Thursday, May 24, 2018

Christiane - scena 6 (a doua parte)


JOHANN: Vreau să spun că în momentul în care se cuvenea ca pater să participe la treburile publice din Roma sau mai curând la ceremoniile închinate zeilor cetăţii eterne, lăsa totul în urmă. În sfârşit, îmbrăcat într-o togă impecabil de albă, devenea vir, un bărbat cu şansa de a fi ilustru. Iar dacă pe urmele lui ar fi trimis un sclav care, cu respiraţia tăiată de atâta fugă, i-ar fi spus „Stăpâne, întoarce-te, că pe stăpână o dor măselele, că te înşală cu te miri cine, că fiul tău şi-a scrântit piciorul, că sclavul cutare l-a ucis pe un altul, că sclavul fierar a fost strivit de o unealtă oarecare,” orice i-ar spune de felul acesta, stăpânul ar cumpăni mult dacă să se întoarcă sau nu. Foarte probabil s-ar gândi: „Nu mă duc eu acum în templele preafericiţilor zei, unde înşelările sunt ploi de aur, durerile sunt vindecate de Apolo cântând, răzbunările şi dreptatea sunt cinstite pe altare, priceperea este în mâinile puternice ale lui Vulcan şi toate iubirile din familie care, vai, se pare că şchioapătă tocmai acum când plec, se află mai drepte, cum nu se poate mai drepte, la sânul zeiţei Venus. Dacă mă voi închina ei la Roma, sunt bune speranţe că voi regăsi iubirile neştirbite, fie acasă, fie aiurea, pe drumul întoarcerii mele triumfătoare.” Şi-i va spune sclavului: „Prietene, spune-le tuturor să caute între timp un alt pater, o altă mater, tot felul de domni care se găsesc cu duiumul în cer. Curând voi avea puterea să-i văd în templele lor, dar numai dacă am puterea de a vă lăsa dinapoia mea. Căutaţi-i şi voi, dar nu în bucătărie!”
JULIUS: Ştiu, şi dacă nu va pleca la templele din Roma, ci îşi va face un templu al gândurilor sale chiar acolo în sânul familiei, îi va alunga pe toţi cei din familie, cu toate lipsurile lor. Aşa ai făcut cu mine. Eram mic, dar îmi aduc aminte foarte bine seara în care ne-ai chemat pe mine şi pe mama în cabinetul ăsta să vedem o ediţie de lux a uneia dintre cărţile tale. Marginile paginilor erau suflate cu aur, la fel şi literele de pe coperta din piele fină. Plecasei pentru moment să primeşti un oaspete, probabil unul dintre mulţii tăi adoratori, iar eu, cu mâinile murdare, parcă de dulceaţă, fascinat de frumuseţea cărţii, am murdărit-o. Îmi plimbam degetele pe literele aurite ale numelui tău. Când te-ai întors, ai ţipat la noi şi m-ai lovit peste picioare cu un băţ, o baghetă, nu mai ştiu. Picioarele mele goale, ieşite din pantalonii scurţi cu înfăţişare ridicolă, ardeau de durere, tot ardeam de durere şi ruşine...
JOHANN: Nu-mi aduc aminte de aşa ceva, în plus, nu-mi stau în fire astfel de gesturi.
JULIUS: Tot ce se poate, este posibil numai să te fi uitat la mine ca un aristocrat la un plebeu, dar ştiu cum am adormit cu sughiţuri de plâns în braţele doicii care bolborosea ceva despre măreţia ta şi mă povăţuia să nu îţi deranjez augusta serenitate creatoare. Serenitate apolinică, bienînţeles. Nu ţi-am deranjat-o, nici nu ţi-am călcat pe urmele tale auguste, pentru a nu te încurca tropăiturile mele de ţopârlan, dar, vezi, toţi aceştia din jurul tău, soţie, fiu, fie, şi servitori, de tine am fost aleşi. Tu ne-ai făcut familia ta, dar ne-ai făcut întotdeauna să ştim că nu-ţi putem fi mai mult decât adoratori, în rând cu fetele de la pension care îşi ascund sub pernă caietele parfumate pe care au copiat poeziile tale despre iubire.
JOHANN: Greşeşti, Julius, eu v-am oferit, ţi-am oferit tot: numele. Numele acela cu litere aurite. Când vieţile ni se duc, nu este numele cel care rămâne înscris pe monumentul funerar, uneori chiar cu litere aurite? Ba chiar mai devreme de nemurirea asta, nu a fost numele mijlocul prin care oamenii din jurul tău, inclusiv frumoasa ta soţie Ottilie, au ştiut să te afle? L-ai avut de la naştere, i-am adăugat şi atât de preţuitul „von,” iar Christiane l-a dobândit căsătorindu-se cu mine. Eu, nu, nu l-am primit de-a gata de la nimeni. Am fost nevoit să îmi consum toată viaţa pentru numele acesta. Trăiesc şi voi trăi pentru el, cu preţul mare de a-mi nesocoti viaţa din afara lui. Viaţă în care sunteţi voi, dar sunt şi eu cu toate fericirile şi nefericirile mele. Nimic nu pot trăi dacă nu poate fi comprimat, strivit în cuvintele vrednice de numele meu. Asta este serenitatea mea apolinică şi, cum vezi, comportă efortul acela al viticultorului de a stoarce strugurii, o ocupaţie pe undeva destul de bahică, nu-i aşa? Fireşte, cu încântârile ei. Şi trebuie să mulţumesc zeilor pentru mărinimia de a nu-mi fi zădărnicit străduinţa. Căci altfel este posibil să fi ajuns un negustor oarecare în târgul natal şi numele mi-ar fi fost gravat cel mult pe firma prăvăliei. Ar fi fost nevoie să aştept seara, să scap de clienţii care luau tot de la mine vârându-mi banii pe tejghea, să scap şi de banii aceştia, împărţindu-i săracilor sau altor indivizi degrabă mulţumiţi cu puţinul, şi să-mi privesc numele scris pe firmă. Aş fi dibuit aşa, josnic, ce va fi să rămână din mine.
JULIUS: Dar de la aceleaşi înălţimi olimpiene, bănuiesc, numai că necunoscute de vulg.
(se aud zgomotele unei agitaţii din afara camerei, un strigăt de femeie: „Doamne, şi-a dat sufletul!”; Julius şi Hermann se ridică în picioare, îndreptându-se spre uşă; Johann vorbeşte fără să fie ascultat de ceilalţi)
JOHANN: Remarcabil avânt prometeic, Julius. M-a sedus şi pe mine oarecând, în tinereţe, avântul ăsta. Ştii, i-am consacrat o poezie, una copiată de tineri şi bătrâni, şi nu în caiete parfumate. O copiază şi recită mulţi dintre cei care vor să trăiască pentru oameni. Dar, vezi, nu am spus nimănui o taină pe care am aflat-o şi eu mai târziu: Prometeu era singur. Era înrudit cu stânca pedepsei lui încă dinainte de a mânia zeii. Şi încă un secret: când Prometeu a adus focul oamenilor, alerga nebuneşte din cetate în cetate, din sat în sat. Îţi dai seama, nu vedea pe nimeni. Fuga lui stârnea praful încins al drumurilor Eladei şi parcă uitase unde merge şi pentru ce. Îi rămăsese în minte, purtând focul în mâini, că trebuie să ajungă mereu la alt om. Atât.
(Intră doctorul Fuchs şi se pregăteşte să comunice moartea Christianei, dar Johann îl opreşte cu un gest al mâinii; Hermann şi Julius se apropie de Johann)
DOCTORUL FUCHS: Domnule...
JOHANN (întors spre fereastră, fără să-i privească pe ceilalţi, ca şi cum ar urmări ceva de afară): Lăsaţi-mă singur! Vă implor, lăsaţi-mă singur! Iată, Christiane a mea tocmai mi-a scăpat de sub ochi şi a fugit într-acolo, în grădina aceea îndepărtată. Acum ştie că o voi urma. Nu mă mai cheamă.

