Sunday, May 31, 2015

Primirea Sfintei Treimi

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, 2.71: Dumnezeu Cuvântul, al lui Dumnezeu şi al Tatălui, se află tainic în fiecare din propriile-i porunci; iar Dumnezeu Tatăl, în chip natural, este cu totul nedespărţit în întregul propriului său Cuvânt. Aşadar, cel care primeşte o poruncă divină, îl primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu aflat în ea. Şi când l-a primit, prin porunci, pe Cuvântul, l-a primit deopotrivă pe Tatăl, care fiinţează natural în el şi l-a primit şi pe Duhul, care fiinţează natural în el. De aceea, se spune: „Adevărat zic vouă: Cine îl primeşte pe acela pe care îl voi trimite, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte, primeşte pe cel ce m-a trimis” (Ioan 13, 20). Într-adevăr, cine a primit o poruncă şi a urmat-o, ajunge să primească în chip tainic Sfânta Treime.

Neputinţa creştinului de a gândi sau imagina un Dumnezeu unic întreit în persoane pare să îl pună în imposibilitatea de a demonstra că fundamentul credinţei sale este unul raţional. În situaţiile obişnuite, cel care nu pricepe că unu este diferit de trei este copilul care încă nu a deprins folosirea elementară a raţiunii. Când află că doi şi trei sunt diferite de unu, sau că trei elemente nu pot avea prin adunare rezultatul unu, spunem despre copil că a deprins cunoaşterea lucrurilor lumii şi ulterior cunoştinţele matematice elementare. În ambele situaţii, între copil şi lucrurile lumii sau adevărurile matematice, avem capacitatea de a primi ceva din exterior şi activitatea cunoaşterii sau cunoştinţele, care tind să formeze o relaţie reciprocă independentă. Această relaţie o numim cunoaşterea umană.
În interacţiune cu lumea din afara sa, copilul nu învaţă să numere lucrurile pentru a şi le însuşi, lucrul acesta îl face apucându-le şi folosindu-le, ci pentru a-şi exprima distanţa faţă de ele. Lucrurile numărate îşi pierd din semnificaţie şi din importanţa lor pentru copil oricând se poate juca cu ele numărându-le. Abilitatea de a se juca cu ele este cunoaşterea umană, pe calea căreia începe să meargă. Cei avansaţi pe aceeaşi cale, erudiţii cunoscători ai multor lucruri care nu le sunt realmente prezente în viaţă, par şi ei să se joace cu lumea, fără să reuşească să şi-o însuşască, de vreme ce în final o părăsesc.
Cât priveşte dobândirea adevărurilor matematice, lucrurile sunt mai clare. Copilul nu le doreşte pentru sine, ci, dimpotrivă, vrea ca el să se livreze acelora în calitate de bun elev sau cunoscător, o calitate care nu se naşte din el, ci din tradiţia învăţământului făurită şi distribuită de alţii. Mai târziu, omul vrea să avanseze în această tradiţie sau să inoveze în cadrul ei, dar nu se poate desprinde de ea şi de mulţimea înaintaşilor sau contemporanilor, toţi nişte „alţii” care o susţin.
Aşadar, nu putem afirma despre om că vrea lucrurile lumii şi adevărurile matematice, ci numai că vrea cunoaşterea umană privitoare la ele. Când vine vorba despre un adevăr teologic precum Sfânta Treime, a spune că vrem cunoaşterea umană a lui Dumnezeu Unul şi întreit în persoane apare ca o contradicţie. Nu îl putem aduce pe Dumnezeul diferit de om într-una din activităţile umane, chiar dacă o astfel de activitate este nobila cunoaştere raţională.
Cu toate acestea, Sfântul Maxim susţine în textul citat că putem primi în noi Sfânta Treime. Nu o primim însă în felul cunoaşterii, ci tainic. Este un mod tainic de a o primi, pentru că noi nu suntem capabili să mergem prin cunoaştere pe urmele unităţii divine a persoanelor. Dimpotrivă, unitatea vine la noi, în virtutea faptului că Fiul este Tată şi Duh Sfânt. O primim tainic când nu suntem capabili să o cunoaştem şi nu vrem cunoaşterea ei. Ceea ce vrem este primirea şi urmarea unei porunci divine.
 Primirea poruncii nu este tainică. Ea are claritatea gestului copilului de a-şi însuşi şi folosi lucrurile lumii, înainte de a dori să se despartă de ele cunoscându-le. La fel cum copilul este una cu lucrurile folosite, fără distanţa cunoaşterii lor, primirea autentică a unei porunci divine îl face pe om una cu divinul din ea. Porunca divină este primită când viaţa omului este modificată de ea. Cum omul nu rămâne om când este separat de viaţa sa, cel ce primeşte porunca şi îşi schimbă viaţa potrivit ei nu mai poate fi diferit de ea.
Sfântul Maxim afirmă posibilitatea primirii Treimii chiar şi numai prin primirea unei singure porunci. Avem aici un privilegiu faţă de cunoaşterea umană care caută să cuprindă prin raţiune cât mai multe cunoştinţe pentru ca omul să o poată stăpâni. Privilegiul este însă greu de recunoscut pentru om, fiindcă în exerciţiul primirii acelei singure porunci trebuie să se desprindă de cunoaşterea umană, adică de unul din privilegiile cele mai mari din lumea oamenilor şi o face inclusiv prin afirmaţia aparent iraţională că unul este trei.


