Categorii

Tuesday, September 20, 2016

Dezbatere(2) - Tradiţia dezbaterilor



Dezbatere, oratorie şi retorică

2

TRADIŢIA DEZBATERILOR



            Originea cea mai îndepărtată a artei vorbirii în public este tendinţa naturală de a accentua mesajul fie prin ridicarea tonului vocii şi repetarea cuvintelor celor mai importante, cum se întâmplă, de exemplu în strigătul „Ajutor!”(lucru pe care îl fac şi animalele, repetând şi emiţând cu un ton ridicat sunetele care au o semnificaţie în cadrul speciei lor sau au puterea de a descuraja ori îndepărta animale din specii diferite). Arta vorbirii s-a dezvoltat ca o artă a dezbaterii în cadrul unor societăţi antice dezvoltate care pe de-o parte se confruntau cu probleme complexe ce necesitau confruntarea mai multor variante de a le rezolva, iar pe de altă parte îngăduiau o relativă libertate membrilor săi de a-şi exprima opiniile.
            În Atena şi în alte cetăţi antice greceşti, forma de conducere politică democratică a favorizat confruntarea opiniilor diferite, deciziile politice şi juridice fiind luate prin vot în urma deliberărilor publice desfăşurate de o parte însemnată a cetăţenilor. Deşi aplicate unor cazuri particulare, discursurile din adunări făceau apel la concepţii generale acceptate de majoritatea participanţilor, de exemplu, la integrarea unui caz de crimă involuntară în categoria faptelor ce nu pot fi acuzate moral (în alte sisteme politice din antichitate, existau standarde de aplicare a pedepsei indiferent de motivaţia faptelor, potrivit legii talionului: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”). Mecanismul acesta de raportare a unei fapte particulare la o idee generală este încă o practică în justiţia modernă, procurorul şi avocatul încercând să stabilească în privinţa acuzatului dacă a comis sau nu o faptă care încalcă o lege de natură generală.
             Ştiinţa dezbaterii a fost elaborată în lumea greacă de pedagogii denumiţi sofişti. Ei activau ca profesori particulari ai tinerilor de condiţie socială înaltă, susţinând pentru atragerea clientelei şi discursuri demonstrative în public. Printre cei mai renumiţi au fost sofiştii Protagoras şi Gorgias, care nu ofereau numai o instrucţie oratorică, ci şi una de natură filozofică, având concepţii proprii asupra semnificaţiei noţiunilor generale apte de a fi invocate într-un discurs. Cum scopul pedagogiei lor era convingerea mulţimilor, au fost acuzaţi de filosofii epocii (în special Socrate, Platon şi Aristotel) că se opresc asupra acelor semnificaţii ale noţiunilor generale care convin publicului şi folosesc limbajul sau retorica pentru linguşirea asistenţei:

„Retorica este o îndeltncire, Gorgias, după părerea mea, ce n-are nimic de-a face cu meşteşugul, dar ea are un suflet bogat în imaginaţie, cu îndrăzneală şi deosebit de înclinat către relaţiile cu oamenii. Iată, genul acestui fel de îndeletnicire îl numesc arta de a linguşi... ce e retorica faţă de justiţie, este bucătăria faţă de medicină”
(personajul Socrate în dialog cu sofistul Gorgias, în Platon, Gorgias 463a-465a)

*
            În ce măsură următorul fragment de discurs (al lui Vasile Goldis la Adunarea de la Alba-Iulia, 1918, când s-a proclamat Marea Unire) poate fi interpretat ca o formă de linguşire a celor prezenţi şi care sunt noţiunile sau principiile generale invocate? Cum poate fi atestată folosirea imaginaţiei şi a îndrăznelii?

Bucăţirea trupului romanesc a fost act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor Românilor într-un singur Stat, este cea mai firească pretenţiune a civilizatiunei. (Strigate entuziaste: Asa-i).
Teritoriile locuite de Români de la descălecarea lui Traian si până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu există putere de a suci logica până acolo, că invadările elementelor străine dirijate pe aceste teritorii in chip artificial si prin abuzul de putere al Statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poata clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii (Asa-i). Asa ceva ar fi sanctionarea crimei si ar constitui o palmuire a civilizatiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate.
După drept şi dreptate Românii din Ungaria si Transilvania dimpreuna cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie sa fie uniţi cu Regatul Roman. (Îndelungate strigăte si aclamaţii).


*

            Linguşirea publicului are însă numai un succes limitat, fiind condiţionată de cunoaşterea faptului că asistenţa nu are intenţia să contraargumenteze împotriva ideilor din discurs sau nu este capabil niciun individ din cadrul ei să elaboreze argumente contrare suficient de puternice. De aceea, în ciuda afirmaţiei lui Platon că retorica nu este un meşteşug, aceiaşi sofişti au dezvoltat tehnici de argumentare capabile să convingă participantul la dezbateri chiar şi de adevărul unei opinii cu care nu este de acord sau care sfidează raţiunea, în cazul acesta folosind practici incorecte de raţionare, clasificate ulterior drept sofisme.