- sfârşit -






Wednesday, May 23, 2018

Christiane - scena 6 (prima parte)



(se aud bătăi puternice  la uşă)
JOHANN: A sosit ceasul! Nu mai este vremea explicaţiilor. Cine este?
DOCTORUL FUCHS: Excelenţă, îngăduiţi-mi să vă înştiinţez că misiunea mea medicală a luat, din păcate, sfârşit. După administrarea paliativelor menite să-i aline durerile, o încredinţez pe doamna Christiane proniei divine, singura în stare să producă minuni. Ştiinţa şi-a atins limitele. Doamna a ajuns în ultimul stadiu al agoniei, fiind posibil să decedeze dintr-o clipă în alta. Apreciez că starea dumneavoastră medicală constatată în ultimele zile vă permite să vegheaţi muribunda. Este într-o stare de inconştienţă, dar asistarea la ultimele ei clipe vă va fi cu siguranţă benefică pentru a reuşi să vă recăpătaţi echilibrul sufletesc, cum vă spuneam zilele trecute, unul necesar pentru a reveni la plenitudinea forţelor fizice.
JOHANN (vorbind încet, ca pentru sine): Un adevărat medic al omului integral, trup şi suflet. Este în competiţie cu pastorul în născocirea tratamentelor sufleteşti.
DOCTORUL FUCHS: Da, este şi pastorul prezent, se roagă pentru sufletul muribundei împreună cu fiul dumneavoastră. Domnul Julius m-a rugat să vă întreb dacă excelenţa voastră îl poate primi, în cazul în care nu aveţi dispoziţia de a vă alătura veghei creştineşti.
JOHANN: Cu siguranţă, poate veni. (doctorul Fuchs pleacă). Vezi, Hermann, ce schimbare? De la Iisus care alunga discipolul din preajma mortului drag, s-a ajuns la un creştinism dispus să patroneze durerea familiei pentru pierderile din sânul ei. Religiile populare admit cu greu rătăcirile de turmă, chiar şi când sunt rătăciri pentru Dumnezeu.

(intră în cameră Julius, ţinând într-o mână o carte de rugăciuni)
JULIUS: Tată, coboară alături de noi. Până mai ieri, mama îţi rostea numele, părea să te cheme. Poate i-ar face bine să te vadă.
JOHANN: Fii atent cum te-ai exprimat, Julius, mi-ai cerut să cobor, dar camera de boală a Christianei se află la acelaşi etaj.
JULIUS: Tată, nu este momentul pentru asemenea consideraţii, îţi ceream doar să fim o familie, măcar acum.
JOHANN: „Acum”, clipa care porunceşte spiritului, interzicându-i singurătatea. Întreabă-l pe Hermann, aici de faţă, dacă spiritul poate fi încurcat de clipe. Poate fi încurcat, Hermann?
HERMANN: Nu...
JOHANN: Ai încredere în mărturisirea lui Hermann. Cum o spune chiar el deseori, mi-a consemnat o mulţime de vorbe nepieritoare, una mult mai mare decât mulţimea de muribunzi asistaţi de doctorul şi pastorul tău la un loc.
JULIUS: Tată, nu este momentul...
JOHANN: Julius, nu mă determina să cred că fiul marelui poet nu poate trece peste această judecată comună despre oportunitate. Ştiu ce-i cu tine. Ţi-am simţit zilele acestea prezenţa plină de reproşuri, revolta oarecum copilărească, refuzând până acum să mă vizitezi.
JULIUS: Nu a fost vorba despre aşa ceva şi nu este..., nu cred că se cuvine să-mi subliniezi şi acum copilăria. Mă apropii de treizeci de ani, cum bine ştii, asta dacă mai ţii socoteala naşterilor şi pieirilor din familie.
JOHANN: Asta îmi reproşezi, iată, în sfârşit fără menajamente: că nu sunt un pater familias. Tot ce se poate, Julius. Dar ce însemna familia latinilor? Cuprindea tatăl, mama, fiii şi fiicele, dar şi sclava metresă a tatălui, să spunem etiopiană, care îi năştea bastarzi cu pielea întunecată. Şi când erau mici, bastarzii aceştia, mai vânjoşi, îi trânteau în ţărână pe fiii naturali, râzând cu dinţii lor puternici şi albi de slăbiciunea fraţilor lor, aşa caraghioşi cum arătau când pielea delicată a acestora devenea pe alocuri brună ca a lor.  Foarte probabil, fiii naturali începeau să se smiorcăie şi să se plângă înaintea lui pater familias: „Tată, vino!” Şi tatăl urma să stabilească ordinea în familie cu biciul. Să-i îndreptăţească pe fiii naturali prin rănile lăsate pe spatele bastarzilor, o treabă a cărnii şi sângelui, cum ar veni. Şi mai făceau parte din familie şi sclavii care trebăluiau prin curte, şi cei care curăţau troacele porcilor sau aruncau lopeţi de pământ peste excrementele familiei ori peste rămăşiţele morţilor. Iar statuetele zeilor familiei, ale penaţilor, zăcau pe undeva prin casă, poate prin bucătărie, căci se spune că zei ar fi şi acolo. Dacă nu pentru închinare, vor fi fost buni pentru ca sclavele să-şi aşeze hainele, când se dezbrăcau pentru a face dragoste cu aristocraţii sau cu ceilalţi sclavi ai familiei. Iar pater patrona şi viermuiala asta.
JULIUS: Tată, ce vrei să spui prin vorbele asta? Mărturisesc că nu am dispoziţia să urmăresc această poveste. Nici Hermann nu o consemnează...
JOHANN: Vreau să spun că în momentul în care se cuvenea ca pater să participe la treburile publice din Roma sau mai curând la ceremoniile închinate zeilor cetăţii eterne, lăsa totul în urmă. În sfârşit, îmbrăcat într-o togă impecabil de albă, devenea vir, un bărbat cu şansa de a fi ilustru.


Personajul, nu eu



Personajele nu pot fi transpuneri ale eului, probabil la fel de puţine şanse are şi eul din poezie. Pentru că eul nu vorbeşte. Când eul se rosteşte prin monologuri, este deja personaj. Nu-i mai puţin adevărat, fiind atât de aproape de eu, ajungi să-ţi iubeşti personajul ca pe tine însuţi. De aici şi confundarea unuia cu celălalt.

