Friday, February 27, 2015

Cântecul de dimineaţă

Când nopţile albe se sfârşesc dimineaţa în cântecul păsărilor, îndepărtarea nocturnă de lume este mai bine cunoscută, de vreme ce auzi lumea vorbind prin voci străine de tot ce ţi-ai vorbit până atunci.

Şi îndepărtarea pare deopotrivă nefolositoare, fiindcă lumea te vorbeşte în sunete străine de om şi astfel îţi dă sensul ei, în ciuda încercării tale de a o face uitată.

Forme ale violenţei în familie: fizică, socială, economică şi emoţională



Forme ale violenţei în familie: fizică, socială, economică şi emoţională


În sfera relaţiilor dintre oameni, violenţa este un comportoment prin care o persoană îşi manifestă forţa asupra celorlalţi cu intenţia primă de a-i răni. Prin violenţă, individul urmăreşte în mod secundar ca victimele sale să răspundă într-o modalitate care îi este convenabilă: supunere, îndreptarea unei erori, umilinţa, sau executarea silnică a unor fapte. După unii psihologi, violenţa este o predispoziţie esenţială a tuturor fiinţelor umane, astfel încât ea apare şi în cadrul aceleiaşi familii, în ciuda faptului că familiile se nasc din predispoziţia la fel de naturală spre înţelegere sau iubire faţă de semeni.
Violenţa fizică este cea mai evidentă formă de agresivitate din cadrul unei familii. Ea apare deseori ca o formă brutală de a stabili o ierarhie în cadrul familiei, în situaţia în care relaţiile din cadrul membrilor ei încetează să se bazeze pe sentimentele de apropiere reciprocă, care au dus la constituirea ei. Familiile tradiţionale sunt cele în care funcţionează cel mai mult principiul supunerii femeii faţă de bărbat, aşa încât devine acceptată practica de a căuta supunerea prin violenţă, în cazul pierderii sau erodării legăturii sentimentale dintre soţi.
Mai mult decât în familiile tradiţionale, există obiceiul părinţilor de a-şi impune voinţa asupra copiilor recurgând la violenţa fizică. Violenţa moderată este văzută chiar ca un mijloc eficient de educare a copiilor de către părinţi, dat fiind faptul că reacţia pe termen scurt a victimelor este de a asculta de agresorul lor. Cu toate acestea şi în ciuda faptului că multă vreme disciplina şcolară însăşi era impusă prin violenţă fizică, ea nu este capabilă să impună îndreptarea copilului pe termen lung. Dimpotrivă, violenţa părinţilor este percepută de copil ca o parte a educaţiei pe care aceştia vor să i-o transmită, motiv pentru a ajunge în timp la dezvoltarea unor sentimente potrivnice atât faţă de părinţi, cât şi faţă de lucrurile impuse de ei prin forţă, chiar dacă aceste sunt unele în folosul lui.
Violenţa socială şi economică este climatul agresiv existent în cadrul unei familii, din cauza faptului că membrii acestora nu beneficiază de un loc în societate care să le asigure siguranţă şi bunăstare. Ea se reflectă mai ales în situaţiile în care unul sau amândoi părinţii nu au un loc de muncă stabil sau meseria deţinută îi solicită în prea mare măsură, aşa încât să îşi mai poată îndeplini în mod adecvat rolurile din interiorul familiei, la fel de socilitante ca datoriile impuse de un serviciu. Dacă nu derivă în violenţă fizică sau verbală, agresivitatea socială se reflectă în înstrăinarea membrilor unei familii unii faţă de alţii şi în tendinţa de a înlocui afecţiunea cu o simplă desfăşurare eficientă a vieţii de familie.
Violenţa economică afectează familiile mai ales din cauza faptului că tulbură calmul necesar pentru manifestarea afectivităţii reciproce dintre membrii ei. Chiar dacă ţine de sfera sentimentelor şi nu de condiţiile sociale, membrii unei familii trăiesc cel mai mult timp  în cadrul societăţii şi se judecă unii pe ceilalţi în mare parte din perspectiva idealului bunăstării, popular în aproape toate comunităţile umane. De exemplu, afecţiunea copilului faţă de părinţi se bazează într-o măsură şi pe credinţa acestuia că ei îi pot asigura mijloace de trai comparabile cu ale celorlalţi copii întâlniţi în grupurile din care face parte, cu precădere în cele şcolare. Părinţii aflaţi într-o condiţie materială precară pot fi priviţi de copii fie cu un grad de ostilitate, fie cu un sentiment de compătimire care îi poate conduce cu timpul să nu aibă încredere în autoritatea lor sau să se comporte agresiv faţă de alţi copii, având conştiinţa că prin coportamentul lor de respingere îşi apără familia de unde primesc cea mai multă afectivitate.