Exemplu: sofistul Dionisodor în Platon, Eutydemos

Dionisodor: Spui că ai un câine.
Ctesip: Da, şi încă unul rău.
D: Şi are pui?
C: Da, l-am văzut în mod sigur stând împreună cu mama puilor.
D: Şi câinele este sau nu al tău.
C: Cu siguranţă, este.
D: Atunci, el este un tată şi este al tău. Aşadar, el este tatăl tău şi puii sunt fraţii tăi.

            Pentru a se adecva tuturor tipurilor de public, sofiştii au dezvoltat o concepţie relativistă asupra noţiunilor generale folosite în dezbateri, în special a celor morale (de la sofistul Protagoras a rămas ideea că omul este măsura tuturor lucrurilor). În atare situaţie, s-au dezvoltat exerciţii prin care elevul instruit în arta dezbaterilor să devină capabil să argumenteze în favoarea unei opinii, dar şi pentru susţinerea opiniei opuse. În scrierea anonimă „Dissoi logoi” (argumente contradictorii), sunt oferite exemple de argumente opuse în privinţa noţiunilor morale:

III Argumente despre ce este drept şi nedrept

(1) Două tipuri de argumente opuse sunt avansate şi despre ceea ce este drept şi nedrept. Unii spun că dreptatea este un lucru şi că nedreptatea altceva, iar alţii că dreptatea şi nedreptatea sunt acelaşi lucru. Eu voi încerca să susţin cea din urmă opinie.
(2) Şi în primul rând voi argumenta că este drept să spui minciuni şi să înşeli. Oponenţii mei vor declara că este corect şi drept să te porţi aşa cu duşmanii tăi, dar că este josnic şi rău să faci asta prietenilor. Dar cum poate fi drept să te comporţi aşa cu duşmanii şi nu şi cu prietenii cei mai apropiaţi? Ia exemplul părinţilor: să spunem că tatăl sau mama cuiva trebuie să mănânce sau să bea un leac şi nu vrea să facă aşa ceva, nu este drept ca acela să-i dea leacul amestecându-l în porţia de mâncare sau în băutura părintelui şi să nege că a procedat astfel?
(3) De aceea, din acest exemplu reiese că este drept ca un individ să le spună miciuni părinţilor şi să-i înşele. Şi, de fapt, este drept să furi bunurile prietenilor şi să foloseşti forţa împotriva celor pe care-i iubeşti cel mai mult. (4) De exemplu, dacă un membru al familiei este într-o stare de tristeţe sau are o tulburare şi are de gând să se omoare cu o sabie, cu o frânghie sau altceva de felul acesta, nu este drept să-i furi aceste lucruru, dacă este posibil, şi, dacă ajungi prea târziu şi suprinzi respectiva persoană ţinând acel lucru, să i-l iei cu forţa?

Temă: luând ca exemplu argumentele citate din Dissoi logoi (2-4), construiţi pe cât posibil unele similare pentru a susţine teza că deşteptăciunea şi prostia sunt acelaşi lucru.