Tuesday, May 22, 2018

Christiane - scenele 4-5



Scena 4 (final)

HERMANN: Deja detest acest personaj, care îşi permite să intre într-o scenă de cutremurare a spiritului dumneavoastră, deşi, fie-mi îngăduit să constat, nu exprimaţi deloc gândurile care vă însufleţesc de atâţia ani operele.
JOHANN: Te înşeli, Hermann, şi de aş fi compus o poezie despre iubirea dintre un porumbel şi o porumbiţă, acelaşi spirit va fi fost în spatele ei. Dar îţi dau dreptate, îl simt pe acest servitor ca pe un element deranjant într-un cadru care, chiar dacă nu are cum să fie sobru, trebuie să rămână limpede. Limpezimea pe care o vedea şi Oedip orb. De aceea, te rog să cercetezi dacă vorbele Christianei sunt adevărate, dar fără să-i dai ocazia să te confrunte sau să ajung în chip ridicol să mă duelez în vorbe cu el. Mai degrabă, adu-l pe majordom, pe domnul Ludwig, aici şi încearcă să-l descoşi despre Hans sub un pretext oarecare.
HERMANN: De îndată, voi pretexta că doriţi să mi-l cedaţi pe Hans pentru a intra în serviciul meu.
JOHANN: Foarte bine, Hermann, dar te rog nu astăzi, mă simt obosit şi irosit în urma acestei discuţii. Te aştept mâine pe la amiază.
HERMANN: Aşa va fi, cu bine, maestre Johann!
JOHANN: Cu bine, bunule Hermann!

Scena 5
(a doua zi; se aude o bătaie la uşă, Johann este întins în pat)

JOHANN: Cine e?
HERMANN: Sunt eu, Hermann, însoţit de domnul Ludwig.
JOHANN: Văr rog, aşteptaţi până vă chem. Trebuie să mă îmbrac. (pentru sine) De ce m-am speriat atât de tare de o bătaie în uşă? Mă înspăimântă posibila veste a morţii Christianei sau desluşirea poveştii cu Hans? Nici nu ştiu dacă nu cumva una mi s-a topit în cealaltă. Şi amândouă sună la fel, ca o bătaie în uşă. Am auzit cum zornăia clanţa. Capetele de lei sculptate pe clanţă au fost scuturate de teamă şi au sunat ca nişte tinichele. Măcar de ar mai putea să zornăie ceva şi dincoace de uşă. Dar mă simt neputinicos să mai scriu vreun rând. Continui să locuiesc în cabinet doar pentru a mă simţi în preajma scrisului. Poate acum ar fi cazul să compun o poveste cu un uriaş înşelat de un pitic, un homunculus, furându-i de sub nas ceva mărunt, să zicem, boabe de mazăre. Boabe de mazăre pe care uriaşul oricum le detestă. Şi n-ar conta, piticul s-ar simţi biruitor, i-ar râde în nas, ar hohoti văzând cum îl scapă degetele butucănoase ale uriaşului, furios degeaba, doar din obişnuinţa de a se şti stăpân pe tot ce există în casa sa, inclusiv peste lucrurile care nu-i sunt de folos. Ar ieşi o operă comică la care ar râde mulţi spectatori, fraternizând cu piticul acela. Cu siguranţă, ar uita că fură lucruri pe care uriaşul n-ar da doi bani, dacă i-ar veni mintea la cap şi s-ar lepăda de furia sa oarbă. Dar, uite, nu m-am gândit nici măcar la ce va trebui să îl întreb pe majordom despre Hans. De fapt, frigurile îndurate noaptea trecută m-au dumirit că nu mă interesează deloc povestea asta, mi-ar fi egal dacă am fost înşelat sau nu de Christiane. M-am pripit. Cred că mai curând doream să rezolv una printr-alta. Să lămuresc povestea pentru a grăbi primirea greutăţii pe care o voi resimţi când voi fi înştiinţat despre moartea ei. Îl voi lăsa pe Hermann să conducă discuţia cu majordomul. La urma urmei, l-am surprins destul de interesat de acea viaţă a mea spectaculoasă aşteptată de ceilalţi. Se încurca. Ba spunea „ei,” ba „noi.” Probabil că după toate, va trebui să renunţ şi la Hermann. Şi-a trădat, însă din vina mea, datoria de a fi martor al spiritului meu. Ca la hinduşi, stăpânul mort este incinerat împreună cu soţia şi slujitorii fideli. Probabil că îi voi recunoaşte Christianei dreptul asupra oamenilor despre care socoteam greşit că sunt în slujba mea. Îmi slujeau ca sprijin pentru viaţa singuratică dusă alături de ea. (către uşă) Puteţi intra!
LUDWIG: Bună ziua! Mă bucur să vă reîntâlnesc în sfârşit după aceste zile de recluzie iscată de boală. Sper că nu aveţi a vă plânge de serviciile aduse de fetele din casă.
JOHANN: O, nu. Totul a fost aşa cum trebuie şi vă mulţumesc încă o dată pentru disciplina menţinută în casă. În orice caz, nu aveam nevoie de o îngrijire specială, ci de un repaos cât mai îndelungat în pat, aşa cum mi-a recomandat doctorul deunăzi. Dacă sunteţi bun, mă puteţi ajuta să ajung la fotoliul de lângă fereastră? Acest repaos îndelungat a început să mă obosească.
LUDWIG: Numaidecât.
(Ludwig îl ajută să se aşeze în fotoliu; pe parcursul drumului, Johann îi face semn lui Hermann să poarte el discuţia)
LUDWIG (observând gestul): Domnul Hermann mi-a împărtăşit deja dorinţa strămutării lui Hans în casa domniei sale şi am apucat să-i prezint calităţile sale remarcabile. Sunt gata să răspund cu solicitudine şi întrebărilor dumneavoastră. Sunt convins că perspicuitatea spiritului dumneavoastră va duce cercetarea în numeroase direcţii.
JOHANN: Perspicacitate, domnule Ludwig, şi vă rog să menţinem o conversaţie ca între prieteni.
LUDWIG: Bine spuneţi, păstrând respectul pentru condiţia fiecăruia, suferinţa la care suntem martori ne adună prieteneşte în susţinerea dumneavoastră.
JOHANN: Fie şi aşa. Întrucât tânărul Hermann se găseşte sub îndrumarea mea directă, cum bine ştiţi, m-ar interesa calitatea umană a lui Hans. Mă interesează originea lui sau mai curând modul în care l-aţi descoperit pentru a-l angaja aici.
