Wednesday, October 30, 2013

A lua asupra ta povara altora

A lua asupra ta povara altora înseamnă a lăsa în urmă imaginaţia, căci povara altuia nu poate fi niciodată pe deplin un obiect al imaginaţiei.

În lipsa imaginaţiei, purtarea povarei altuia este mai grea decât orice greutate proprie despre care ne putem imagina că are un sens. De aceea, jerta pentru altul este întotdeauna de sânge sau de felul acesteia.

Friday, October 18, 2013

Oamenii destin

Gestul imobilizat in imagine redevine mobil in privitor, dacă omul din imagine îi este cunoscut şi altminteri decât prin privire. Gesturile chemării sau ale ameninţării reproduse în imaginea unui necunoscut pot adânci înţelegerea chemării sau a a ameninţării, dar nu sunt receptate dinamic, ci static, în spiritul imobilităţii definiţiei.

Ritmul retrăirii mişcării gestului este mai încet decât cel real. Mişcarea reprodusă nu mai este de ordin fizic, ci devine o mobilitate a trăirilor legate de acea persoană în spiritul gestului. Încetineala este o consecinţă a acestei treceri şi temeiul negării realităţii emulaţiei.

Deseori numai sub forma amintirilor, imaginile gesturilor cunoscuţilor devin aşadar subiect al unei răstălmăciri de la fizic la spiritual chiar şi atunci când ni le apropriem până la retrăire. Viul omului cunoscut abia rezistă acestei treceri, de vreme ce sursa lui era fizicul. Rezistă numai atunci când îi acordăm statutul destinului: viu prin confirmarea ulterioară şi mort prin faptul că este de multă vreme ceva gata scris. Astfel, putem vorbi despre oameni care au asupra noastră puterea destinului. Prin urmare, ne-au fost cunoscuţi la origine în mişcarea lor fizică, aşa încât nu este posibil să-i confundăm cu oamenii cunoscuţi numai spiritual, chiar dacă numai ultimii sunt recunoscuţi îndeobşte ca oameni creatori de destine.

Friday, July 19, 2013

Admiratorul

Legătura unui individ cu lucrul sau cu omul sclipitor pe calea admiraţiei îl arată pe admirator în deplină dezlegare. Pentru că legătura lui este numai cu sclipirea aceluia, iar sclipirea este fără loc şi fără consistenţă. 

Wednesday, July 17, 2013

Gândul slăbeşte

Gândul slăbeşte până la disoluţie când este împins în mijlocul activităţilor prin care se dobândeşte ceva, iar el serveşte drept o unealtă oarecare. Căci gândul este puternic numai când stă în el însuşi, la fel cum orice lucru îşi menţine tăria când stă în sine, aşa cum o fac cel mai bine stâncile dense în materia lor de piatră. Şi cum poate fi afectată demnitatea gândului, de vreme ce slăbit printre lucrurile eficiente nu este în el însuşi şi nici el însuşi? Numai purtătorul de gânduri poate fi strivit, căruia îi rămâne totuşi de sperat că în gânduri se află întreg.

Înţelegerea vârstelor

Poate neînţelegerea până la capăt a celor care au vârstele prin care, totuşi, ai trecut, este cauzată de faptul că trăirea unei vârstei (posibil şi trăirea în general) nu ţi-a fost şi nu îţi este niciodată un obiect de înţelegere.

Tuesday, July 16, 2013

Călătoria

Călătoria în locuri cărora nu le poţi aparţine este ca un vis desfăşurat spaţial, căci numai visul deschide spaţii de nelocuit. Spre deosebire de vise, imaginile survenite călătorind nu sunt niciodată ale tale.

Monday, July 15, 2013

Lasă, să sufăr

În consolarea "lasă, să sufăr din cauza asta, căci toţi suferă dintr-o pricina oarecare într-un fel sau altul", comicul afirmaţiei vindecă mai mult decât justificarea pe care o oferă.

Este comicul supradimensionării suferinţei individuale, ca şi cum ar intra în raza privirii unui judecător care iarăşi comic şi prin exces dă pedepse tuturor oamenilor înainte de a-i judeca.