La rândul lor, părinţii supuşi violenţei economice vor tinde spre un comportament dezechilibrat în raport cu armonia necesară într-o familie. Ca răspuns la ostilitatea copiilor faţă de nerealizările lor materială, reală sau nu, unii părinţi recurg la un exces de autoritate, deseori manifestat prin violenţă fizică sau verbală, lucru pe care îl demonstrează şi existenţa mai frecventă a violenţei familiale în familiile sărace decât în cele bogate. Alteori, părinţii caută să înlocuiască neputinţele de a le asigura copiilor bunăstarea cu un exces de afecţiune, care îi face pe aceştia să se izoleze de restul societăţii. Nu mai puţin, uneori părinţii caută ei înşişi o astfel de izolare, pentru a-i feri pe copii de eventualele reacţii negative ale oamenilor faţă de condiţia lor socială. Există de asemenea cazuri în care nerealizările sociale şi materiale îi fac pe părinţi să pună o presiune excesivă asupra copiilor pentru ca aceştia să ajungă la obţinerea succesului ca o formă de compensare a propriilor lipsuri.
Violenţa emoţională apare deseori ca o modalitate de a utiliza sentimentele ca o forţă comparabilă cu cea fizică. În locul agresivităţii fizice prin care membrii familiei caută supunerea celorlalţi sau obţinerea anumitor comportamente, sunt folosite sentimentele. Cea mai frecventă formă de violenţă emoţională este impunerea fricii, a unui soţ faţă de altul, a copiilor faţă de părinţi, sau a părinţilor faţă de copii. În ultimul caz, unii copii caută să îşi domine părinţii pentru a le realiza propriile dorinţe sau pentru a scăpa de sub autoritatea lor prin ameninţarea că îşi vor pierde sentimentele de afecţiune faţă de ei. Din teamă faţă de ostilitatea copiilor, în special a celor care ajung la stadiul de vârstă al adolescenţei, părinţii ajung să îşi formeze ca un obicei împlinirea dorinţelor acelora, chiar dacă ele sunt dăunătoare. Violenţa emoţională a părinţilor faţă de copii se petrece în mod asemănător, părinţii condiţionându-şi afecţiunea faţă de copii de comportamentul lor ascultător. În timp, o astfel de violenţă erodează sentimentele pozitive ale copiilor faţă de părinţi, consierând că legăturile dintre ei sunt numai formale, bazate pe îndeplinirea unor sarcini, aşa încât vor căuta afecţiunea necesară în afara familiei.
Violenţa emoţională se manifestă şi în dozarea greşită de către părinţi a sentimentelor la care îşi expun copiii, fără să ţină cont de capacităţile afecive ale vârstei lor. De exemplu, stimularea ambiţiei personale, deşi necesară în dezvoltarea copilului, se poate dovedi dăunătoare dacă nu ţine cont de faptul că pentru el este la fel de necesară şi receptarea celorlalţi copii ca parteneri egali. În aceeaşi situaţie sunt familiile în care părinţii le impun copiilor trăirea propriilor lor sentimente, cum ar fi cel de responsabilitate faţă de datoriile sociale. Dacă părinţii le solicită copiilor o responsabilitate faţă de datoriile şcolară similară celor pe care o au ei la locul de muncă, comportamentul poate fi interpretat ca o formă de violenţă emoţională, câtă vreme pentru un copil responsabilitatea este ea însăşi un sentiment pe cale de a fi învăţat, desori prin îndeplinirea imperfectă a sarcinilor primite de la educatori şi profesori. În familiile fidele unei tradiţii religioase, se întâmplă ca impunerea unui comportament în conformitate cu respectiva religie să fie perceput de copil ca o formă de violenţă emoţională.