LUDWIG: De fel este de aici din oraş, locuieşte la câteva străzi distanţă. Este fiul croitoresei la ale cărei servicii apelăm. A rămas văduvă de aproape un an şi situaţia ei materială a ajuns să sărăcească. Îl ştiam pe băiat, lucra când şi când pe la o prăvălie ori alta, şi cum aveam nevoie de un tânăr să ne ajute la treburile mai grele, m-am gândit că-i pot face un bine văduvei angajându-l. Tatăl lui avea ceva carte şi îl învăţase bunele maniere şi cum să se poarte cu domnii. Când i-am propus angajamentul acesta mamei sale, Hans tocmai ţinea o carte în mână şi îi sclipeau ochii de fericire. Era ca un şcolar, vă închipuiţi, caraghios la cât de înalt şi de bine făcut este. Mi-a spus că are chiar o carte de poezii scrisă de dumneavoastră, i-o dăruise mamă-sii doamna Christiane. Se lăuda că ştie toate poeziile pe de rost şi că vrea să îi scrieţi o dedicaţie când va apuca să vă vadă. I-am tăiat vorba: „Nu, băiete, stăpânul nu trebuie deranjat de servitori. Mulţumeşte-te să-i săruţi mâna cu care scrie pentru omenire, chiar şi pentru noi, ăştia de jos.”
JOHANN: Domnule Ludwig, ştii că nu îmi plac gesturile acestea servile de modă orientală.
LUDWIG: Ştiu, domnule Johann. Trebuia să-i dau un pic peste nas. Da’ a vândut-o zilele astea, că n-avea bani să mai petreacă şi el la cârciumă, de, năpasta cu doamna Christiane. Dar am băgat eu de seamă mai târziu ce era cu dragostea lui pentru cărţi. Băiatului îi merge mintea brici şi ne trânteşte mereu câte-o poezie din aia pe înţelesul nostru.
JOHANN: Remarcabil, nu mi-aş fi închipuit că poate fi altfel decât tăcut şi serviabil.
LUDWIG: Gândirea mea despre slujba servirii e că e bine ca băieţii şi fetele să fie veseli în camerele lor atât cât trebuie, pentru a nu se zbânţui apoi în faţa stăpânilor.
HERMANN: O concepţie salutară, însă vă rog să nu vă îndepărtaţi prea mult de la prezentarea lui Hans.
LUDWIG: Păi ăsta e Hans. Se zbânţuie toată ziua cu fetele din casă, dar apoi preia el sarcina de a face lucrurile cele mai serioase din casă. Reuşeşte să şteargă de praf cărţile şi hârtiile din cabinetul domnului fără să le mişte din loc cu un deget şi păşeşte numai pe vârfuri. Nu că n-ar folosi pasul ăsta uşor şi pentru alte trebuinţe. Se strecoară ca un şarpe pe la spatele fetelor din casă şi le face tot felul de pozne. Ele mai să-i zică chiar aşa, şarpe, dar le-a întors-o: „O fi şarpele hoţ în rai în grădină, dar Eva cu ... fundul gol ce-l mai aştepta să vină.”
HERMANN: Domnule Ludwig, nu trebuie să cunoaştem toate aceste detalii.
JOHANN: Lasă-l, Hermann, să spună ce vrea.
LUDWIG: O tot întărâtă pe Lena cu vorbe din astea, că ea a venit de la stăpâni aristocraţi severi şi nu e familială cu viaţa mai veselă din burguri.
HERMANN: Este iubita lui?
LUDWIG: Dacă te uiţi la cum se comportă cu fetele, ai zice că toate sunt. Dar pe ea o asaltează mai mereu, că se necăjeşte uşor, însă a mai deprins şi ea moravurile de pe aici. Păi îi dezlegase odată şorţul, aşa, strecurându-se pe la spatele ei ca un şarpe, că era mai despuiată atunci, iar ea, haţ, mi-l prinde de părţile bărbăteşti, fie-mi scuzat că vorbesc despre acestea. Dar diavolul nu tace şi-i zice: „te-ai apropiat unde trebuie prinţesă, / dar lasă-mă odată din strânsoare / să te apuc şi eu de-o fesă, / nătângo, de mai strângi, te văd tot fată mare.” (Hermann râde) Aşa pe loc i-a venit, şi trebuie să ai o minte brici, destul de revelată, încât să poţi fi poet în circumstaţiile acelea. Fleacuri între servitori, dar n-am a mă plânge de ei, când sunt în serviciu, sunt serioşi din cap până în picioare.
HERMANN: Dar cum se poartă cu doamna Christiane?
JOHANN: Hermann, nu... (se împotriveşte în şoaptă)
LUDWIG: Cu respect, cum l-am învăţat. Şi-i mai transmitea mamă-sii, croitoresei, cum vrea doamna să fie ţesute rochiile dumneai.
JOHANN: De ajuns, domnule Ludwig, ne-ai oferit destule amănunte care îl recomandă pe Hans drept o prezenţă plăcută pentru un tânăr înclinat în virtutea vârstei sale către o companie veselă şi, ce-i drept, histrionică.
LUDWIG: Atunci permiteţi-mi să mă retrag. Când vă veţi hotărî în privinţa lui Hans, poate după ce... se termină toate acestea, îi voi transmite dispoziţiile domniei voastre.
JOHANN: Mulţumesc, domnule Ludwig.
(Ludwig se retrage din cameră)
HERMANN: Păcat că aţi întrerupt conversaţia, este adevărat, una care devenise de o grosolănie insuportabilă. Eram însă pe punctul de a-l face pe majordom să ofere nişte detalii care ne-ar fi lămurit în privinţa îndrăznelii lui Hans.
JOHANN: Sau în privinţa caracterului îndoielnic al Christianei, îngăduind astfel neinvitatei asistenţe a vieţii mele să o excludă din biografia mea înălţătoare.
HERMANN: Din nou vă asigur în deplina mea încredere în virtutea doamnei. Totuşi, nu mi-a trezit aceeaşi încredere servitorul acesta uşuratic.
JOHANN: Înţeleg situaţia delicată în care eşti pus, tu, acela care uneori stai la uşă pentru a-mi prinde câte o vorbă, nu-i aşa, nemuritoare, iar acum trebuie să faci faţă bârfelor servitorilor, înjositoare pentru casa mea. Nu mi-e greu să-mi închipui deducţia cea mai firească din vorbele majordomului. Hans, viclean ca un şarpe şi tânăr neruşinat, pătrunde în dormitorul soţiei mele şi prefăcându-se că îi ia măsurile pentru croitoreasă, îi atinge corpul cum o face frecvent cu servitoarele. Nu mai spune poeziile lui prosteşti, ci stă la pândă, observându-i tulburarea şi moliciunea din ce în ce mai mare cu care se lasă pipăită. Căci da, este de presupus că ea se lasă sedusă de corpul acela tânăr şi bine făcut, al ei până la capăt.
HERMANN: V-am spus că nu...
JOHANN: Dar, vezi, Hermann, nu mă interesează aşa ceva. Am aflat ce trebuia. Că nu vine din vârful unui munte, că nu a păstorit şi iubit niciodată nimic, fiind un homunculus nereuşit, produs de vreun oarecare alchimist într-o magherniţă din mahala. Iar ca experiment nereuşit, dispare odată cu ivirea lunii într-o cameră sau odată cu pătrunderea razelor soarelui într-o alta.
HERMANN: Mărturisesc că nu am înţeles foarte bine această analogie, poate...
(se aud bătăi puternice  la uşă)
JOHANN: A sosit ceasul! Nu mai este vremea explicaţiilor. Cine este?