Wednesday, May 20, 2015

Înălţarea



Înălţarea lui Iisus Hristos la Cer nu este o sărbătoare care poate fi aliniată celorlalte două care celebrează momentele lucrării sale de mântuire, Naşterea şi Învierea. Şi aceasta nu numai pentru că înălţarea îlmută în ordinea divină, şi nu umană, în care se naşte şi învie, ci fiindcă prin înălţare El dispare pentru oameni.

Nu poate fi vorba despre o dispariţie reală, pentru că El este Dumnezeul în care se petrece întreaga viaţă creştină, aşa încât Sfântul Pavel mărturiseşte: „şi eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Este însă absent pentru obişnuinţa umană de a-L trata ca pe cineva diferit de noi, faţă de care ne achităm obligaţia de a ne apropia de El prin venerare.

Venerarea persoanelor din lumea noastră ne oferă întodeauna liniştea de a nu ne pierde pentru ele. Fie că vorbim de conducători, fie de artişti sau alţi oameni de seamă, adoratorul lor se păstrează pe sine, simţind că, prin venerare, el însuşi este parte a vieţii celui adorat, dar, în acelaşi timp, adoratorul ştie că este diferit de cel adorat şi poate dezerta venerarea în contextele vieţii care par să îl privească numai pe el.

Iisus Hristos al naşterii şi învierii poate fi venerat cum o facem cu oamenii din lumea noastră, pentru că ambele sunt evenimente care îl aşază în lumea noastră, printre ceilalţi oameni. Prin naşterile şi morţile noastre cu speranţa învierii, participăm la amândouă şi putem repeta felul în care oamenii din Evanghelii i se închinau, magi, păstori, sau apostoli.

În schimb, un Iisus Hristos înălţat mai presus de lumea oamenilor ne trimite la exerciţiul venerării lui Dumnezeu. Venerându-l pe Dumnezeu, nu putem spune că participăm la viaţa lui diferită de cea umană, cum nu ne putem menţine o viaţă diferită de El oricând încetăm să Îl venerăm. Luate împreună, aceste două aspecte ale venerării lui Dumnezeu ne conduc la o trăire de neînţeles în lumea oamenilor: nu putem trăi cu Dumnezeu, dar nu putem trăi nici în afara lui. Tradus în termeni omeneşti, ar însemna că nu putem face parte din viaţa cuiva, dar nici nu putem trăi fără el. Într-o asemenea situaţie, ar rezulta că nu mai putem exista, adică exact acel „şi eu nu mai trăiesc” al Sfântului Pavel.

Înălţarea ne aduce la acest „eu nu mai trăiesc”, care nu poate fi converit în „Hristos trăieşte în mine” decât atunci când venerarea lui Hristos depăşeşte felul uman în care un „eu” laudă şi adoră un alt „eu”. Dacă sărbătorile Naşterii şi Învierii sunt semne ale milei divine pentru „eu”-rile noastre, a rămâne în preajma lor, fără urmarea renunţării la sine prin înălţarea, pe cât posibil, dincolo de noi, ele ne pot ţine la fel de departe de Hristos cum este oricare altul care nu are habar de ele.




Friday, May 15, 2015

Vis: Înmormântarea bunicului necunoscut



Îmi îngrijeam bunicul mort. Îi pudram faţa până a devenit albă şi îmi părea că grija asta nu este pentru el, cât este ambiţia personală de a modifica un om într-un fel în care să-mi fie recunoscute meritele îngrijirii. Cu mâinile mele parcă îi cream nasul alb şi ascuţit şi aproape toate trăsăturile feţei. Chipul lui îmi era necunoscut, bunicul mort nu se regăsea viu în nici una din amintirile mele, dar îmi părea că trăsăturile pe care i le desenam cu pudra albă erau ale mele. Dintr-o obişnuinţă probabil proastă a exerciţiului excesiv al conştiinţei, deseori îmi pare necunoscut propriul meu chip când mă privesc în oglindă. Poate tocmai neplăcerea asta de a fi pus pe gânduri de propria înfăţişare, mai stăruitor decât o poate face conştiinţa, spuneam, muncită excesiv, m-a făcut să înlătur din preocupările zilnice îngrijirea feţei în faţa oglinzii.

Necunoscutul bunic mort nu era departe de neliniştile din faţa oglinzii, pentru că în greutatea de a mă recunoaşte în propriul chip cântăreşte mult imaginea neclară a înaintaşilor mei ştiuţi mai mult din fotografii. Fotografiile lor alb negru şi vagile amintiri incolore despre ei mi-au lăsat în amintire contururi de feţe nevorbitoare. Când le regăsesc în trăsăturile mele, nici eu nu ştiu să vorbesc prin ele.