Descoperirea certitudinilor nu are cum să fie o sărbătoare a cunoaşterii, ci întotdeauna expunerea la un conflict

Care sunt lucrurile cele mai sigure? Aparent, cele despre care nici măcar nu îţi pui întrebarea dacă sunt sigure sau nu, dar, cum nu sunt pătrunse de întrebare, nu ştim despre ele nici dacă sunt sigure sau nu. Le descoperim sau le descoperă altcineva pentru noi oricând absenţa întrebării, nu a lucrurilor neîntrebate, se manifestă limpede. Manifestarea cea mai comună a absenţei întrebării este accesul de ură faţă de o anumită zonă a realităţii, căci acceptarea realităţii este întotdeauna mult mai difuză. Lucrurile sigure ar sta aşadar printre obiectele urii noastre. Descoperirea certitudinilor nu are cum să fie o sărbătoare a cunoaşterii, ci întotdeauna expunerea la un conflict. 

Thursday, July 11, 2013

înfricoşătorul moment de luciditate

Este nevoie de multă abilitate în menţinerea unei stări perpetue de ignoranţă, aşa încât să fie întârziat cât se poate de mult înfricoşătorul moment de luciditate, când pricepem că tot ce am făcut în viaţă a fost pentru a uita că viaţa este trecătoare, lucrul bine ştiut dintotdeauna.

Tuesday, July 9, 2013

Dezordine

Lipsa de argumente benefice când nu ai împotriva cui argumenta. Atunci, justificările se scriu în tine însuţi, şirurile lor ordonate dezordonându-ţi netezimea necesară alunecării printre lucrurile şi oamenii diferiţi de tine.

Monday, July 8, 2013

Contra libertăţii

Nevoia de adevăr este mai puternică decât nevoia de libertate. Mai întâi, pentru că a doua este mult mai uşor  răspândită în rândul mulţimii sau, mai curând, numai ea poate fi răspândită astfel. Apoi, tocmai din cauza unei asemenea răspândiri, glasurile libertăţii sunt întotdeauna confuze.
Mulţimea sau poporul nu are niciodată un glas unic, iar cei care îşi asumă glasul celor mulţi nu o fac decât cu intenţia ca răsunetul vorbelor lor să poată fi purtat, datorită lejerităţii sale, prin gurile tuturor şi, în acest fel, discursul devine numai un condiment al confuziei, nu clarificarea ei. Cei care au avut un glas unificator, nu au făcut-o niciodată în spiritul libertăţii, ci pentru a propune o constrângere politică sau religioasă.
Confuzia poate fi întotdeauna vehiculată cu succes de omul politic care urmăreşte subordonarea mulţimilor. Nu trebuie să ofere cu generozitate decât elementele ce compun miezul tare al libertăţii ca aspiraţie, anume, eliberarea. Miez tare, pentru că eliberarea presupune violenţa, iar tăria acesteia lasă nedezvăluit conţinutul precar al libertăţii propriu-zise.
La nivelul mulţimii, conţinutul libertăţii sau „marele” ei conţinut nu este de fapt decât o serie de încăpăţânări egoiste în numele unui „fac ce vreau”, care este la urma urmei reductibile la „fac ce se vrea, dar o fac pentru mine”. Corespondent, eliberarea se poate degrada foarte bine într-o varietate de acte de violenţă faţă de ceilalţi, de la simpla înjurătură, la condamnarea celor care ameninţă egoismul mulţimilor printr-o autentică valoare a eului lor.  
Diferit, puterea nevoii de adevăr se măsoară după capacitatea ei de a străbate individul în totalitate şi nicidecum mulţimile. Da, numai nevoia de adevăr o poate face, fără însă a fi presupusă o existenţă ieşită din comun. Individul care vrea adevărul o face din mijlocul lucrurilor comune. Pe acestea le vrea adevărate şi le face să fie aşa, folosindu-se de acurateţea lucrului bine alcătuit şi de executarea lui cu sinceritate.  Din acest exerciţiu al sincerităţii nu se pot confecţiona lozinci care să aţâţe masele. Un „vreţi să fiţi sinceri cu voi, cu munca voastră şi cu ceilalţi?” nu are nici pe departe tăria unei înjurături ori a unei invective.
Apelul la adevăr şi resimţirea lui ca nevoie nu pot anima decât indivizi izolaţi. Şansa difuzării acestei nevoi în rândul mai multor oameni este sporită numai atunci când oamenii politici sunt aleşi din rândul unor asemenea indivizi izolaţi. Numai ei pot transforma popularul  „fac ce vreau” într-o adeziune la sinceritate, ce va deveni ulterior şi o nevoie. Altfel spus, „fac ce se vrea, dar o fac pentru mine” poate deveni un „fac ce trebuie pentru a realiza bine munca şi lucrurile proprii”, care se alătură unui „ceea ce fac pentru mine va fi realizat în chip sincer”. „Fac ce trebuie” este obiect al unei instituiri sau impuneri din partea omului politic, străină aşadar de spiritul confuz al libertăţii. Mijloacele prin care se realizează îl reprezintă crearea unor instituţii de uz comun. Ele trebuie să fie lucrurile bine făcute ale omului politic şi vor deveni în timp instrumentele folosite liber de individ pentru binele propriu.