Monday, May 21, 2018

Scrisul, nu pentru alţii



Ar trebui să scrii pentru tine, şi nu pentru alţii. Dacă până la urmă ceea ce scrii va ajunge la alţii, ei îţi vor fi recunoscători că te-ai oferit cel dintâi testului de a fi receptorul scrisului. Alţii sunt prezenţi şi fără să te gândeşti la ei, prin simplul fapt că limbajul folosit de tine este al tuturor. Va trebui să îl strângi la tine, să îl înfăşori în tine sub forma liniilor concentrice ale cochiliei de melc, până când ai să poţi ieşi afară din ele în văzul tuturor. Şi vei primi prefacerea aceasta cu surprindere. Nu-i cunoscusei pe cei de afară, care atunci se vor uita sau nu se vor uita la tine.

Sunday, May 20, 2018

Christiane - scena 4 (partea a treia)


Scena 4 (partea a treia)

JOHANN: […] Unde era purtat spiritul meu care îmbrăţişase viaţa? M-aş fi mulţumit baremi să ştiu că rămăşiţele lor vor desena pentru un timp urma acestei îmbrăţişări. Îmi aduc aminte cum luam din râu bolovani rotunzi ca nişte capete de copii muţi. Dar vorbeau! Ciocăneam pietrele şi în miezul lor descopeream o limbă ascunsă sub forma unor striaţii şi ondulări dantelate. Unele povesteau despre un vulcan din care se revărsaseră şuvoaie de foc şi când ascultam apele râului de-alături îmi închipuiam clocotul de atunci, altele păreau scrisori de dragoste în care fuseseră presate petale de flori, căci urmăream desenele fragile ale unor plante dispărute. Măcar aşa să fi reuşit să vorbească despre felul în care spiritul meu se legase de viaţă. Însă necruţătorul tratat ilustrat de anatomie al doctorului în ştiinţe Otto von Stockmeyer sau Siegmeyer, măr rog, naiba să-l ia, arăta limpede că nu pot spera nici măcar la atât. Craniul copilului s-ar sfărâma în mâinile unui Hamlet pentru că este moale şi are spărturi în creştet şi lateral: fontanellae. Auzi, fontanella, o fântână mică care de bună seama este prima care seacă în timpul arşiţei verii.  Nimic. Dacă ar căuta cineva prin mormintele copiilor, nu ar găsi decât fărâme de craniu, ar vedea cum a fost rupt în bucăţi jurământul meu de a mă dărui vieţii, acea viaţă care nu urcă spre nimic, dar se întinde cu perseverenţă în istorie generaţie după generaţie. Iată, eram refuzat istoriei pământului. Îmi aduc aminte cum îndată după moartea unuia dintre copii, au venit la mine câţiva pictori care s-au oferit să-l picteze aşa mort. Mi-au spus că îl pot înfăţişa cu ochii deschişi şi să-l reprezinte într-un tablou de familie alături de părinţii săi. „Că va fi ca un fel de mângâiere...,” au bălmăjit ceva de felul ăsta şi tind să cred că doreau să-l picteze tocmai pentru a mă fixa în viaţă, aşteptând şi ei ca toţi ceilalţi despre care mi-ai vorbit să mă vadă marcând istoria prin descendenţii mei. Îţi dai seama cât de uşor îşi înşelau arta? Ar fi travestit moartea în viaţă. I-am alungat. Politicos, desigur. Nici nu aveam cum altfel, pentru că simţeam atunci că le sunt confrate. Ei erau gata să ascundă moartea cu vopsea, eu înfrumuseţându-mi liric eşecul. Şi nu puteam fi insensibil când eram tras de mânecă atât de puternic, când mi se spunea peste măsură de răspicat: locul spiritului tău nu este aici, în candoarea căminului omenesc, unde se lăfăie nederanjate de întrebări şi căutări tânguirea, boala, moartea! Trebuia să le dau deoparte din calea mea. Uite, acolo lângă fereastră, după draperie, este o spărtură în zid. Am făcut-o într-o primăvară. Îmi apropiasem scaunul de fereastră cu gândul ca din când în când, scriind, să pot vedea pomii înfloriţi din grădină, păsările în agitaţia pregătirii cuiburilor pentru noile făpturi, toate lucrurile acelea simple enumerate în compoziţiile şcolare. Şi iarăşi am fost pedepsit cu o spărtură, cu o fontanella. Aşa că a trebuit să o acopăr cu draperia şi să văd totul de departe şi din umbra prielnică lucrării spiritului. Acum, trebuie să mă ţin departe de Christiane muribundă, trag draperia groasă şi peste ea, dacă vrei, cortina peste un spectacol dramatic în care nu trebuie să joc, dacă nu vreau să îmi arăt neputinţa.
HERMANN: Cred că vă lăsaţi purtat de momentele acestea de suferinţă, cum este şi firesc, mai ales că sunteţi de zile bune într-o stare de sănătate nu tocmai bună. La urma urmei, fiul dumneavoastră Julius August este un tânăr promiţător, chiar dacă nu a urmat vocaţia părintelui său.
JOHANN: Îţi dau şansa de a mă acuza pe drept de o dispoziţie macabră, dar ştiu atât de bine că Julius este mai curând fratele copiilor mei morţi decât fiul meu.
HERMANN: Insinuaţi că nu ar fi fiul dumneavoastră, ci al acelui servitor?
JOHANN: Hermann, nu mă face să cred că nu m-ai înţeles şi eşti interesat şi tu de bârfe pe seama mea. Ştiu că nu îţi stă în fire.
HERMANN: Îmi pare rău pentru o asemenea scăpare.
JOHANN: Nu te scuza, eu am prilejuit o astfel de presupunere, dar, pentru a fi lucrurile clare, nu, Hans nici măcar nu era servitorul nostru când s-a născut Julius. Sunt, de altfel, de o vârstă relativ apropiată.




Saturday, May 19, 2018

Christiane - scena 4 (partea a doua)



JOHANN: [...]Aş vrea să aflu dacă m-a înşelat cu servitorul meu.

