Categorii

Tuesday, July 31, 2018

Claustrofobie



Claustrofobie
           

            M-aţi lăsat ferecat în casă. Vă aud spiritele cum umblă pe coridoare. Şi voi sunteţi închişi, dar plimbările prin faţa camerei mele vă fac să vă simţiţi mai liberi. Vă pasă de mine mai mult decât reuşesc să-mi port de grijă, pentru că eu vă ofer libertatea. Uit de mine într-atât, încât ajung să vă vorbesc. Îmi risipesc cuvintele strigându-le de după uşă, se sparg pe prag acolo unde fusese sfărâmat paharul de jeluitorii voştri. Credeţi că nu îmi dau seama că nu le auziţi? Ba bine că da. Dacă aţi putea vorbi – şi mi-e lene să desenez litere cu creta pe masa de spiritism, ca să aud scuzele bâjbâite cu mâinile mele – m-aţi lua la rost, ca întotdeauna când m-aţi învăţat  buna cuviinţă: „Atunci, nu mai vorbi! Doamne fereşte, o mai fi vreo fereastră deschisă şi o prinde vreun copil de pe stradă una din năzbâtiile tale, de-i va amărî toată viaţa că nu mai găseşte o alta asemenea, încât să-şi completeze colecţia de vorbe rare.”
            V-ar fi lesne să-mi spuneţi asta, dar tot ce ţin la mine se pietrifică, toate se prefac în oase şi ziceţi voi că nu e groaznic să-ţi vezi scheletul, voi, care aţi fugit din cimitir şi vă bântuiţi fiul cât e noaptea de lungă.
            Ba mi-aţi putea spune şi că uşa este de fapt deschisă, că pot ieşi afară. Credeţi că nu am văzut-o deschisă? Dar pereţii nu sunt. Dacă mi-aţi fi dat forţa să-i dărâm, nu ar mai fi fost nevoie să-mi strig cuvintele odată ieşit afară. Aş fi mormăit ceva în barbă şi toţi ar fi spus: „Cel care a avut puterea să dărâme pereţii, neîndoielnic vorbeşte bine. Noi suntem vinovaţi că nu îl înţelegem!” Cum l-ar asculta pe unul care deschide uşa ca oricare altul? Ba mai şi verifică de două ori dacă a închis uşa, de teamă să nu-i tulbure cineva casa în lipsă. Ei, în cazul ăsta ar trebui să urlu mai tare decât am făcut-o vreodată. Şi urlând ca un ţicnit, aş fi slab. Limba turbată mi-ar fi suspendată pe un gât fără pene, pe care l-ar putea suci şi copiii după ce s-ar sătura să râdă de mine. Aş fi atât de slab, încât nu aş mai putea ţine la mine libertatea abia dobândită. Ar fi libertatea lor.

Friday, July 20, 2018

Scurt dialog despre moarte



Scurt dialog despre moarte


FIICA: Uite, tată, parcă e vie! Au aşezat-o pe bunica cu capul ridicat, mai are şi strâmbătura aia din colţul gurii pe care o făcea când era veselă! Dar e moartă, nu? Nu se mai poate face nimic? De ce s-au adunat atâţia oameni?
TATĂL: E moartă, da. O vor înmormânta după ceremonie. S-au adunat să-i arate că o preţuiesc.
FIICA: Eu nu vreau să mor.
TATĂL: Moartea nu este o problemă care să apară pe neaşteptate, ţi-am mai spus. Trebuie doar să ştii că viaţa are un sfârşit şi să o trăieşti dând tot ce ai mai bun din tine.
FIICA: De ce? Ca să mă preţuiască şi pe mine la fel? Dar bunica nu îi vede pe toţi aceştia care s-au adunat în biserică. Are ochii închişi.
TATĂL: Ssst! Linişte! Să vedem ce urmează. Vezi masa aia de acolo?
FIICA: Da.
TATĂL: Bărbaţii aceia de la masă sunt de la puşcărie. Au fost aduşi ca să li se dea de pomană.
FIICA: Şi ei o preţuiesc pe bunica?
TATĂL: Da.
FIICA: Nu cred. Uite-i că şuşotesc între ei. Unul râde.
TATĂL: Bine, poate ei învaţă acum s-o preţuiască. Li s-au împărţit cărţi de rugăciuni. Acum vor fi mai serioşi.
FIICA: Dar nu le deschid.
TATĂL: Probabil că nu ştiu toţi să citească. Sau poate sunt în altă limbă. Uită-te la bărbaţii ăia de la mijlocul mesei. Parcă ei citesc ceva în italiană. Fă linişte, se pregăteşte să vorbească cineva.
ACROBATUL BĂTRÂN: Cât mi-am dorit ca doamna A., nepreţuita mea prietenă de o viaţă întreagă, să nu treacă la cele veşnice până nu mă vede ridicând deasupra capului cupa de aur de campion la lupte. Scumpă A., mă voi lupta pentru ultima oară înaintea ta. Conrad, vino!
UN DOMN DIN SPATE: Ce dracu face, bă? Se apucă moşii să se bată în biserică?
FIICA: Tată, de ce înjură domnul din spate? El nu o preţuieşte pe bunica?
TATĂL: Ba da, este şi el tot un fel de nepot. Nu prea îi place cum se desfăşoară ceremonia.
FIICA: Şi domnii care se luptă cine sunt?
TATĂL: Unul îi era prieten apropiat, celălalt nu ştiu.
FIICA: Şi de ce se bat?
TATĂL: În semn de omagiu. În alte timpuri, oamenii se întreceau sportiv în onoarea morţilor.
FIICA: Ce înseamnă omagiu?
TATĂL: Că o preţuiesc.
FIICA: Eu cred că o fac pe grozavii.
TATĂL: Aşa-i la ceremonii. Fiecare o face pe grozavu, cum spui tu, ca să arate mai bine. Şi tu ţi-ai schimbat de două ori pantofiorii până să pleci.
FIICA: Păi primii erau rupţi.
PRIZONIERII DE LA MASĂ: Hai, tataie, dă-i una, trânteşte-l! Calcă-l pe cap!
FIICA: Vor ca domnul bătrân să-l omoare pe celălalt? Nu-l preţuiesc?
TATĂL: Ei, nu. E o joacă. Se bucură să învingă prietenul bunicii, atâta tot.
FIICA: Nu-mi place joaca asta. Tata, vreau să mergem acasă!
TATĂL: Ne-am pregătit atât de mult să o vedem pe bunica şi acum să plecăm?
FIICA: Hai acasă, te rog! Bunica n-o să vadă că plecăm.
TATĂL: Cine ştie? Poate vede cu sufletul ei din cer.
FIICA: Sunt sute de oameni în biserică şi afară. N-o să vadă că plecăm.
TATĂL: Ce ştii tu? Să mai stăm puţin.
FIICA: Dacă ne jucăm şi noi de-a moartea, nu o să dăm din noi ce e mai bun.
TATĂL: Cine se joacă?
FIICA: Toţi. E ca la baba-oarba şi bunica nu-i prinde. Mie nu-mi place să m-ascund.
TATĂL: Nici mie. Hai să mergem!