Bunicul mort îmi era totuşi apropiat, era în sânul familiei, întins pe pat între mine şi fiul meu, care îi îmbrăţişa pieptul, cum o făcuse cu o zi înainte cu mine. Îl suspectam că, deşi copil, ştie mai mult despre bunic decât mine, că ştie mai mult despre îngrijire şi iubire. Nu mai puţin, aveam bănuiala că am reuşit să înţeleg moartea ca pe ceva deloc înspăimântător sau cel puţin că am învăţat să-i ignor realitatea, pentru că, pledând în faţa unei alte părţi a familiei pentru îngroparea cum se cuvine a bunicului, până nu începe să miroasă, mă abţineam să îl miros.

Ca şi îngrijirea, buna îngropare îmi apărea ca o realizare personală, însă una din care puteam dispărea, pentru că îmi închipuiam că va fi restituit în felul acesta numeroaselor rude, şi ele necunoscute, cu ajutorul cărora mă puteam lipsi de orice responsabilitate. Erau acele rude care ştiu ce se face cu morţii, fără ridicolul operei mele de a modifica chipul bunicului mort. Deja eram departe, când am văzut sicriul de lemn lucios al bunicului ridicat pe umerii rudelor. Un preot mergea în urma lor, pe care însă nu-l auzeam, numai îl vedeam, îmbrăcat în verde printre hainele gri şi negre ale rudelor lipsite de chipuri, care nu se deosebeau foarte mult de întunericul gropii unui mormânt.

Aşteptarea mea de la rude era mare. Îmi doream ca ele să certifice că a avut loc o moarte cum se cuvine. Îmi puneam nădejdea în mulţumirea lor faţă de banchetul funerar ce urma înmormântării. Într-o încăpere de felul unui amfiteatru, de data asta plin de lumină şi căldură, rudele fără chipuri se înghesuiseră la mese. A apărut un singur chip, al văduvei bunicului mort, o bătrână cu riduri adânci şi întunecate, abia stând în picioare şi cu un ochi deformat care îi strâmba chipul. Părea ceva mai cunoscută decât bunicul mort şi o la fel de bună cunoscătoare a morţii ca rudele fără chip. Diformitatea îi exprima o ironie necruţătoare faţă de încercarea sau aşteptarea mea ca înmormântarea soţului să fie una cum se cuvine. Faţa ei spunea că nu am reuşit şi că sunt vinovat de târârea ei într-o ceremonie de înmormântare nereuşită, pe care nu am ştiut să o iau în serios.

Rudele au dat în curând verdictul nereuşitei, izbucnind într-un tumult de nemulţumire. Mesele banchetului funerar au fost răsturnate şi abandonate.

Rămăsesem singur în încăperea imensă cu o parte a familiei, într-o ruşine pe care nu o mai puteam justifica. Încercam să aflu ce s-a întâmplat şi mi s-a spus că se spărsese un butoi de vin, ceea ce mă făcea să-mi reamintesc tumultul rudelor nemulţumite ca pe o revărare a unui vin roşu. Mă întrebam ce se întâmplase cu bunica văduvă, mimând interesul pentru ea, când de fapt mă temeam că a ajuns şi ea să dea verdictul nereuşitei banchetului funerar.

Nu foarte departe de mine, o familie invitată la banchet stătea în cerc, părinţi şi câţiva copii, uitându-se batjocoritor la mine şi la cei cărora le puneam întrebări. Familia nu era din rândul rudelor şi batjocura ei mi se adresa deopotrivă mie şi rudelor mele fugare de la banchet. Tăceam, nu ştiam să spun nimic în apărarea mea sau a lor. Era tăcerea faptului împlinit, fără rest de justificări şi fără posibilitatea îndreptării, împărtăşind ireversibilitatea morţii bunicului necunoscut.

Din rândul familiei acesteia, preotul în verde a selectat un băiat de vreo zece ani pentru a citi în biserică un text menit să aducă împăcarea între familia mea şi rudele fără chip, puţine dintre ele fiind aşezate pe băncile unei biserici catolice întunecate. Mai mult decât textul, copilul trebuia să aducă tot ce se întâmplase într-o stare de pace şi nevinovăţie, de la eşecul meu şi al familiei, la revolta rudelor şi ironia bunicii. Aşteptat dintr-un colţ al bisericii şi mai întuncecat ca discursul copilului să aducă împăcarea. Copilul însă s-a poticnit de la primele cuvinte pe care le silabisea cu greutate. Îi vedeam vorbele asemenea unor cuvinte scrise greşit de un şcolar, disparate, tăiate, pline de pete de cerneală albastră. Din spatele copilului, dar fără să-l văd, preotul a preluat sarcina de a citi discursul. Înşiruite bine şi mlădios, ca într-o predică, cuvintele preotului îşi ratau ţinta. Nu le dădeam atenţie, ştiam că vorbesc despre altceva, că nu reuşesc să aducă împăcarea cu mine şi cu ceilalţi. Mă lăsau singur cu întreaga vină de a fi jucat fără voie o farsă a înţelegerii oamenilor din care provin şi a cunoaşterii morţii.