Altminteri, nevoia de adevăr nu va rămâne decât a câtorva, iar deruta mulţimii în trăirea libertăţii nu îi va putea fi imputată niciodată. Libertatea nu are nimic de-a face cu necesitatea adevărului resimţită numai de individ. Greşit este şi jocul liber al imaginaţiei aspiranţilor la adevăr ce închipuie situaţii în care puterea sa va fi îmbrăţişată de mulţime în mod liber. 

Thursday, July 4, 2013

"ce vrea muzica de la noi?"


Dacă ascultând muzică ne vine să o întrebăm ce vrea, înseamnă că am fost deja purtaţi de voinţa sa într-atât, încât am ajuns dincolo de sonoritatea ei, adică dincolo se senzaţiile auditive. Iar dincolo de senzaţie este răscrucea direcţiilor vieţii noastre. Când nu ştim pe unde să o apucăm, înseamnă că am abandonat direcţia constantă a mişcării monotone şi sensibile a vitalităţii. "Ce vrea muzica?" este o formă de a spune "ce vrea muzica de la noi?" şi, mai departe, înseamnă a ne întreba asupra felului în care ea ne-a deplasat de la cursului firesc al vieţii. Cel mai nimerit răspuns este că da, muzica a voit.

Wednesday, July 3, 2013

cântecul păsărilor

Măsurarea zilelor prin cântecul păsărilor dă unei zile încărcătura de viaţă pe care viaţa noastră însăşi s-ar putea să o piardă. Căci, dacă începutul zilei este marcat de glasul unei fiinţe vii, atunci, încetând să fie comod măsurată în cifrele sterile ale ceasornicului (asemănătoare oricărei abstracţiuni moarte), ziua ne trage la răspundere. O face atât în privinţa posibilităţii de a conferi vitalitate activităţilor ce vor fi îndeplinite, sau, pentru cei care aleg noaptea pentru o veghe presupus creatoare, cântecul de dimineaţă al păsărilor este o măsură înaltă a creaţiei lor. De multe ori prea înaltă, fiindcă activităţile creatoare găsesc cu greu limba care să fie expresie a ceva viu. 

Tuesday, July 2, 2013

Corpul nu este un lucru întins

Corpul nu este un lucru întins, ci este corp în măsura în care se lasă întins de către lume ca aceea pe care o ştim ca pe ceva mai mult sau mai întins decât noi. Lumea însăşi este felul în care se dă întindere corpului, inclusiv întindere de gând. 

Monday, July 1, 2013

Urâtul din viaţă

Urâtul din viaţă nu este trăit cu greu, ci el este greutatea vieţii. Este astfel similar felului în care cum frumosul în viaţă o face să fie dusă cu uşurinţă. Cu uşurinţă, pentru că frumosul ia dintr-un lucru aspectul care poate sta şi în afara lucrului frumos, dezlegându-l de greutatea acestuia.

Vina utilităţii

Dacă ne-am judeca faptele, cele complet inutile, deşi poartă vina de a ne fi împiedicat de la împlinirea faptelor utile, vor avea întotdeauna posibilitatea de a se scuza. Şi-ar putea oricând justifica inutilitatea prin imputarea aceluiaşi defect faptelor pe care le credem utile. Mai mult, ar avea dreptul să pretindă că prin inutilitatea lor ne-au făcut cunoscută lipsa de sens a vieţii. În schimb, dacă vom descoperi în faptele considerate utile lipsa lor de sens, ele nu vor avea  nimic de spus în apărarea lor, doar că au fost ceea ce au fost. Preluând în mod firesc sarcina justificării faptelor,urmează că nu avem cum să ne justificăm numai faptele socotite utile, dar în realitate inutile. Şi vinovaţi am fi numai pentru o viaţă imaginată a fi utilă.