Cultură şi mitologie(2): Forme ale culturii



Cultură şi mitologie

2.
Forme ale culturii



            Cultura poate fi definită ca o sumă a realizărilor omului prin care acesta îşi impune forţa inteligenţei pentru a înfrânge limitele naturale şi pentru a transmite prin intermediul lor anumite valori ale unei societăţi: norme de comportament şi de distingere a calităţilor pozitive şi negative ale lucrurilor lumii, înţelesuri ale experienţelor şi trăirilor umane celor mai importante în viaţa indivizilor, credinţe religioase.
            Cele două tipuri de realizări umane au forţat distingerea a două forme de cultură:
                        1. cultura materială
                        2. cultura nematerială
            1. Cultura materială primeşte şi numele de civilizaţie, fiind deosebită astfel de cultura propriu-zisă. Sau, dacă o denumim „cultură” o facem în sensul ei etimologic latin de producţie agricolă, adică de îmbunătăţire a condiţiilor mareriale de existenţă prin aportul inteligenţei umane. În acest sens, oricărui grup uman i se poate atribui civilizaţia în măsura în care este capabil să creeze mijloace de stăpânire şi exploatare a naturii în beneficiul traiului individual şi comun. Descoperirea unor unelte şi locuinţe în cazul populaţiilor primitive este suficientă pentru a susţine că acestea  erau nişte civilizaţii, nu un simplu grup de fiinţe umane.
            Cultura materială răspunde nevoilor fiziologice ale fiinţei umane, necesare supravieţuirii şi care, potrivit ierarhiei nevoilor stabilită de psihologul Abraham Maslow [în articolul A Theory of Human Motivation (1943)], au o funcţie primară în determinarea comportamentului uman. Foamea, setea, sexualitatea, adăpostul, protejarea corpului prin haine sunt astfel de nevoi primare care motivează acţiunile individului, dar devin preocupări principale şi ale unei comunităţi care îşi alcătuieşte pentru satisfacerea lor o cultură materială.  O civilizaţie avansată va dezvolta o serie de semnificaţii simbolice ale acestor nevoi, cum ar fi, în cazul hranei, obiceiul românesc al întâmpinării cu pâine şi sare sau doctrina creştină despre pâine ca trup divin. Cu toate acestea, nu putem reduce valorile simbolice ale hranei şi ale celorlalte obiecte ale satisfacerii nevoilor la o dimensiune materială a vieţii, ele provenind mai curând din cultura nematerială.
            2. Cultura nematerială primeşte la unii filosofi şi numele de cultură spirituală, pentru a sublinia că realizările ei nu derivă din grija omului de a supravieţui. În ierarhia nevoilor propusă de Maslow, ele ar corespunde nevoilor superioare (de siguranţă, de iubire sau apartenenţă, de stimă şi de autorealizare), dar mai puţin presante pentru a motiva comportamentul, aşa încât unele dintre realizările culturii spirituale ale unui popor nu sunt asimilate de majoritatea indivizilor.  
            Cultura nematerială este formată din următoarele componente:
a.      Componente cognitive – idei, cunoştinţe, opinii, teorii ştiinţifice
b.      Componente axiologice - valori; valorile sunt obiectele dezirabile, care determină indivizii unei culturi şi ai unei epoci să îşi orienteze comportamentul pentru obţinerea unora dintre ele, în funcţie de predominanţa lor într-o societate. După Tudor Vianu, există valori economice, vitale (de exemplu, sănătatea), juridice, politice, teoretice, estetice, morale şi religioase, numai primele două fiind de natură materială, iar celelalte spirituale (Introducere în teoria valorilor, Ed. Eminescu, 1982, pp. 77-81).  Astfel, în epoca Renaşterii, valoarea estetică era predominantă, lucru dovedit de înflorirea artelor, iar într-o societate războinică precum Sparta antică, era urmărită îndeosebi valoarea etică a curajului.
c.       Componente normative – legi, obiceiuri, moravuri.
d.      Componente simbolice – simboluri sau semne convenţionale, care dobândesc semnificaţii în cadrul unei societăţi – cuvinte, gesturi, imagini vizuale, obiecte, limba. De exemplu, sunetele articulate care alcătuiesc convenţional cuvântul „casă” capătă semnificaţia de casă în comunitatea vorbitorilor de limbă română. Drapelul unei ţări este un obiect cu încărăctură simbolică, salutul este un gest simbolic etc.


Simboluri ale vanităţii reprezentate de pictorul flamand Pieter Boel (1626-1674), reflectând componentele culturii epocii sale




Temă: care sunt componentele axiologice ale culturii româneşti? (alcătuiţi un text de circa 5-10 rânduri, în care să identificaţi şi descrieţi trei componente axiologice)


            Componentele culturii nemateriale sunt realizate fie de cultura cultă sau înaltă, fie de cultura populară. Cultura înaltă este prezentă în societăţile în care activităţile intelectuale şi artistice se specializează şi în general poartă marca unor autori. Întâlnită la populaţiile arhaice, cultura populară nu este desprinsă de elementele culturii materiale, tinzând să joace rolul de ornare şi explicare a vieţii unei comunităţi bazată aproape indistinct pe elemente materiale şi spirituale. Creaţiile culturii populare sunt anonime şi colective, fiind deschise la modificări, în cazul produselor literare prin interpretarea lor, de exemplu, în cazul baladei Mioriţa, se cunosc peste două sute de variante diferite. Cultura populară are forma unei culturi de masă, fiind produsă şi asimilată de o anumită populaţie, în vreme ce cultura înaltă poate deveni cultură de masă în societăţile civilizate în care devine obiect al unei educaţii specializate. De exemplu, cunoştinţa teoretică din astronomie despre forma rotundă a pământului poate deveni parte a culturii de masă prin livrarea educaţiei ştiinţifice majorităţii populaţiei. Când cultura populară este transmisă prin educaţie, ea îşi pierde specificul popular şi devine parte a culturii înalte în domeniul studiilor etnografice şi de folclor.
            Originea miturilor se află în creaţia populară. Drept urmare, ele nu sunt explicaţii savante ale realităţii, ci modalităţi prin care omul arhaic îşi dobândea înţelegerea existenţei sale. În plus, miturile jucau rolul de ordonare a acestei existenţe, fiindu-le ataşate practici religioase. În unele culturi, miturile au căpătat în cele din urmă o formă fixă, fiind integrate în cărţi sacre. Un exemplu de mit scris este cel al morţii şi învierii lui Baal, zeu fenician. Religia feniciană era politeistă, unii dintre zei având trăsături negative, aşa cum se întâmplă şi cu Yam, zeul care îl ucide pe Baal, fiul zeului suprem El. Fenicienii erau o populaţie de origine semitică, fără să înfiinţeze un stat unitar, ci numai cetăţi-stat. Iniţial, fenicienii ocupau partea nordică al Palestinei, la ţărmul Mării Mediterane, alcătuind o civilizaţie maritimă, iar ulterior, printr-o migraţie lentă şi războaie sporadice, s-au extins până în Mesopotamia. Mitul lui Baal datează din secolele XIII-XIV şi a fost identificat parţial pe nişte tăbliţe descoperite la Ras Shamra (Nordul Siriei), fosta cetate feniciană Ugarit. Baal era considerat zeu al fertilităţii, al vremii, ploii, vântului, fulgerului, al anotimpurilor, războiului şi patron al corăbierilor. Din lectura următorului fragment din mit, se poate deduce prezenţa unor componente ale culturii nemateriale, fiind o ilustare a faptului că mitul este o formă a culturii.