HERMANN: Nicicum nu îmi pot închipui aşa ceva. Pătrunderea mea în casa dumneavoastră a însemnat întotdeauna pentru mine un prilej de a respira aerul înalt al virtuţii, mai mult decât onoranta funcţie de consilier personal.
JOHANN: Dar ne sufocăm. Uneori ne sufocăm în orice fel de aer. Îţi mulţumesc, Hermann, pentru cuvintele tale măgulitoare şi am deplină încredere în sinceritatea lor, însă, la fel de sincer, aş vrea să aud de la tine dacă îţi sunt familiare ceva zvonuri sau bârfe în legătură cu aşa ceva. Fără îndoială, eşti mai aproape decât mine de zona asta, deşi ceva ecouri mai ajung şi până la mine. Totuşi, în faţa mea, mai toţi se sfiesc să spună altceva decât ceea ce mă aştept să spună. Altfel spus: cine zice lumea că sunt? Ce spun despre Christiane sau ce obişnuiau să spună?
HERMANN: Vă închipuiţi, nu am de-a face cu vulgul, ori cu vreunul dintre contestatarii dumneavoastră înveninaţi de resentimentul de a nu fi ajuns la înălţimea operei dumneavoastră, trebuie să fie destui şi din aceştia, ci mă învârt în cercul celor care vă preţuiesc. Dar chiar şi printre aceştia, s-a instalat o preocupare sau pândă care îmi repugnă total. Nu ştiu dacă este acum momentul să v-o spun.
JOHANN: Nu te sfii, Hermann. Acum a dispărut orice sfială sau pudoare, tocmai despre asta încercam să scriu când ai bătut la uşă.
HERMANN: Cum să încep? Noi toţi cei ce vă preţuim o facem pentru scrierile dumneavoastră. Le citim pe cele vechi, le aşteptăm pe cele noi cu înfrigurare, vă cunoaştem poeziile pe din afară...
JOHANN: Şi damele le poartă ca talismane între sâni.
HERMANN: Nu am auzit chiar despre aşa ceva, dar este adevărat că multe doamne din societate încearcă pentru dumneavoastră sentimente înflăcărate. Vedeţi, am fi fost cu toţii admiratori şi ucenici ai scrierilor dumneavoastră afundaţi cu nasul în ele, dar s-a întâmplat ceva. Aţi sosit în urbea noastră. Iar de atunci, mulţi speră că pot fi martorii unui lucru extraordinar: să vadă cum cărţile prind viaţă. Cum umblă pe două picioare, cum vorbesc. Şi nu numai cărţile scrise de dumneavoastră, ci multe altele pe care le-aţi adus la cunoştinţa noastră, începând cu stihurile latineşti şi greceşti, terne atunci când eram obligaţi să le desluşim la şcoală.
JOHANN: O cultură ambulantă, care va să zică.
HERMANN: Dacă îmi îngăduiţi, nu chiar. Doream sau mai degrabă doreau să afle felul extraordinar în care, credeau ei, trebuie să trăiască un om care scrie şi dă viaţă gândurilor lui şi ale umanităţii. Ori altfel spus, aşteptau să vadă o minune, cum înălţimile spiritului croiesc o viaţă altfel decât a lor. 
JOHANN: Am sosit în acest oraş cu pretenţia de a fi un soi de scamator?
HERMANN: Nu, dar înaintea dumneavoastră ne-au sosit scrieri în care citeam despre destinul extraordinar al unui om care a iubit până la jetfa de sine, unul care cu siguranţă ştia să iubească şi să gândească mai presus decât noi. Aşteptam să vedem în carne şi oase cum se poate petrece aşa ceva.
JOHANN: Şi? V-am dezamăgit?
HERMANN: Nu pe mine, pentru că sunt martorul privilegiat al naşterii ideilor şi versurilor dumneavoastră nepieritoare. Pe ceilalţi, da, i-aţi dezamăgit. N-au înţeles niciodată de ce aţi ales-o pe doamna Christiane drept amantă şi apoi soţie. Doreau altceva, o afinitate sentimentală dintre două spirite înalte sau o luptă a spiritului de a birui frumuseţea inaccesibilă. Nu că doamna Christiane nu ar corespunde criteriilor esteticii feminine, dar alegerea ei s-a petrecut fără vreo urmă de rezistenţă din partea sa, cel puţin fără vreo urmă vizibilă...
JOHANN: Mi-e uşor să îmi închipui şuşotelile din târg. Pe semne, spuneau că am ales să mă însor cu o femeie cu o reputaţie îndoielnică, una care mi-a sărit în pat fără să ţină seama de convenienţele societăţii aristocratice.
HERMANN: Nu aş merge până aici, dar, cu siguranţă, mulţi oameni loiali bunelor moravuri au primit disponibilitatea ei de a vi se oferi ca pe o impietate. Ceilalţi însă au fost nemulţumiţi de faptul că părea prea puţin să joace rolul unei femei care poate inspira poveşti nemuritoare de dragoste. Unii dintre ei şi-au păstrat credinţa că va însemna ceva în procesul prin care le veţi marca istoria, socotind-o un vehicul pentru naşterea unor fiice şi fii providenţiali, cel puţin pentru oraşul nostru. Aşteptau. Aşteptau să vadă cum geniul vă este purtat mai departe, deşi le reaminteam că geniul nu ar mai fi geniu dacă s-ar putea multiplica, fie şi prin descendenţii săi. Oameni fără minte, mă revolta de-a dreptul aşteptarea lor iraţională şi dezamăgirile lor odată cu fiecare copil care vi se vă năştea şi pierea curând. Ajunseseră până la mojicia de a o numi pe soţia dumneavoastră un balon de săpun care se tot umflă şi sparge, fără să iasă nimic însemnat.
JOHANN: Destul, Hermann! Chiar nu mă pot interesea asemenea bârfe.
HERMANN: Îmi pare rău dacă v-a rănit această mojicie, de altfel, am resimţit-o şi eu dureros când am auzit-o prima oară, ba chiar de la o doamnă respectabilă din societate. Dar v-am spus-o, deoarece am vrut să vă semnalez că nici măcar astfel de oameni cu totul neîndurători nu au socotit-o pe doamna Christiane capabilă să vă înşele cu un servitor.
JOHANN: Liniştitor, ce-i drept. Însă este neliniştitor că nu au înţeles nimic din raportarea mea la viaţă. Spui că eu le-am hrănit aşteptările, devenindu-le cunoscut ca îndrăgostitul care a renunţat la viaţă pentru o dragoste neîmpărtăşită. A renunţat. Nu au reuşit să prindă acest cuvânt. Renunţarea din destinul îndrăgostitului nefericit cântăreşte mai mult decât un caracter pasional pe care să-l poată afişa în piaţa publică. De fapt, pasiunea lui este confruntarea cu o viaţă prea grea pentru elanurile sale de îndrăgostit. Şi viaţa îl trage în jos, în mormânt dacă îşi curmă viaţa, ori dacă nu, îi atârnă ca o trenă regală greoaie care îi împiedică mersul. Dacă nu o susţin pajii, regele se va împiedica, se va prăbuşi, iar acolo, pe lespedea palatului, va descoperi suveranitatea singurătăţii sale, pe care va trebui să o mute în altă împărăţie decât cea văzută de supuşii săi bârfitori.
HERMANN: Dar oamenii vă preţuiesc, cum bine ştiţi, bârfele amintite priveau numai un aspect exterior al personalităţii dumneavoastră.
JOHANN: Ei, Hermann, nu-ţi fie teamă că am ajuns să îmi pierd minţile şi să mă cred repudiat de societatea oraşului. Nu mă consider prăbuşit, dacă vrei o imagine mai blândă şi mai demnă, să spunem că lovitura primită din confruntarea cu viaţa m-a aşezat într-un turn de veghe în mijlocul livezii de mere. Ca paznic, am fost atent să nu cobor din turn, să privesc în sus şi în jos pentru oameni, dar să nu mă ating cumva de merele din pomii păziţi. Şi totuşi am mâncat din fructe, din roadele vieţii aşa cum le ştim cu toţii că apar în formele cele mai comune ale dragostei. Mi-am luat femeie şi am făcut copii, cum facem cu toţii. De ce? Din dragostea aceea de viaţă în stare să ne facă să uităm de trecutele înfrângeri. Nu ştiu dacă aş putea fi acuzat pentru această cedare. Ar însemna să condamnăm şi primăverile niciodată ţinute în loc de mortificările la care natura este supusă de iernile grele. Mai mult, alegând-o pe Christiane, am considerat că mă afund în miezul vieţii, unul care trebuie să fie lipsit de convenţiile morale ale societăţii. Cedarea ei uşoară, văzută de alţii drept o dovadă de imoralitate, îmi părea atunci o cale de a coborî până la un astfel de miez al vieţii. Şi aşteptam şi eu la fel ca toţi ceilalţi să primesc o răsplată din partea vieţii pentru faptul că îmi coborâsem spiritul până acolo. Sub acest aspect le dau dreptate tuturor. Nici nu ştiau că aşteptăm împreună să se întâmple ceva. Christiane mi se dăduse toată. Aşteptam acum copiii, să mă văd în ipostaza de a da viaţă, să mă simt viaţă, nu numai spirit. Îi urmăream trupul rotunjindu-i-se cu aceeaşi înfrigurare cu care altădată urmăream bulbii florilor din grădină în cercetările mele botanice. Urma de bună seamă să se petreacă ceva mare cu mine, înfloritor, de ce nu, căci tot ce ştiam până atunci despre frumuseţea corpului uman privind la statuile greceşti se metamorfoza într-o rotunjire de fruct din fabuloasele ţinuturi orientale însorite de unde se născuseră cântecele lui Hafiz. Părea să fiu răsplătit. Cum ştii, mi-a fost dat să mă văd de cinci ori sub chipurile unor prunci care ar fi putut foarte bine să-i servească lui Rafael drept modele pentru îngerii din picturile lui. Nu spun nimic nou. Mulţi cred că în copii au şansa de a vedea ceva mai mult decât omul. Mă vedeam în ei mai mult decât om, şi asta tocmai prin acea cedare a spiritului în favoarea vieţii. Dar patru dintre ei au murit. Aha, mi-am zis, iată că darul vieţii este din nou înşelător, că prin moarte îmi readuce aminte de lupta aia în care tânărul îndrăgostit fusese înfrânt.
HERMANN: Nu cereţi prea mult vieţii? Ea nu se conţine pe sine. Se scurge, trece, tocmai fiindcă este viaţă. Este deopotrivă firesc să curme vieţile fragile ale copiilor.
JOHANN: Nu, Hermann, nu aşteptam un înţeles al vieţii, nici un tratat teologic care să răspundă cu toate sforţările scolastice posibile la întrebarea „De ce Dumnezeu ia viaţa copiilor?” Aşteptam un alt chip al vieţii. Ca viaţa să-mi fie o oglindă în care spiritul meu să se vadă în altceva decât în propriile-i creaţii.
HERMANN: Şi nu aţi văzut până la urmă chipurile angelice ale copiilor, fie şi pentru puţină vreme?
JOHANN: Poate sta spiritul în puţină vreme sau într-o clipă? Nu, el merge mai departe, odată cu fiecare gând sau vers pe care ţi-l dictez sau îl scriu. Iar acest spirit în continuare viu nu a luat cu el amintirea chipurilor. Pierind, i-au devenit străine. Aude mai viu plânsul pruncilor când erau trecuţi din braţele mamei în braţele doicii. Şi feţele lor roşii, contorsionate de plâns. Apoi albe, contorsionate de moarte. I-am cercetat cu atenţie când erau puşi în racle, şi nu dintr-o curiozitate morbidă. Încercam să strâng şi să păstrez rămăşiţele darurilor vieţii. Nu aveau chipurile liniştite şi uneori impozante ale morţilor maturi. Nu, în ei viaţa rezista printr-o încrâncenare nefirească, păreau victimele unei morţi violente. Aşa îmbrăcaţi în mătăsuri albe, viaţa, povestea frumoasă a ei încă se spunea, dar cu strigăte. Vai, strigătele de durere ale Christianei din acele momente. Şi unde se ducea povestea asta frumoasă? Unde era purtat spiritul meu care îmbrăţişase viaţa?