Pierderea

Pierderea este ignoranţa pe care o dezvăluie ca ignoranţă identificarea lucrului pierdut în amintirea căutătorului. 

Este însă o manieră slabă de a dovedi neştiinţa. Suntem departe de probele irefutabile ale ignoranţei prin indicarea lucrului care trebuia cunoscut, dar nu este. Acum, lucrul pierdut nu poate fi indicat exterior, el este numai în mintea noastră.

Şi mai puţin ne vom lămuri că am pierdut ceva, când nu putem trasa în minte contururile unui lucru. De pildă, pierderea de sine, cine o va putea dezvălui? Pentru că, total lipsit de contururi precise, sinele sporeşte nedeterminat pe parcursul fiecărui moment al vieţii.

Iscodirea  memoriei pentru a afla dacă ne-am pierdut este insuficientă. Vom descoperi astfel vechi idealuri într-adevăr pierdute, dar amestecate cu intenţii proaspete, fie ele triviale şi minore, a căror forţă este mai mare pentru că menţin legătura cu viaţa prezentă.

Sunday, June 30, 2013

Timp ireversibil

Uneori reamintirea unui timp trecut se petrece prin revenirea unui timp meteorologic asemănător celui în care s-a desfăşurat un eveniment anterior. 

Dacă nu îi spunem timp meteorologic, ci simplu timp, am spune că timpul recursiv al naturii îl cheamă înapoi pe cel ireversibil al vieţilor noastre. Chiar dacă adesea timpul exterior este plasat în exteriorul insignifiant al vieţii, ca simplu decor. Şi pe bună dretate facem astfel, căci un timp care nu ascultă de noi nu are puterea de a ne determina vieţile.

Nu mai puţin, este îndreptăţit să credem că revenirile timpului vieţii sub forma amintirilor aparţin unei laturi secundare a ei, precum timpul exterior. Mai mult, de vreme ce timpul ireversibil se pierde în cel reversibil al naturii, putem privi viaţa desfăşurată liniar ca formă de ascundere a unei secundarităţi profunde, adică una provenită din adâncul naturii
pe care vieţile noastre nu îl pot schimba.

Wednesday, June 26, 2013

firescul în toată greutatea sa

Când lucrurile fireşti îţi par prea greu de făcut, nu înseamnă că ele sunt nefireşti, ci mai curând că ajungi să sesizezi firescul în toată greutatea sa.

Trezirea şi somnul

Drama inadaptării la felul de a trăi al celorlalţi oameni nu constă în neputinţa trăirii aceloraşi activităţi de zi cu zi, ci în imposibilitatea de a începe şi sfârşi zilele într-un fel asemănător. Altfel, extravaganţii îşi au un loc bine primit în societatea preocupărilor comune, devenind banali precum neobişnuiţii atleţi ai circurilor. Când însă trezirea nu îţi este dintr-o odihnă ce te pregăteşte pentru activitate, ci o trecere problematică de la inconştienţă la conştienţă, iar somnul nu îţi este sfârşit al activităţilor de peste zi, ci unul din multele sfârşituri care, problematic, nu încheie nimic limpede, atunci iese la iveală neobişnuitul vieţii tale. Unul atât de intim, încât nu poate fi împărtăşit precum extravaganţa.

Resturi de păreri

Parerea este ceva sau restul ramas din ceva? În genere, motivaţia pentru a formula o părere este dorinţa de  a intra în comunitatea vorbitorilor şi, ca atare, părerea trebuie să însemna ceva suficient de consistent pentru a ne face semnalată participarea la comunitate. Şi tot în genere, resemnarea după pierderea părerii proprii în mulţimea celorlalte păreri este dată de convingerea că ea nu reprezentase propriu-zis ceva, ci era numai un reziduu din gândirea noastră. Resemnarea este inevitabilă şi permanentă, astfel că implicarea în jocul formulării părerilor este însoţită mai mult sau mai puţin de conştiinţa unei activităţi reziduale. Totuşi, părerile sunt apărate asiduu chiar şi de cei care au conştiinţa marginalităţii lor, din cauza presimţirii nemărturisite că finalmente s-ar putea să nu fim altceva decât o încropire de resturi din ceea ce am fi putut fi.