            Ştim că viteazul Baal şi-a dat duhul, că craiul, stăpânul pământului s-a prăpădit. Dar iată că viteazul Baal va învia şi craiul pământului, stăpânul lui, trăieşte. Căci într-un vis, într-o arătare de noapte, zeul El cel milostiv, ziditorul tuturor făpturilor, a văzut că din ceruri cădea o ploaie de untdelemn, şi în râuri curgea miere. Atunci zeul El a grăit:
            „Iată, ştiu acum că viteazul Baal este viu, că regele, stăpânul pământului trăieşte!”
            Într-un vis al milostivului zeu El, într-o arătare de noapte a Ziditorului făpturilor, ploua din ceruri untdelemn şi mierea curgea pâraie.
            Zeul El cel milostiv se înveseli, puse piciorul pe treapta tronului său şi înălţă fruntea, râse şi, dregându-şi glasul, zise:
            „Acuma pot să stau jos şi să mă odihnesc, iar inima mea poate să se liniştească în pieptul meu. Căci Baal cel viteaz trăieşte, regele pământului vieţuieşte!”

(v. Tăbliţe de argilă, Scrieri din Orientul Apropiat, traducere C. Daniel, Ed. Minerva, 1981, pp. 184-5)

 
Statuie a lui Baal descoperită la Ugarit, sec. XIV-XII

Tuesday, September 13, 2016

Cultură şi mitologie(1): Lecţie introductivă



Cultură şi mitologie

1.
Lecţie introductivă



            Dacă ne raportăm la înţelegerea comună, termenii „cultură” şi „mitologie” pot fi puţi în relaţie unul cu celălalt în două moduri opuse:
            - fie sunt văzuţi ca fiind asociaţi în mod intim, deoarece, din câte ştim despre mitologie (povestiri savante despre zei, opere de artă care reprezintă divinităţi ori monumente arhitectonice din diverse colţuri ale lumii închinate zeilor etc.), cunoaşterea ei ar trebui să aparţină unui om care a dobândit o cultură vastă şi diversă.
            - fie sunt văzuţi ca unii contradictorii, atunci când presupunem că omul cu o cultură elevată şi astfel inteligent nu poate crede în mituri, aşa cum nu poate fi nici superstiţios. În cazul de faţă, mitologia este înţeleasă ca o adunătură de închipuiri umane despre o realitate divină improbabilă, capabile să stârnească imaginaţia unor persoane cu o inteligenţă mai puţin evoluată.
            Nu mai puţin, în oricare dintre cele două variante de interpretare a termenilor, există posibilitatea ca unii indivizi să nu accepte ca fiind folositor să acorde interes culturii sau mitologiei, deoarece miza lor în viaţă este atingerea bunăstării, iar ea nu depinde de înzstrarea cu o cultură bogată sau săracă (doar învăţăm din şcoală despre poeţi săraci cu o cultură vastă) şi nici de credinţa sau necredinţa în mituri, cum nici de cunoaşterea lor (la ce ne-ar ajuta să cunoaştem mitul indian al creării lumii? Sau, cum ştim că „Dumnezeu dă, dar nu bagă şi-n traistă”, urmărirea scopului bunăstării nu poate fi ajutată de credinţa într-o divinitate).
            Pentru schimbarea acestei înţelegeri comune a relaţiei dintre cultură şi mitologie, cât şi pentru aprecierea utilităţii ambelor, este nevoie numai să privim peisajul la fel de comun tuturor al oraşelor în care trăim. Luăm ca exemplu, reprezentarea oraşului Amsterdam de către pictorul Johannes Spohler (sec. XIX-XX). 