Friday, May 18, 2018

Christiane - scena 4



Scena 4

(se aude o bătaie la uşă)
JOHANN: Cine e? Am spus să nu fiu deranjat cât sunt bolnav!
(se strecoară repede în pat)
HERMANN: Sunt eu, Hermann, dacă îmi îngăduiţi.
JOHANN: Of, intră, bunule Hermann!
HERMANN: Mă scuzaţi că nu am aflat de noile dumneavoastră dispoziţii. Am evitat să vă vizitez în ultimele trei zile, luând în considerare evenimentele tulburătoare petrecute în casa dumneavoastră şi starea dumneavoastră precară de sănătate. Chiar şi acum ezitam să intru, însă v-am auzit declamând, bănuiesc o poezie, şi mă gândeam că aveţi nevoie de ajutorul meu pentru a o nota.
JOHANN: Nu, Hermann, erau versuri grosolane, un îndemn macabru la dezmăţ pe care nu ştiu încă cine l-a rostit. Cuvintele ni se nasc din tăcerea celorlalţi, însă acum se urlă.
HERMANN: Regret delirul în care a intrat doamna Christiane. Bănuiesc, într-adevăr, că nu vă poate oferi liniştea de a vă auzi propriile gânduri.
JOHANN: Nu este vorba despre asta, nici despre biata Christiane. Nu liniştea mea o caut, ci acea tăcere a celorlalţi din care să pot vorbi. La fel ca în adolescenţă, când pastorul ne ducea în biserică să ne rugăm. Ne atenţiona să nu ne mai hârjonim şi să nu mai vorbim între noi. „Ascultaţi tăcerea lui Dumnezeu,” ne spunea. „Când o veţi auzi, nu veţi mai putea spune nimic altceva decât rugăciuni, veţi deschide fără să vă spun eu cărţile de rugăciune destinate poporului credincios şi le veţi citi.” Adică nu ar mai fi rămas nimic din neastâmpărul nostru de băieţi dornici să îşi facă loc printre ceilalţi şi împotriva lor, am fi fost popor. Din tăcerile oamenilor şi ale zeilor adormiţi în natură, la umbră, trebuie să îmi hrănesc vorbele mele care să fie şi ale poporului. Acum însă, închipuiri demonice zburdă libere de sus în jos prin casă, neruşinat se lasă pe buzele Christianei. Sunt ale lor mai mult decât au fost vreodată ale mele. Mi-e teamă să nu rostesc la rându-mi astfel de grozăvii. Suferinţa, boala, moartea, erotismul scabros, toate sunt atât de uşor de spus şi înşală nespus de repede orice gură-cască care vrea vorbe tari. În vreme ce ploaia de aur cade pe pământ în vremurile nesigure ale primăverii, fecundează lent rădăcinile pomilor şi pajiştile nesfârşite din locuri neumblate, iar cutemurate de ierni îndărătnice, ramurile se luptă să adăpostescă flori albe şi abia după zilele lungi de vară se rotunjesc fructele, şi după încă alte multe zile de toamnă, mustul lor îmbată mulţimile în serile din ce în ce mai aproapiate zilei, astfel că feciori şi fecioare dansează împotriva iernii care-i va despărţi în jurul sobelor, condamnându-i la un ascetism friguros, da, când totul se petrece atât de lent, cât să cuprindă totul, iarna preface lumea imediat. Sunt suficiente probabil câteva clipe, pentru ca vânturile reci din cer să ia ploaia de aur din norii fragil desenaţi şi s-o preschimbe în cristale de gheaţă. Câteva ore, şi pomii acoperiţi de zăpadă dau prilejul până şi copiilor mici să vadă monştrii din alte lumi, să se apuce să creeze oameni de zăpadă care batjocoresc umanul cu formele lor rotunde de fructe pârguite, iar bărcile prinse în lacul îngheţat ajung dintr-odată la pământul ferm pe care vara l-ar căuta cu unduiri uşoare şi ca răsplată a caznelor vâslaşilor. Nici îndrăgostiţii nu rămân neresplătiţi. Patul la care nici n-ar fi visat când îşi jurau dragostea este acum zăpada aşternută peste tot. Şi totul se topeşte. Iluzie a nordicilor obişnuiţi să-şi plaseze zeii în alte lumi. Dar nu, noi trebuie să călătorim în Italia. Trebuie să călătoresc în Italia.
HERMANN: În împrejurările date, va fi cam greu, doamna Christiane...
JOHANN: Ei, Hermann, nu era vorba despre o călătorie cu şareta. Este una în care să mi-o pot lua în gând şi pe ea. Dar trebuie mai întâi să o desprind din dramoleta trivială a înşelării. Să ieşim împreună. Aş vrea să mă ajuţi în această privinţă. Aş vrea să aflu dacă m-a înşelat cu servitorul meu.