Tuesday, June 25, 2013

Aprecierea realizărilor noastre

Dorinţa de a fi apreciate realizarile noastre pe deplin încheiate se naşte din discomfortul convieţuirii cu sfârşitul părţilor din viaţă consacrate creării acestora. Faptul că sfârşitul poate fi origine a unei dorinţe, adică a unei deschideri către o existenţă viitoare, pare să fie mai important decât obiectul însuşi al dorinţei: aprecierea realizărilor. 

Sunday, June 23, 2013

Ochii tatălui

Este tatăl privit în ochi? Sau, mai curând, tatăl este cel care îşi priveşte fiul în ochi? Aceasta este dilema urmaşului, mereu în urma celui care i-a dat viaţă fără a-l conţine vreodată în sine aşa cum o face mama. Adus pe lume pentru a fi următor, îl poate prinde din urmă pe cel care l-a lăsat în urma sa, privindu-l în ochi? 

Şi poate fi privitul în ochi trofeul victoriei asupra condiţiei secundarităţii urmaşului? O secundaritate în raport cu tatăl şi cu lumea mai veche decât sine. Este un trofeu al victoriei ori de câte ori viaţa urmaşului este mai însemnată decât a tatălui, aceasta însemnând privitul în ochi. Dar este numai un trofeu, adică o trăire singulară, chiar dacă recursivă, pentru că viaţa urmaşului rămâne apoape în totalitate una ce trebuie să urmeze calea pe care i-a dat-o de parcurs tatăl său cu voinţa rece a celui ce nu poate adăposti în sine viaţa generată de el.

Şi de fiecare dată când fiul îşi înalţă privirea de la calea pe care o parcurge, poate vedea cum este privit de tatăl său cu ochii dispăruţi şi prin aceasta suficient de cuprinzători pentru a încăpea în ei viaţa urmaşului de la început şi până la sfârşit. 

Defectul exemplelor morale

Defectul exemplelor morale rele sau bune: când povestim despre oameni buni sau răi, pare că vorbim despre destinul lor. Oamenii din exemple par să fie destinaţi spre a fi buni sau rău în chip manifest. Cum ar putea cei care au nevoie de exemple să se vadă prinşi şi ei într-un destin moral, de vreme ce sunt cuprinşi în nedeterminarea dilemelor morale? 

Saturday, June 22, 2013

Se aude

De judecat preţuirea de care se bucură se aude în comparaţie cu rar rostita afirmaţie te aud. Este rară nu numai pentru că este o afirmaţie redundantă în contextul unui dialog, ci şi pentru că avem credinţa implicită că persoanele din jur ne invadează prezentul propriu dacă le socotim vrednice de ascultare. Căci ascultarea este un fenomen intim, de vreme ce admite ca sunetele să ne pătrundă interiorul corpului prin urechi. De aceea, au şanse mai mari de a fi ascultaţi cei care vorbesc în numele altcuiva sau în numele a ceva, menţinând prin urmare ecoul impersonal al lui se aude.

în durere suntem

"Am o durere" este un enunţ înşelător, câtă vreme se presupune că este o posesiune câştigată în dauna enunţului opus: "Nu am nici o durere". De fapt, în durere suntem, nu o avem şi a nu fi în durere este o expresie ce nu spune nimic despre starea unui individ. Pentru că a nu fi în durere înseamnă a putea fi în orice fel. Am putea vorbi aşadar de privilegiul durerii de a ne determina un fel anume de a fi şi, din atare motiv, putem explica mulţimea vânătorilor de dureri, de cele mai multe ori unele spirituale sau închipuite. Deopotrivă, poate fi explicată predilecţia multora pentru expunerea durerilor reale în care sunt. Dar în toate aceste cazuri, este uşor să descoperim şi laşitatea în faţa nedeterminatului a putea fi orice, care trebuie muncit pentru a putea deveni un a fi într-un fel sau altul.