            În imagine, descoperim trei coordonate ale vieţii oraşului în care oamenii sunt prinşi în pofida faptului că sunt toţi capabili să se mişte de unii singuri, urmărind, presupunem, scopuri proprii. Cele trei coordonate sunt:
            - natura
            - cultura
            - religiozitatea

[v. Laan van der, Dom H., The play of forms: Nature, Culture and Liturgy, Leiden: Brill, 2005, trad. engl. a volumului Het vormenspel der liturgie, 1985]

            Natura pare să cuprindă întreg peisajul prin lumina răspândită peste tot, deşi formele sale biologice, reprezentate de copaci, sunt puţine, cerul este acoperit de construcţiile umane, iar apa este constrânsă de canal şi pod să curgă altfel decât ar face-o în starea ei naturală.
            Prin raportare la natură, cultura apare ca o cucerire a naturii de către om, pentru a-i face posibilă viaţa: podul din centrul imaginii este ca un simbol al puterii omului de a stăpâni forme ale naturii care izolează oamenii unii de ceilalţi şi împiedică formarea unei comunităţi. La fel, barca este semn al puterii omului de a circula într-un mediu inaccesibil natural, câtă vreme nu suntem fiinţe acvatice, iar roaba sau căruţul împins de bărbatul din imagine reprezintă puterea ingeniozităţii umane de a depăşi constrângerile sale biologice. Greul din natură devine uşor prin folosirea inteligenţei umane, la fel cum automobilul şi alte mijloace de transport apropie oamenii despărţiţi de natură unii de ceilalţi ori mijloacele de comunicare permit transmiterea unor mesaje şi stabilirea unor relaţii, altminteri imposibile din cauza spaţiului limitat ocupat de fiecare individ. Cu aceeaşi însemnătate  de cucerire a naturii pot fi privite casele şi veşmintele oamenilor, modalităţi umane de a obţine adăpostul şi confortul imposibile în natură.
            În plus, mai există şi o altă semnificaţie a culturii, pe care o putem deduce din faptul că nici podul, nici casele ori veşmintele nu apar ca simple mijloace necesare de a înfrânge natura. Podul ar fi putut fi realizat mai simplu, să spunem printr-o pasarelă de lemn, casele puteau fi lipsite de ornamentele  vizibile la nivelul acoperişului, iar oamenilor le era suficient să se apere de frig prin veşminte fără o croială anume şi fără să aibă o altă culoare decât cea a materialelor folosite. Spunem că toate acestea  conţin o anumită expresie impusă de oameni ca urmare a unor credinţe despre ceea ce este frumos şi acceptabil într-o anumită comunitate. Pentru veşminte, presupunem că sunt nişte norme impuse anonim de nişte tradiţii vestimentare specifice timpului respectiv -  perioada de întâlnire a secolelor XIX-XX - şi spaţiului respectiv, oraşul olandez Amsterdam. Casele şi podul răspund unor norme arhitectonice şi artistice cărora le putem găsi sursa în tradiţia artistică a epocii, ţării şi oraşului, probabil impusă de anumite personalităţi identificabile, la rândul ei folosind tradiţii artistice anterioare din alte locuri. Aşadar, cultura nu este numai o cucerire a naturii, ci şi o modalitate prin care o comunitate umană îşi manifestă particularitatea în mod involuntar şi voluntar, când este vorba despre tradiţia artistică.
            Religiozitatea apare în fundalul imaginii prin turnul înalt al unei biserici. Deşi o putem integra printre alte creaţii culturale ale omului, precum casele şi podul, biserica se diferenţiază prin faptul că nu oferă precum celelalte mijloace pentru ca omul să stăpânească natura, nici nu poate fi redusă total la o interpretare a valorii umane a frumosului. Ea face parte din cultura comunităţii sub forma imprimării unei forme specifice de raportare a omului la Dumnezeu, dar fiinţa divină depăşeşte omul laolaltă cu toate realizările sale.