Thursday, May 17, 2018

Christiane - scena 3






















Scena 3

JOHANN (vorbeşte învârtindu-se prin cameră):
 Doarme ca mort
faunul răpus de năduf
că-i fu grea
alergarea prin smârcuri
după mlădiile nimfe
 nu, mai bine:
 zace răpus de boală faunul fugar
de lângă zidul cetăţii,
chiar de numai acolo
Asclepios dă vindecare
prin mâna înţelepţilor săi
Mda, pare mai bine aşa, dar nu este încă timpul să-mi notez ceva. Aş scrie acum cu mâini necurate. Socrate amorţea treptat din cauza cucutei, eu trebuie să mă dezmorţesc la fel. Chiar, nu s-a găsit nimeni să-i reproseze lui Socrate brutalitatea alungării soţiei înainte să moară. Nu, pentru că îi citim viaţa şi moartea prin cuvintele lui încurcate. S-ar fi încurcat şi înecat în ele toţi târgoveţii, deopotrivă caii şi carele lor, cu tot cu servitorii şi metresele. Şi cu oile lor. Chiar, cum vor fi fost poeziile lui Socrate? Aşa, să revin.
se strâng roată în juru-i
nimfe, sfioase fecioare,
li se întunecă ochii albaştri
de  Minerva dăruiţi oarecând,
şi-i privesc mădularul viril.
„Cutezaţi, boala şi moartea
v-au dat în sfârşit dezlegarea,
uitaţi dar de grija purităţii
îngheţate în limpede apă
pe care-o cântă poetul!
Nu, vina murit-a şi ea,
bocitoarele prinse în cor
cântă mila atotiertătoare.”
„Poetul”... prea limpede. Mă vor arăta cu degetul şi bucătăresele: „iată, ce scrie despre biata nevastă-sa”. Sau mă arăt cu degetul ca o bucătăreasă. Să mai aştept să mă dezmorţesc.

(se aude o bătaie la uşă)
JOHANN: Cine e? Am spus să nu fiu deranjat cât sunt bolnav!
(se strecoară repede în pat)






Monday, May 14, 2018

Christiane - scena 2 (final)




CHRISTIANE: Timp pentru lentoarea asta nu o au decât operele tale nemuritoare. Eu am să mor curând. Şi dacă te las în urmă în partea aia în care îţi desfăşori cântecul de dragoste prin coclaurile profunde ale spiritului tău, fără să mai reuşeşti să ajungi vreodată la mine?
JOHANN: Să-ţi repet butada filosofică a lui Epicur care spune că moartea este când noi nu mai suntem, iar când noi suntem, ea nu este? Ştiu că nu s-ar cuveni să-şi vorbesc despre moarte, cu toţii se feresc să amintească de ea unui bolnav. Din pricina asta, o fac cu o strângere de inimă, dar îmi permit, pentru că ştiu că moartea nu ne atinge. Dacă ne-ar atinge, nu ar fi mai aproape de tine decât de mine. Mi-ar sufla şi mie în ceafă, m-ar forţa să mă îngrămădesc laolaltă cu mulţi alţii să mă prind cât mai repede de ceva care palpită de viaţă. Şi în primul rând de ceilalţi. Acum, în primul rând de tine, copleşindu-te cu înduioşarea mea pentru suferinţa ta. Mi-e teamă însă că abia atunci ai vedea că s-a sfârşit totul. Ai purta agăţată de tine oamenii pe care îi iubeai tocmai pentru că stăteau în picioare în faţa ta, fie şi jucând mascarada prestigiului în faţa admiratoarelor netoate. Fără să îţi dai seama, îmi reproşezi o răceală de gheaţă a cărei topire ai regreta-o. Bocitoare se găsesc destule, dar nu le iubim. Doar ne este folositoare încovoierea lor plângăcioasă. Dacă m-aş apleca şi eu, iubirea mea pentru tine s-ar strânge toată aici, între un pat de boală şi un bărbat oarecare, plângându-şi ca toţi ceilalţi soţia. Eu trebuie s-o duc mai sus, cu fruntea sus, mai presus decât lucrurile dragi aflate jos, cum sunt jertfele poporului aduse zeilor pe lespezile templelor, animalele din grajd care nu îşi pot lepăda mirosul respingător de grajd...
CHRISTIANE: Acum sunt un lucru de jos, iar fruntea ta stă pregătită pentru lauri.
JOHANN: Nu, este o imagine greşită despre poeţi, nu are cine să ne pună lauri pe frunte. Se ajunge de unul singur în locul unde nu mai este nimeni. Şi cine ajunge acolo este recunoscător celor de care s-a despărţit, dar care l-au ajutat să poarte o singurătate îmbogăţită de simţirea omenească. Atunci, zeii vor fi geloşi pe el. Vor vedea uluiţi că se găsesc muritori capabili să urce cu tot ce-i mai de preţ în lume oamenilor, în vreme ce ei au coborât în ploi de aur şi trupuri ridicole de bivoli, doar, doar să guste câte ceva din simţirea omenească. Vor vedea cât de neputincioasă este moartea, arma lor cea mai puternică împotriva oamenilor. Mă asculţi?
CHRISTIANE: Şi l-am mustrat pe Hans. „Cum îţi permiţi să îmi povesteşti aventurile tale cu tot felul de femei fără căpătâi?” Iar el zâmbea. „Ei, doamnă, să-mi fie cu iertare, dar asta-i firea omenească, doar n-om fi oameni din ăia de piatră cu ochii orbi, cum sunt zeii ăia desenaţi în cabinetul maestrului”.  Ştiam de ce zâmbeşte, mă ghicise că sunt mai curând una dintre păstoriţele lui, nu ale tale. Era o dimineaţă cu o lumină necruţătoare. Nu lăsa niciun ascunziş sobru în dormitorul nostru. Îmi vedeam cămaşa de noapte lipită de corp. Coapsele tinere. Îmi simţeam sânii eliberaţi din corset cum mi se ating unul de celălalt. Pentru ei şi pentru mine. Asta după o noapte în care mă acoperisem decent în plapumă, aşteptându-te degeaba, numărându-ţi paşii făcuţi în cabinet în timp ce îţi dictai gândurile. Apoi, ascultând cum plimbai peniţa pe hârtie. Mi s-a făcut milă de mine. Lăsam să mi se piardă tinereţea. Până la urmă pentru ce? Îmi închipuiam cum mai târziu ai să mă ştergi cu furie din gândurile tale, aşa cum auzeam că mâzgăleai cuvintele neizbutite din scrierile tale. Ei, da, Hans era un prostănac oarecare, dar era acolo şi ştiam că dacă va îndrăzni să mă creadă a lui, totuşi, tot ce era al lui mai de soi eram eu. Bine, poate s-ar fi mândrit în faţa căruţilor şi grăjdarilor că m-a avut, dar cine erau ei până la urmă? Învăţasem de la tine că pot fi trecuţi cu vederea o grămadă de oameni. Chiar şi amantele. „Da, Hans!” i-am spus. „Christiane, de când te căutam.” Şi m-a lăsat goală, m-a răsturnat pe pat, apoi pe iarbă, până în faţa cabanei de munte unde locuia mama lui bătrână. „Vai, Hans, ai găsit oaia pierdută! Nu te ruşina, fetiţo, nu te sfii, că asta ţi-a adus boala în oraşul cela. Îi am aici pe toţi copiii tăi morţi. Călăresc fără teamă berbecii, aşa goi cum i-ai născut.” Ei alergară către mine, goi şi umezi, şi-mi strigau: „Mămucă, tare ne-a fost dor de tine!” Crescuseră mari, erau băieţi de şcoală de acum. Am dat să-i cert că umblă goi, dar Hans m-a apucat strâns de mână, mă durea până la lacrimi, cu sughiţuri, şi el m-a privit prin ochelarii lui de doctor drept între picioare: „Este bolnavă! Cum ai îndrăznit să vii aici?” Nu mai era nimeni, mă lăsaseră singură, copiii mă priveau din depărtare cu dispreţ pentru ultima dată, aveau feţe înnegrite de berbeci, de morţi
JOHANN: Aiurezi, Christiane. Hans! Cheamă repede doctorul!
CHRISTIANE: Cât de laş, ceri ajutorul celui care ţi-a tăvălit femeia în aşternutul tău

(Johann iese din cameră)







scena 2