Thursday, June 20, 2013

Omul neîmplinit

Lucrul împlinit nu mai există pentru sine, ci este disponibil pentru folosirea sa în vederea altui lucru sau pentru consumarea sa. Ca atare, este lipsit de interioritate şi intimitate.

Lucrurile neîmplinite există pentru ele însele, fiind de nefolosit pentru altceva sau pentru sine.

La fel, omul neîmplinit există pentru sine şi, din acest motiv, trebuie să ştie să îşi trăiască eşecurile în interioritatea şi intimitatea pe care le are în mai mare măsură decât oamenii împliniţi.

Omul neîmplinit care îşi declamă public neîmplinirea ratează şansa de a-şi trăi neîmplinirea, adică viaţa proprie.

A fi rostitor

Gramatica ne învaţă regulile rostirii, dar nu există o ştiinţă care să ne înveţe să fim rostitori de succes. Retorica este şi ea departe de a ne învăţa aşa ceva. Pentru că abilitatea de a fi rostitor pare să nu aibă nimic de-a face cu utilizarea limbajului, ci mai curând cu ocuparea locului social de unde vorbele noastre vor fi ascultate ca unele relevante, în ciuda stupidităţii mesajului transmis şi a proastei lor alcătuiri. Şi aproape că nu contează despre ce fel de loc social este vorba, mai important fiind deprinderea ocupării acestuia. Ocuparea locului este echivalentul unui act lingvistic, drept pentru care este greşită urmărirea semnificaţiilor cuvintelor rostite prin ocupare. Căci ocuparea însăşi se înscrie în seria actelor prin care ne expunem corpul vederii celorlalţi. Aşadar, arta de a fi rostitor ar urma să învăţată în acelaşi fel în care dobândim abilitatea de a ne arăta altora corpul.


Decizii întârziate

Întârzierea unei decizii înseamnă a conferi libertate de acţiune asupra noastră tuturor elementelor care nu ne aparţin aşa cum ne aparţine decizia.

Iar noi vom fi purtaţi de acele elemente ca de un destin.

Este posibil deopotrivă ca deciziile să ne întârzie în ciuda voinţei noastre de acţiune, dacă le luăm în momente inoportune. Adică, dacă nu surprindem acel moment prielnic pentru a stăpâni ceea ce ne stă în afară.

Într-un asemenea caz, chiar şi deciziile proprii vor avea asupra noastră greutatea unui destin.

[În Iliada, întârzierea deciziei lui Ahile de a lupta devine împlinire a destinului său.]

Tuesday, June 18, 2013

Specializarea

Deşi lucrurile învăţate mai întâi ar trebui să fie primordiale pentru tot restul  învăţării, întâietatea lor este cel mai lesne contestabilă, câtă vreme trădează faptul că învăţăcelul lor a fost iniţial neştiutor. Sentimentul că suntem identici cu aceia care eram în trecut nu ne îngăduie să ne acceptăm neştiinţa originară. În locul unei revolte faţă de noi înşine dăunătoare orgoliului dobândit în timp, preferăm să repudiem învăţăturile originare care, chiar dacă au fost însuşite de noi, au fost până la urmă primite de la alţii. Dar, odată cu ele, repudiem şi fertilitatea minţii virgine a neştiutorului. În locul ei aşezăm sterilitatea riguroasă a formelor mature de gândire ale unui ştiutor care a avut suficient timp pentru a acumula o mulţime de metode de cunoaştere şi informaţii. Deopotrivă, a avut timp să le transforme în deprinderi banale. Aşa am putea descrie fenomenul specializării în cunoaştere.


Friday, June 14, 2013

Activitate fără întrebări

O activitate care nu iti lasă ragaz pentru a-ţi pune întrebări asupra ei nu este numaidecât o sursă de răspunsuri. În fond, activităţile asidue şi trăirea accelerată a vieţii nu spun nimic, sau nimic mai mult decât simpla recunoaştere a viului. Dimpotrivă, ele pot fi socotite drept forme elaborate de a întreba, de forma "dacă eu fac totul, ce se face din afara mea pentru mine?".