Wednesday, February 25, 2015

Credinţa în înviere



„Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Precum pruncii, dar nu pentru că ei sunt creduli şi pot admite orice ca fiind adevărat, ci fiindcă sunt gata să creadă în prezent mai mult decât adulţii.

Psihologic, această credinţă a copiilor este explicabilă prin memoria mai puţin dezvoltată şi prin lipsa unei conştiinţe a ordinii spaţiale şi temporale în care se înscriu evenimentele. Dar tocmai o memorie slaba şi eliberarea de timp şi spaţiu îngăduie omului să perceapă prezentul în irepetabilitatea sa şi mai mult decât un punct între trecut şi viitor. Altfel spus, este tocmai acel prezent pe care oricine şi-l doreşte să-l atingă, uneori forţându-i apariţia prin renunţarea la întreaga prudenţă ori grijă pentru viitor.

Aceeaşi structură a minţii îi face pe copii să creadă în miracole mai mult decât adulţii, miracolul sau minunea fiind o detaşare a prezentului de ordinea spaţio-temporală şi de evenimentele similare păstrate în memoria noastră. Nu mai puţin, adultul care îşi rememorează viaţa descoperă că momentele cele mai vii din trecutul său sunt la fel de puţin explicabile precum miracolele.  

Făcând abstracţie de personajele imaginare impuse de adulţi, copiii privesc în mod curent ca pe nişte minuni prefacerile şi schimbările naturii, chiar dacă nu au limbajul necesar pentru a le califica astfel. Printre altele, copilul vede primăvara ca pe o minune, fiindu-i greu să asocieze renaşterea vegetaţiei cu un ciclu natural înscris în memorie şi cu o fază tranzitorie a plantelor. Primăvara nu vine cândva şi de undeva. Adulţii, într-un limbaj poetic devenit simplist, vorbesc şi ei despre „minunea primăverii”. În ciuda superficialităţii expresiei, orice om a fost cândva în copilăria sa mărturisitor sincer al minunii primăverii şi, prin urmare, învierea naturii îi este familiară.

Aşadar, greutatea de a crede în învierea propriei noastre naturi nu poate deriva din stranietatea evenimentului revenirii la viaţă, câtă vreme ne este familiar prin admiterea renaşterii naturii. Grea este deprinderea de imaginea pe care ne-o formăm despre noi pe parcursul vieţii. Îmbătrânind, ne vedem prin ceea ce am fost şi discredităm valoarea prezentului, socotindu-l un moment asemenea celor trecute şi curând imitat de cele viitoare. Din trecutul care întunecă prezentul fac parte şi teoriile ştiinţifice despre viaţă. Ideea unei vieţi ireversibil orientate spre decădere şi moarte este învăţată cândva în trecut şi ne face să uităm că viaţa este încă întreagă în orice moment al prezentului. De vreme ce încetăm să credem în prezentul vieţii, cu atât mai greu vom accepta un prezent miraculos al învierii.

Credinţa creştină a învierii nu ne spune mult mai mult decât ceea ce deja cunoaştem despre renaştere naturii încă din copilărie. Anume, că este un prezent al vieţii inexplicabil, departe de amintirile noastre şi de variile împărţiri ale evenimentelor în timpuri şi spaţii. În plus, ne spune că înviem în Dumnezeu, adică în realitatea care, odată percepută ca prezentă, este prea mare pentru a fi mai apoi ascunsă în trecutul nostru, aşa cum copilul cu întreaga lui credinţă în miracole dispare uşor din cauza micimii lui în noi înşine, cei care devenim mari şi ne îmbătrânim prezentul.

