Thursday, April 30, 2015

Iubirea învecinată urii


Oamenii caută prin iubirea celorlalţi împlinirea unor lipsuri proprii.  Dacă nu este vorba despre imperfecţiuni spirituale sau emoţionale, ei încearcă cel puţin să compenseze absenţa unor corpuri incapabile prin ele însele să ajungă la împlinirea plăcerii sexuale.



Însă omul iubit transformă căutările şi încercările de împlinire a lipsurilor în străduinţe de a-l avea alături. Pentru că prezenţa unui om îmbogăţită prin iubire este mai mare decât absenţa din lipsurile proprii.



Transformarea nu înlătură lipsurile, ci le face uitate, lăsându-le să dispară sau să trăiască mai departe alături de lipsurile oamenilor iubiţi. Deşi se iubesc pentru a înlătura lipsurile proprii, oamenii convieţuiesc cu ele pentru un timp sau pentru totdeauna.



Din nou, bogăţia prezenţei omului iubit este mai eficientă pentru a-ţi face uitate lipsurile şi înseamnă până la urmă mai mult chiar dacă nu reuşeşte să ţi le înlăture.



Când nu reuşim să ni-l facem prezent, lipsurile proprii sunt văzute mai bine şi pun la încercare iubirea mai mult decât au făcut-o străduinţele nereuşite de a-l avea alături. Însăşi iubirea este pusă la îndoială. Fiindcă a-l iubi apare acum ca o încercare de a-l atrage pe omul iubit în absenţa din lipsurile tale. Iubirea prin care îţi doreai omul iubit alături se arată ca o dorinţă de a-l face să dispară în tine, învecinată fără voie urii.




Monday, April 27, 2015

Smerenia adâncă

Smerenia devine adâncă atunci când încetează să fie o simplă disciplinare a pornirilor egoiste şi se hrăneşte din urmarea smereniei altora.

Când te smereşti pentru a fi aidoma oamenilor smeriţi din jurul tău, aduşi la umilinţă de viaţa însăşi şi nu din propria lor voinţă, dispare egoismul sau mândria iniţiativei personale de a te smeri.

Deopotrivă, gustarea umilinţei cauzate de viaţa însăşi înseamnă a te împărtăşi din umilinţa vieţii, una care depăşeşte voinţa umană şi este condiţia tuturor fiinţelor vii supuse suferinţelor, degradării şi morţii. Aflat prin smerenie în umilinţa vieţii, suferinţele şi moartea nu te mai pot umili, de vreme ce o fac astfel numai oamenilor neobişnuiţi cu ele şi care îşi închipuie că le pot sta împotrivă.