Thursday, June 13, 2013

Veştile rele

Deşi suntem familiari cu veştile rele,  lipseşte o modalitate specifică a transmiterii lor. Probabil se petrece aşa tocmai din cauza răutăţii lor de care vrem să ne ţinem departe. Pentru că tonul oficial şi pur informativ nu este propriu transmiterii unei veşti proaste, fiind în principal destinat comunicării unor veşti care ne lasă indiferenţi sau ne reţin atenţia numai temporar. O consecinţă a lipsei unei forme proprii de transmitere este aceea că  veştile proaste sunt deseori ignorate, asimilate fiind unor simple informaţii. Nu-i aşadar de mirare că relele suferite de alţii în virtutea umanităţii lor sunt rareori privite ca unele de care vom fi afectaţi şi noi în viitor. Şi, de exemplu, primim moartea altora ca pe o simplă informaţie, incapabilă deci să devină o veste ori un semn al propriei morţi.

Excluderea lucrurilor

Deşi firească, este greu acceptabilă delimitarea propriei personalităţi prin excluderea lucrurilor care nu te privesc. Căci la un examen amănunţit, pe care îl intalnim practicat în filozofia antică de stoici, nu rămâne mai nimic. Sau, mult mai dificil decât implicarea în diverse lucruri care nu ne privesc, rămâne sarcina de a privi.

Wednesday, June 12, 2013

Localizarea durerii

Localizând durerea din corp în termeni medicali, vorbim despre altceva decât despre durere, ea însăşi fiind  în afara limbajului. Dacă problemele gândirii sunt asemenea durerilor, avem un avertisment că tratarea lor în termeni precişi riscă deopotrivă să piardă problemele însele. 

Tuesday, June 11, 2013

Nedumerire neexprimată

Nedumerirea nicicând exprimată prin cuvinte poate fi mai amplă decât cea concentrată într-o întrebare sau problemă.

Fără cuvinte, ea poate subzista perioade lungi de timp ori o viaţă întreagă. Întrucât, când ne întoarcem asupra unor astfel de perioade şi ne întrebăm de ce am trăit în cutare fel acum abandonat şi chiar privit ca ridicol, răspunsul cel mai lesne este acela că am avut o nedumerire despre modul în care ar fi trebuit să trăim.

Dar persistenţa în acel fel de a trăi nu poate fi justificată prin indicarea unei nedumeriri anume, chiar dacă o putem ulterior descoperi şi exprima lingvistic.

Nedumerirea a fost peste tot în viaţa de atunci, în toate manifestările ei aparent limpezi.

"am o pasiune pentru ceva sau cineva"

Cum devenim îngrijoraţi? Din cauza obiectului grijii sau a obiectului ori persoanei pentru care ne îngrijorăm?

De vreme ce efectul obiectului grijii asupra noastră este grija însăşi, rămâne a doua variantă. În atare situaţie, în-grijorarea nu este un mod prin care pătrunde în noi ceva exterior precum obiectul grijii. Mai curând, ea lămureşte că felul în care noi ne aflam aproape de un obiect sau persoană în modalitatea unui pentru care menţine distanţa este în realitate o apropiere de genul apartenenţei sugerate de în.

Pasiunile noastre nu sunt aşadar reale, dacă se menţin în zona expresiilor ce semnifică distanţa în apropiere, de exemplu, "am o pasiune pentru ceva sau cineva", în ciuda seninătăţii sentimentale ce o degajă tocmai datorită lipsei de tensiune implicate de admiterea unei distanţe.

În schimb, îngrijorarea este deseori absentă din limbaj. Pentru că manifestările ei sunt atât de apropiate nouă înşine, încât se suprapun propriei vieţi. Şi, dacă trăim îngrijoraţi pentru ceva sau cineva, descrierea îngrijorării ar fi identică relatării faptelor ce ne compun propria viaţă.

Monday, June 10, 2013

Efectele datoriei

A-ţi asuma îndeplinirea unei activităţi ca pe o datorie nu are decât ca efect secundar sporirea eficienţei în executarea ei. Primul efect, din care derivă de fapt şi al doilea, este modificarea vieţii în aşa fel, încât să fie percepută cu aceeaşi mobilitate rigidă manifestată de ritmul biologic al vieţii.

Sunday, June 9, 2013

Mobilitate cu sens

Nu este mersul planetelor sau al norilor o mai buna explicaţie pentru înţelegerea mersului uman decât sensul desprins din enunţurile comune despre mers?