Saturday, February 21, 2015

Postul pentru Dumnezeu



Hrana este definită ca mijloc prin ne care asigurăm supravieţuirea corpului şi, în acest fel, nu pare să solicite în mare măsură raţiunea umană. Fiindcă ne place să ne recunoaştem ca fiinţe raţionale, postul ca exerciţiu religios poate părea multora ca o preocupare de rang inferior, de vreme ce hrana însăşi nu priveşte umanitatea decât în mod secundar. A te îngriji de ce mănânci sau a te îngriji de ceea ce nu trebuie să mănânci par să aibă deopotrivă o slabă însemnătate pentru om.

O asemenea descalificare a postului îşi are deseori sursa într-o confuzie dintre raţiune şi ideile ei. Pentru mulţi, raţiunea este superioară pentru că a fost capabilă să producă idei înalte, în special cele de ordin ştiinţific, care au condus la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Când cineva pretinde că se sprijină mai degrabă pe raţiunea sa decât pe religie, are mai mult sau mai puţin în minte marile idei ştiinţifice la care aderă, chiar fără să fi depus efortul de a le gândi el însuşi. Un asemenea efort personal îi poate descoperi însă faptul că raţiunea este de fapt un exerciţiu al deosebirilor lucrurilor şi gândurilor unele de altele care nu încetează toată viaţa, indiferent de rezultatele atinse pe parcurs.

Exerciţiul raţiunii se desfăşoară în cea mai mare parte a vieţii noastre în câmpul deloc înalt al alegerii hranei. Pentru că, mai mult decât să ne asigure supravieţuirea, hrana ne solicită capacitatea de a deosebi lucrurile pe care vrem şi ne place să le consumăm. Ambalajele pline de informaţii prin care ni se înfăţişază hrana în epoca actuală ne pun la încercare cunoaşterea mai mult decât altădată, şi nu numai simţurile folosite în chip natural pentru alegerea şi gustarea alimentelor: gustul, mirosul, pipăitul şi văzul.

Postul introduce o deosebire în plus. Este deosebirea sau îndepărtarea de obişnuinţa de a ne hrăni din alimentele plăcute. Pentru că abţinerea de la aceste alimente este motivată de  aşteptarea unei sărbători religioase, postul devine o formă de a exprima faptul că ne putem deosebi de felul obişnuit de viaţă în numele divinului. Nu este o formă superficială de exprimare sau o idee înaltă numai vorbită, ci este transpunerea acestei idei în exerciţiul cât se poate de concret şi personal de a mânca numai o anumită hrană. Se ajunge, aşadar, prin post, nu numai la îndepărtarea de viaţa noastră obişnuită, ci şi de vieţile celor pentru care raţiunea este vehicularea prin vorbe a unui set de idei gândite de alţii. Mai mult, putem spune că tocmai printr-o astfel de aplicare concretă şi personală a unei idei, reuşim să ne recunoaştem identitatea de fiinţe raţionale, chiar dacă o vedem conturată în realitatea divină.  

De vreme ce ne face să afirmăm concret că trăim pentru Dumnezeu, postul rămâne un exerciţiu religios, chiar dacă este trăit de unii oameni numai ca o dietă alimentară. Rămâne însă prea puţin din semnificaţia lui. Dacă postul Paştelui este o modalitate de a ne desprinde de felul comun de a trăi pentru a celebra învierea Fiului lui Dumnezeu, rătăcirea în grija de a ne abţine de la o anumită hrană ne poartă numai până la recunoaşterea faptului că aparţinem religiei întemeiate de El ca om, iar om a fost pe deplin când a murit.  Pentru a-i sărbători şi învierea este nevoie ca postul să însemne o schimbare a felului de a ne vedea pe noi înşine şi lumea, deosebind ce aparţine lui Dumnezeu din toate acestea şi ce nu. Orgoliile şi păcatele care ne fac să credem că suntem cu totul ai noştri sunt primele de deosebit. Dacă ne întrebuinţăm raţionalitatea dobândită prin post, vom deosebi şi lucrurile lumii de semnificaţiile lor obişnuite de realităţi străine de Dumnezeu. Altminteri, folosirea discernământului în afara înţelegerii faptului că aparţinem unei fiinţe superioare repetă greşeala primilor oameni de a gusta rău şi spre moarte din pomul cunoştinţei binelui şi răului.



Thursday, February 19, 2015