Wednesday, April 22, 2015

Balaurul Sfântului Gheorghe


Povestea Sfântului Gheorghe este a unui soldat roman de vază care îşi mărturiseşte deschis credinţa în faţa împăratului roman Diocleţian. Împăratul decretase eliminarea soldaţilor creştini din armata romana, dar voia să îl cruţe pe Sfântul Gheorghe. Îi oferă varianta convertirii la păgânism, dar acesta refuză şi acceptă cu seninătate torturile şi moartea pentru credinţa sa creştină. Se spune că martirajul său a făcut-o pe însăşi soţia lui Diocleţian, Alexandra, să ceară botezul creştin. Sub influenţa altor povestiri despre viaţa sa, Sfântul Gheorghe a rămas în iconografie sub chipul unui soldat care învinge păgânismul simbolizat de un balaur, privit în depărtare de împărăteasa Alexandra.
Imaginea icoanelor Sfântului Gheorghe interpretează înfrângerea lui de către persecutori ca pe o biruinţă. Balaurul care simbolizează păgânismul nu trebuie văzut ca o fiinţă supranaturală sau ca una ieşită din comun, ca şi cum credinţa păgână s-ar închina unei divinităţi situate dincolo de natură si ar fi, de aceea, asemănătoare credinţei creştine. De altfel, cu greu am putea recunoaşte în formele actuale de păgânism un cult faţă de o fiinţă mai presus de natură. Dimpotrivă, trăirile intense ale păgânismului se consumă în natură, fie că este vorba despre invocarea ecologiei, a libertinajului sexual, a ştiinţelor naturii, ori a nobilei toleranţe faţă de semeni, nobilă, dar încă faţă de oamenii lumii naturale.
Balaurul este încă un animal, unul care este preschimbat de rău într-o fiinţă monstruoasă. Răutatea animalului o cunoaştem mai bine în lătratul câinelui care simte străinul apropiindu-se de casa pe care o păzeşte. De peste gard, lătratul cântă împotriva oricărei muzicalităţi răutatea faţă de om, cu asprimea cunoscută şi din vorbele rele ale oamenilor unii faţă de ceilalţi, articulate în certuri, invective şi înjurături. Ştim că, odată liber, câinele ar sfâşia străinul la care latră, chiar dacă nu i-ar fi de niciun folos, de vreme ce nu s-ar hrăni din el.
Răutatea lătratului încetează să fie privită ca o pornire rea a câinelui când ţinem seama că animalul reacţionează aşa în virtutea naturii lui de animal domestic menit să apere casa stăpânului său. Totuşi, dacă ne menţinem perceperea răutăţii în ciuda acestei explicaţii, vom spune că răul în natură se arată atunci când natura acţionează în virtutea ei înseşi. Se întâmplă aşa când câinele este câine,  răul unui naufragiu este urmarea faptului că marea se arată ca mare, şi nu ca o cale străbătută de corăbiile omului, planta otrăvitoare este rea când se dovedeşte a fi plantă pentru sine şi nu pentru om etc. Animalelor, mării şi plantei nu li se pot imputa răul de a fi ele însele, pentru că le este imposibil să interpreteze natura din care fac parte. Pentru că gândeşte, omul o poate interpreta. Oricând o face şi în orice fel, reuşeşte să treacă dincolo de natură. Dacă o gândeşte pentru a-şi propune scopuri de îmbelşugare sau succes în rândul naturii, râvnind la lucrurile lumii sau la biruirea semenilor, înălţarea lui dincolo de natură este numai un avânt al căderii în ea. Deşi pare înălţător, apelul la a fi noi înşine şi de a ne spori prestigiul sau personalitatea în societate este pentru creştinism numai o formă de cădere.Pentru că înălţarea propriu-zisă înseamnă în creştinism trecerea omului de la natura sa de om la îndumnezeire, în Dumnezeu fiind de găsit sinele, semenii şi belşugul. 
Faţă de o astfel de înţelegere a naturii ca trecere de la umanitate la îndumnezeire, menţinerea omului în preajma a tot ce este natural apare ca o diformitate de felul balaurului păgânismului, practicile religioase păgâne fiind acuzate deseori de creştinii din primele veacuri de neputinţa de a se înălţa dincolo de natură. Sfântul Gheorghe este biruitor pentru că, acceptând moartea pentru credinţă, nu pune preţ pe natura sa de om care doreşte cu disperare să trăiască, nici pe succesul său în rândul oamenilor, chiar dacă era vorba în cazul lui despre un loc privilegiat în preajma împăratului. Est o biruinţă a balaurului oamenilor ce îşi iubesc propria natură şi pentru că se spune că a cîştigat sufletul unui om, al împărătesei Alexandra. Nu l-a cîştigat pentru sine, ci pentru Dumnezeu, însă cele mai mari succese pe care le putem avea înaintea oamenilor sunt totdeauna cele care îi fac pe alţii să urmeze binele căruia ne consacrăm viaţa, nu pe noi înşine, aşa încât să cădem în monstruozitatea de balaur a egolatriei (la fel, dascălul bun este biruitor când îl face pe discipolul său să urmeze de unul singur binele învăţăturii).

Friday, April 10, 2015

Luminile învierii



Moartea lui Iisus Hristos pentru lume s-a petrecut printre oamenii din lume: soldaţi, oficialităţi politice, tâlhari, ucenici, sau mulţimi ostile.

Fiecare din ei îl vor fi acoperit cu lucrurile, vorbele, corpurile şi faptele lor. Aproape că este imposibil să vezi omul murind în singurătatea sa din cauza unei astfel de mulţimi. Şi mai puţin de atât îţi poţi închipui că singurătatea unui om muribund poate răzbate prin mulţime pentru ca el să poată muri pentru ea.

Chiar sărbătorind-o, moartea lui Hristos este mereu acoperită de mulţimile de oameni şi de lucruri. La fel se întâmplă şi cu învierea lui.

Însă învierea Lui lasă un loc liber în mormânt şi un spaţiu de neacoperit de mulţimile care obişnuiesc să ascundă singurătatea omului în moarte amestecându-l odată mort în rândul mulţimii de oameni morţi înaintea lui. Învierea sărbătorită lasă un loc liber în minţile oamenilor pornite să explice totul prin lucrurile lumii aflate la îndemâna lor. Este un loc liber care se instalează în mintea fiecăruia, de vreme ce nimeni nu poate înţelege înnvierea prin gândirea lui formată în şi de lume.