            În această imagine, biserica abia de se zăreşte, iar oamenii din bărci şi de pe poduri, văzându-şi de interesele lor, par să o ignore. Cu toate acestea, este cea mai înaltă construcţie a comunităţii şi putem presupune că omul aplecat asupra interesului propriu nu este suficient de absorbit de acel interes încât să creadă că activităţile sale au valoarea supremă simbolizată de turla bisericii. Oamenii se ştiu stăpâni pe lucrurile şi vorbele lor, dar în acelaşi timp se ştiu stăpâniţi de o fiinţă divină mai înaltă decât ei. Mai mult, în cazul altor comunităţii umane, aşa cum este satul românesc, întreaga aşezare este organizată în jurul Bisericii şi cimitirului, adică, aşa cum interpretează Lucian Blaga, avându-l în centru pe Dumnezeu şi morţii, oameni ajunşi într-o altă realitate decât cea umană (v. Blaga, L. Geneza metaforei şi sensul culturii, în Opere IX, Bucureşti: Editura Minerva, 1985, p. 339). Mai mult decât atât, filozoful român susţine că satul este plin de „locuri mitologice”, în sensul în care casele, apele, fântânile, troiţele sunt socotite de comunitate ca având o valoare mai presus decât cea atribuită de om în scopul confortului sau exprimării frumosului. Întorcându-ne la peisajul urban olandez, putem afirma că orăşenii întorşi cu faţa de la biserică şi ignorând-o sau fiind lipsiţi de credinţă în Dumnezeu, rămân prinşi în locul său mitologic. Dacă nu altcumva, măcar prin faptul că aplecarea lor asupra vieţii şi bunăstării proprii este înţeleasă şi ca o modalitate de a întoarce spatele de la o religiozitate care ne vorbeşte despre o altă viaţă şi despre necesitatea de a ne gândi la viaţa semenilor noştri.
            Din toate cele expuse anterior, rezultă că este greşit să credem că suntem numai parte a naturii, iar celelalte două componente ale peisajelor noastre, cultura şi mitologia pot fi ignorate sau alese în funcţie de voinţa noastră. Este aşadar incorect să spunem despre o persoană că are cultură sau are credinţă. Cu toţii suntem de fapt şi în cultură, şi în credinţă sau mitologie, la fel cum suntem în natură, chiar dacă nu suntem cu toţii conştienţi sau nu dorim să cunoaştem ori să ne asumăm aceste coordonate ale vieţii umane.  Prin urmare, un punct de apropiere dintre cultură şi mitologie este tocmai faptul că ambele sunt cadre în care ne desfăşurăm existenţa.
            Diferenţa dintre cele două constă în faptul că prima, cultura, este o sumă a realizărilor umane, printre ele având cea mai mare valoare realizările artistice şi alte manifestări intelectuale, întrucât exprimă cel mai bine aportul uman adus naturii, dar cuprinzând deopotrivă şi obiceiurile, ideile şi comportamentele sociale ale unei anumite comunităţi, situaţie în care vorbim despre o pluralitate de culturi. Mitologia este şi ea o parte a acestor realizări, fiind ca ştiinţă a miturilor sau  istorie a religiiilor un domeniu al culturii relevant pentru a descifra modul în care s-au raportat şi se raportează oamenii la divinitate şi prin ea la ceilalţi oameni, la lumea înconjurătoare şi la ei înşişi. Miturile nu reprezintă explicaţii prin imagini şi povestiri ale realităţii divine şi umane din timpurile când nu exista ştiinţa modernă şi care ar supravieţui în rândul oamenilor simpli ori chiar iraţionali, întrucât sunt lipsiţi de o educaţie ştiinţifică. Ele nu stau alături de poveşti sub semnul lui „a fost odată ca niciodată”, ci sunt forme de interpretare a lumii divine şi umane prezente încă în conştiinţa umană. Mircea Eliade vorbeşte chiar despre faptul că omul modern actual areligios este derivat din vechiul om religios (homo religiosus), în inconştientul nostru păstrând viziunea mitologică din epocile trecute.
            Am afirmat anterior că omul, chiar trăind la oraş, se află în natură, cultură şi mitologie. Este nevoie de o precizare a limbajului în privinţa acestei integrări. Când spunem că suntem „în” aceste cadre, nu ne putem gândi la o integrare spaţială, ca şi cum am fi simultan în trei încăperi. Mai curând, cele trei se află în noi, astfel încât, dacă răspundem poruncii de a ne cunoaşte pe noi înşine, o inscripţie la tempplul grecesc din Delfi preluată de filosoful Socrate, le vom afla pe fiecare. Răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?” nu poate conţine caracteristici aparţinând unui eu desprins de lume, ci vor fi trăsături care ne aparţin întrucât suntem parte a naturii, culturii şi realităţii mitice.