Acestea ascund fenomenul mersului prin indicarea punctelor de plecare, ale locurilor parcurse şi al punctelor de sosire, fiecare subzistând în afara mobilităţii umane sau a mobilităţii ca atare.

În schimb, mersul norilor sau al planetelor  încarcă mobilitatea cu un sens pe care îl reţine poezia sau ştiinţa.

Neliniştile singurătăţii

Observarea regularităţilor în comportamentul oamenilor, de la unele banale precum timpul de somn, până la preocupările ce le angajează inteligenţa precum discuţiile politice, arată că nu putem obţine de la ceilalţi salvarea de la neliniştile singurătăţii. 

Acestea au nevoie de flexibilitatea unui individual care să aibă suficientă putere pentru a nu se frânge odată coborât în câmpul dezarticulat al neliniştii şi care să fie deopotrivă îndeajuns de diferit pentru a nu fi asimilat singurătăţii. 

Diferit, indivizii supuşi regularităţilor, chiar apropiaţi, devin conglomerate de particularităţi atunci când se retrag din viaţa altuia pentru a se supune regulilor. Concesiv, le este recunoscută libertatea de a exista numai pentru ei în virtutea calităţilor ce le stabilesc identitatea. Sau, prin aceeaşi retragere, sunt asimilaţi singurătăţii sub un nume de "ceilalţi" care delimitează spaţiul individualităţii.

Drept urmare, neliniştile singurătăţii sunt primele care conduc la apropierea, iluzorie sau nu, de ceea ce nu este uman.


Saturday, June 8, 2013

Tămăduitorul de vieţi

A fi capabil să rezolvi problemele de viaţă ale altora presupune ca în adâncul tău să nu vezi viaţa ca pe o problemă, chiar dacă, la rândul tău, te confrunţi cu varii dificultăţi. 

Tămăduitorul de vieţi ar fi astfel în posesia unei viziuni limpezi despre viaţă. Care, pentru a fi deplin contrară articulării contrare a oricărei probleme, trebuie să fie mai presus de diviziunile introduse prin limbaj. 

O astfel de viziune ar urma să fie numai oglindită în diverse activităţi banale neproblematice, iar dacă ar ajunge să fie exprimată, cuvintele cele mai potrivite ar constitui enunţuri banale: "viaţa este frumoasă...", "trebuie să ai încredere în tine" etc.

Cuvinte care, evident, nu pot tămădui în nici un fel prin ele însele, ci doar în virtutea faptului că sunt rostite senin de cel care în fond nu are nimic de spus despre viaţă.


General-individual

Există o diferenţă între a fi tratat din perspectiva generalului uman şi a te trata pe tine însuţi în termeni generali. În primul caz, individualitatea îţi este nesocotită, îl al doilea nesocoteşti generalitatea chiar folosindu-i limbajul şi, ca atare, instituind în ea un alt fel de opoziţie decât aceea între general şi individual. Este o opoziţie între un soi de generalitate şi altul, lucru ce induce până la urmă neputinţa de a delimita generalul uman de generalul instituit de un individ.

Oboseala

Ne exprimăm lejer slăbiciunea de a fi obosiţi, dar admitem cu greu că lucrul care ne oboseşte îşi manifestă prin aceasta slăbiciunea şi este calificabil drept obositor sau plictisitor. 

Protejarea lucrului este determinată de nevoia ca oboseala noastră să aibă un sens. Măcar cauza slăbiciunii noastre să fie puternică. Aşa îşi menţin preţuirea activităţile intelectuale, unele din cele mai slabe preocupări ale omului, de vreme ce sunt desprinse de tăria materialităţii.

Ziua

Împărţirea timpului în zile, fie că ziua este măsurată potrivit ceasornicului, fie că ea corespunde intervalului în care este prezentă lumina soarelui, este o operaţiune reziduală. Nedeterminatul activităţilor omului în timp este numai până la urmă circumscris zilei, el nu este din capul locului obiect al organizării temporale.

În înţelegerea comună a propriei vieţi, suprapunerea acestui nedeterminat cu temporalitatea zilei derivă din faptul că începutul şi sfârşitul zilei are un corespondent perfect în activităţile noastre, care, chiar nedeterminate în înşiruirea lor, devin manifeste mai ales ca începuturi şi sfârşituri.