De aceea, când învierea sărbătorită pare să fie numai un prilej de mişcare a mulţimilor, ea se arată fiecărui om în parte. Lumina purtată de fiecare individ în noaptea Paştelui îl face orb faţă de lume cu mulţimile ei de oameni şi lucruri. În lumină, fiecare îşi descoperă sufletul depărtat de lume şi vede alte asemenea suflete în jurul lui.

Aflăm astfel şi cum de a reuşit Iisus Hristos să răzbată mulţimea pentru a muri pentru ea. A reuşit pentru că moartea Lui nu era parte a mulţimii dimprejurul Lui în acel loc al lumii, ci era o cale către învierea care risipeşte mulţimea într-o mulţime de suflete.






Wednesday, April 8, 2015

Învierea pentru om



Moartea şi învierea lui Iisus Christos se confundă uşor cu nişte evenimente, pe care creştinii apoi şi le reamintesc an de an. Nu sunt, ci sursele înţelesurilor vieţii, morţii şi învierii omului.

Moartea este singurul eveniment cunoscut în vieţile oamenilor şi este un eveniment personal al individului, urmând logica trecerii timpului de care ascultă întreaga sa viaţă.

Trecerea de la moarte la înviere desfiinţează trecerea timpului şi, de aceea, şi noţiunea de eveniment. Dacă învierea este personală, ea nu mai poate fi proprie în sensul unui eveniment. Nu mi se întâmplă să înviu, aşa cum mi se petreceau tot felul de evenimente în cursul vieţii, ci particip sau mă împărtăşesc dintr-o realitate a învierii a cărei sursă este dincolo de mine.

Învierea transformă viaţa de până la moarte şi moartea însăşi, pe care noi le credeam evenimente, într-o serie de înţelesuri. Înţelesul este opus evenimentului, pentru că el stă într-un cuvânt sau lucru, nu este ceva care să se mişte petrecându-se. Oamenilor înviaţi la judecata finală nu li se propune reamintirea faptelor, ci privirea lor prin înţelesurile divine căpătate atunci. Odată ce se ştiu înviaţi în Dumnezeu sau în afara lui, ajung să priceapă că viaţa lor nu a fost o înşiruire de evenimente petrecute alături de semenii lor, ci o încercare de a-l vedea pe Dumnezeu în ei. Altfel spus, primesc în sfârşit un înţeles al vieţii alături de ceilalţi.

Omul participă la realitatea învierii, în vreme ce Fiul lui Dumnezeu este ca Dumnezeu însăşi această realitate. Nu este însă înviere pentru el însuşi, fiindcă Dumnezeu este veşnic viu, ci este astfel pentru om. Prin urmare, învierea Sa oferă înţelesuri pentru viaţa şi moartea Lui şi a noastră. Sărbătorindu-I învierea, creştinii nu numai că îşi pun speranţa în urmarea aceleiaşi treceri de la moarte la viaţă, dar află prin ea că răstignirile şi morţile îndurate de ei nu au înţelesuri în ele însele, ci îşi primesc unele de la realitatea învierii. Nu vor mai căuta înţelesurile suferinţelor lor în lumea de aici, ci în lumea învierii. Cei ce plâng află prin învierea lui Hristos că sunt fericiţi, de vreme ce în ea vor găsi mângâiere, la fel cum vor fi şi cei ce ne pătimesc şi mor, credem acum, fără sens.