[v. Cassirer, E., An essay on man, trad. eng., Yale University Press, 1944, p. 87;
v. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Bucureşti: Humanitas, 1992]

Temă:
Alcătuiţi un text scurt prin care să prezentaţi câte două caracteristici personale datorate existenţei în natură, cultură şi în realitatea mitico-religioasă.

Sunday, September 11, 2016

Dezbatere(1) - Lecţie introductivă



Dezbatere, oratorie şi retorică

1

LECŢIE INTRODUCTIVĂ



            Toţi cei trei termeni din titlul cursului sunt determinaţi de fenomenul vorbirii. Denumim vorbirea un fenomen în sensul său etimologic, de realitate sau fapt care se arată. Vorbirea se arată pretutindeni sau este o experienţă recurentă. Dar, dacă un lucru se arată peste tot, aceasta nu înseamnă că îi acordăm o importanţă pe măsura prezenţei lui. Economic, un produs întâlnit peste tot are preţul cel mai scăzut. La fel, pentru că mai toţi oamenii sunt capabili să folosească limbajul, nu punem preţ pe el, sau punem unul mai mic decât componentele care îl fac posibil, socotind uneori că atotprezenţa lui maschează de fapt diferite înţelesuri şi că aceste înţelesuri ne-ar putea fi cunoscute şi fără limbaj. De exemplu, solicitarea „spune-mi ce ai pe suflet” poate fi adresată unei persoane care vorbeşte despre sine şi nu ascunde alte cuvinte, ci gânduri care o apasă ori frământă fără să fie exprimate verbal.
            Într-o situaţie de comunicare, limbajul dezvăluie trei componente:
            a. emiţătorul
            b. mesaj
            c. receptor
            În exemplul de mai sus, relaţia dintre emiţător şi receptor bazată pe încrederea transmisă de emiţător receptorului este socotită mai puternică decât comunicarea verbală, motiv pentru care cuvintele posibil să fie alese de receptor pentru exprimarea unui mesaj referitor  la „ce are pe suflet” capătă o importanţă secundară.
            În anumite contexte, aceeaşi importanţă secundară a felului în care transmitem sau codificăm un mesaj prin limbaj se constată în contexte unde este pregnantă funcţia sa referenţială, adică de exprimare a unei realităţi, imagini, păreri sau idei. Nu ne va interesa, de pildă în cazul unui accident rutier, felul în care raportăm faptul petrecut. Interesul pentru semnalarea faptului este mai mare decât cel pentru utilizarea limbajului. Admitem o descriere de tipul „O maşină a intrat într-un copac, dar şoferul e bine”, chiar dacă riguros ar fi trebuit să se spună că maşina „s-a lovit” de un copac şi că şoferul nu a suferit nicio traumă, trecând peste ambiguitatea folosirii cuvântului bine. Din graba de a afla un mesaj, comunicarea în mediul virtual este în general tolerantă faţă de folosirea greşită sau ambiguă a limbajului.
            Felul în care vorbim poate fi însă determinant pentru înţelegerea mesajului. În următorul exemplu, acelaşi mesaj îşi schimbă înţelesul în funcţie de accentuarea unui cuvânt sau altul al aceleiaşi propoziţii (cuvintele cu majuscule sunt accentuate):

1)     EU am vrut să cumpăr o casă în această primăvară (chiar dacă tu nu ai vrut).
2)     Eu AM VRUT  să cumpăr o casă în această primăvară (dar ceva m-a împiedicat).
3)     Eu am vrut să CUMPĂR o casă în această primăvară (în loc de a închiria una ca înainte).
4)     Eu am vrut să cumpăr o CASĂ în această primăvară (şi nu un automobil).
5)     Eu am vrut să cumpăr o casă în ACEASTĂ primăvară (în loc de a cumpăra în următoarea primăvară).
6)     Eu am vrut să cumpăr o casă în această PRIMĂVARĂ (în loc de a cumpăra casa toamna).
(exemplu adaptat din Carnegie, Esenwein,The Art of Public Speaking, 1915, p. 13)

            Gesturile non-verbale care însoţesc citirea acestor propoziţii le pot de asemenea stabili sensurile voite de vorbitor. Oratoria (din lat. orator, vorbitor) a devenit arta prin care încă din perioada antică greco-romană se căutau formele cele mai potrivite sau mai frumoase pentru ca vorbirea să clarifice şi să impună altora mesajele pe care voim să le transmitem. Înrudită şi aproape sinonimă, retorica a speculat ultima funcţie aminită, de impunere a mesajului prin alcătuirea unor discursuri convingătoare. Convingerea nu depinde numai de modul în care folosim limbajul, ci şi din justificarea opiniilor susţinute în cadrul unui discurs. Partea justificativă a retoricii a fost preluată de studiul argumentelor de care se ocupă logica, clasificând argumentele ca fiind valide sau nevalide în funcţie de nişte reguli ale raţionării corecte.
            Cu toate acestea, comunicarea cotidiană este plină de mesaje alcătuite din afirmaţii nejustificate, înarmate pentru a convinge cu mijloace verbale şi nonverbale capabile să speculeze înclinaţiile sau preferinţele noastre imediate, pentru care, de asemenea, nu avem argumente clar elaborate. Acest tip de comunicare este frecvent în mesajele publicitare, în care se urmăreşte convingerea publicului de a cumpăra un anumit produs. De exemplu, o reclamă la un produs destinat tinerilor, va oferi mesaje sau imagini sugestive pentru ei, să spunem despre libertate şi iubire, chiar dacă nu  există niciun argument pentru care consumarea produsului ar contribui în vreun fel la atingerea acelor stări şi sentimente (vezi spot-ul Coca-Cola „Taste the feeling”).
            Afirmaţii de genul celor publicitare sunt întâlnite şi în conversaţia obişnuită, alegând în locul argumentării opiniilor noastre, dovezi imediat observabile. De exemplu, „Nu este bine să fii sincer, nu vezi că te-a înşelat chiar prietenul tău cel mai bun?” Transpusă într-un argument, fraza ar fi reformulată în următorul fel: „Sinceritatea este dăunătoare, deoarece individul x a fost înşelat de cel mai bun prieten al său”. Argumentul este evident neconvingător, folosindu-se de o generalizare pripită (de acelaşi tip ar fi şi argumentul „Câinele este un animal simultan biped şi patruped, deoarece câinii dresaţi la circ reuşesc să meargă în două picioare”). În acelaşi fel, există argumente care se prezintă ca simple afirmaţii, socotindu-se că justificarea este implicită sau uşor deductibilă:

Cred că echipa X va câştiga campionatul de handbal anul ăsta.
Ar trebui să comandăm pizza.
Am nevoie de o scutire pentru mâine.

[Care sunt argumentele implicite pe care le avem în minte, formulând asemenea afirmaţii?]

            Cum omul este ca o fiinţă raţională, iar argumentarea este un proces esenţial al raţiunii, orice produs sau activitate umană are la bază un argument. Ce argumente sunt presupuse pentru:

- ordinea băncilor şi catedrei într-o sală de clasă?
- existenţa pauzei dintre ore?
- existenţa şcolarizării gratuite?
- obligaţia şcolarizării pentru toţi copiii unei ţări?
- existenţa trecerilor de pietoni?
- existenţa transportului public?

            Prezenţa argumentelor în toate aspectele vieţii ne pune în situaţia de a fi deopotrivă ţinte ale argumentelor celorlalţi oameni şi de a fi noi înşine autori ai unor argumente prin care să îi putem convinge pe alţii de adevărul opiniilor noastre sau de necesitatea adoptării lor. Cum situaţia a doua este cea mai favorabilă, pentru că numai în această situaţie ne putem câştiga un loc în societate (fie că este vorba despre societatea restrânsă – prieteni, familie, mediu şcolar -, fie de societatea largă – mediul politic şi social), este nevoie să învăţăm felul în care putem elabora argumente convingătoare şi cel de a respinge argumentele altora.
            Apărarea şi respingerea de argumente într-o conversaţie este şi ea o experienţă comună, deseori conducând la simpla ceartă, pentru că argumentele sunt prost construite şi pe măsura discuţiilor se dovedeşte a fi doar o încercare personală a unora dintre participanţii la discuţie de a-şi impune propriul punct de vedere, indiferent de mijloacele folosite. Dezbaterea este o formă de conversaţie argumentativă care evită tocmai alunecarea argumentelor spre un conflict iraţional dintre participanţi.  Ea impune anumite reguli de desfăşurare şi evitând argumentele incorecte, chiar dacă menţine, spre deosebire de logică care foloseşte un limbaj formal, limbajul natural şi capacitatea sa de a convinge (elocvenţa).
            Dezbaterea nu porneşte de la un argument implicit, ci de la o afirmaţie, pe care o denumim şi moţiune. Moţiunile constituie subiectul sau tema dezbaterii,  pornind de la care construim argumente explicite. Spre deosebire de argumentele implicite, cele explicite redau motivul susţinerii moţiunii şi aduc o dovadă care confirmă acest motiv. Astfel, orice argument din cadrul unei dezbateri trebuie să cuprindă trei componente:

  1. Afirmaţia
  2. Raţionarea: motivele pentru care acea afirmaţie este adevărată.
  3. Dovada: ilustrarea motivelor, de obicei sub forma datelor sau exemplelor.


De exemplu:

1. Apărarea este mai bună decât atacul.
2. Un motiv pentru care apărarea este mai bună: spre deosebire de atac, apărarea poate restrânge conflictul, de vreme ce nu stârneşte apariţia altor atacuri.
3. O dovadă: dacă nu se impută rezultate şcolare proaste de către un profesor, apărându-ne prin precizarea motivelor care ne-au făcut să avem o perioadă şcolară mai slabă stinge mai bine conflictul decât să atacăm prin evaluări generale ale calităţii slabe a unor materii sau profesori. În cazul acestor atacuri, profesorul poate ataca eventuala noastră incompetenţă în evaluarea unei discipline sau a profesorilor.


Temă:

1. Pentru următoarele afirmaţii, formulaţi câte două argumente introduse de „pentru că”:

- orele de şcoală ar trebui să fie mai puţine
- programele de televiziune violente ar trebui interzise
- poliţia este necesară pentru siguranţa cetăţenilor
- toţi oamenii ar trebui să mânânce carne
- matematica este mai importantă decât româna

2. Formulaţi o afirmaţie proprie, susţineţi-o prin două argumente introduse prin „pentru că” şi oferiţi o dovadă în sprijinul argumentelor.




[vezi. Meany, Shuster, On That Point!, IDEA, 2003, pp. 12-17;
Cerbuşcă, P., Dezbateri, Chişinău, 2014. p. 7]