Wednesday, April 1, 2015

Trupul Mariei Egipteanca


 
Povestea Mariei Egipteanca este a unei femei care la doisprezece ani îşi părăseşte casa părintească şi trăieşte vreme de şaptesprezece ani o viaţă desfrânată, singurul scop al ei fiind urmarea dorinţelor corpului, şi nu banii, pe care îi obţinea cerşind. Călătorind la Ierusalim cu acelaşi scop, este oprită de o forţă divină de la vederea Sfintei Cruci, iar Fecioara Maria, căreia i se roagă căindu-se pentru păcatele ei, îi spune: „Dacă treci Iordanul, vei găsi slăvita odihnă”. Ascultă de sfat şi trăieşte în pustiul de dincolo de Iordan  vreme de patruzeci şi şapte de ani, până când Ava Zosima o întâlneşte cu trupul gol şi îi află povestea păcatului şi pocăinţei sale. Acelaşi trup aşteaptă în mod miraculos vreme de un an să fie îngropat, Ava Zosima şi un leu săpându-i groapa.
Viaţa ei este o ilustrare a valorii pocăinţei, dar şi o descoperire a sensului creştin al corpului. Diferit de felul în care sunt văzuţi creştinii, ca unii cărora le este ruşine cu propriul corp, căutând să-l ascundă de ei înşişi şi de ceilalţi, Maria Egipteanca sfârşeşte goală, neascunsă, ca dovadă că trupul îi era preţuit de Dumnezeu. Dacă trupul este preţuit, înseamnă că desfrânarea este păcat în măsura în care omul îşi manifestă dispreţul faţă de propriul corp. Dispreţuirea unui lucru se arată prin respingerea lui. A-ţi da corpul altora, chiar pentru propria plăcere, este o formă de a-l respinge. Plăcerea care este o trăire personală, de neîmpărtăşit cu nimeni, devine accesibilă numai prin alţii.
 Este adevărat, ajungi la tine însuţi de fiecare dată când alţii îţi oferă plăcere corpului, însă insaţiabilitatea dorinţei corporale te poartă mereu pe drumuri, astfel încât regăsirea de sine nu se bucură de stabilitatea unui sălaş în lume, pe care o căutăm ca orice fiinţă naturală. Maria Egipteanca înainte de pocăinţă cunoaşte tocmai experienţa lipsei căminului, plecând de acasă de la doisprezece ani şi rătăcind printre oamenii vânaţi pentru satisfacerea dorinţelor corpului, ultima dată până la Ierusalim. În mărturisirea către Ava Zosima, spune că atunci când păcătuia vedea că orice încălcare a normelor naturii i se părea viaţă. Pe drept cuvânt, pentru că orice mişcare pare mai vie decât statul pe loc, însă este o mişcare sau viaţă care nu te duce oriunde ai vrea. Te îndepărtează de sălaşul corpului în el însuşi, te opreşte de la vederea a ceea ce se află dincolo de natură, pentru Maria Egipteanca, de la privirea Sfintei Cruci. 

Ambiţia de a urma plăcerile corpului pentru a-ţi găsi pacea căminului natural şi divinul de dincolo de el te plimbă pe o cale tragică a vieţii, în ciuda ideii comune că orice viaţă defrânată este una veselă. Când construieşti numai din cauza legăturii corporale un cămin pământesc prin căsătorie, fără a-ţi consacra însoţirea cu un altul lui Dumnezeu, guşti din toate neputinţele insatisfacţiei de a trăi cu cineva diferit şi astfel străin de tine, sau, împăcat cu acela, încerci fără reuşită să găseşti miezul acelei legături printre lucrurile agonisite sau în copiii care îţi dovedesc în cele din urmă că şi ei sunt diferiţi de tine. La rândul lui, desfrânatul cunoaşte neliniştea găsirii unui loc în acei mulţi alţii şi altele în care caută plăcerea, experienţa răspândirii suferinţei printre cei care îl iubesc şi teribila descoperire a decăderii corpului, o contrazicere progresivă a încrederii puse în el.
Pentru a-şi ascunde tragicul vieţii, oamenii desfrânaţi şi cei care se înfrânează în însoţiri fără Dumnezeu, încep să îşi ascundă corpul. Desfrânatul şi-l acoperă prin cuvinte obscene şi prin vorbe care amplifică şi ascund până la urmă puţinul satisfacţiei corporale. Înfrânatul va vorbi şi el mult despre valorile familiei, despre iubire, despre funcţii în societate şi lucruri agonisite, ascunzându-şi corpul uneori mai mult decât desfrânatul. Şi amândoi ascund atât goliciunea corpului, cât şi neputinţa lui de a ajunge până la Dumnezeu ori până la sublim. Căutarea plăcerii şi a vorbelor sunt amândouă forme ale neliniştii şi ale rătăcirii. Ascultând pocăinţa Mariei Egipteanca, Maica Domnului îi oferă promisunea liniştii în pustiu, adică exact lucrul care lipseşte corpului în urmărirea plăcerii şi a unui loc în lume. Nu o face să se ruşineze de propriul corp sau să şi-l ascundă, ci i-l arată capabil, în goliciunea lui, să fie cămin al credinţei. Când leul îi sapă groapa corpului ei gol, natura prin unul din animalele ei cele mai sălbatice şi neliniştite mărturiseşte despre liniştea pe care o poate dobândi un corp încredinţat lui Dumnezeu.