Cultură şi mitologie
7.
Mit şi
literatură
Vom lua literatura în sensul de creaţie ficţională.
Apariţia ei sub forma basmelor transmise oral este datată în vremuri
îndepărtate ale omenirii, preistorice, dar totuşi sunt ulterioare miturilor,
lucru dovedit de existenţa unor elemente mitice în basme. De exemplu, în multe
basme întâlnim motivul călătoriilor într-o lume de dincolo, frecvent în
relatările mitologice şi fiind în anumite culturi o practică religioasă sau una
care organizează cultul într-un spaţiu sacru. Procesiunile către un loc sacru
sau slujbele religioase au deseori semnificaţia unei treceri simbolice a
participanţilor într-o lume sacră. Deosebit, basmele nu solicită din partea
ascultătorilor transpunerea într-o stare religioasă prin care să însoţească
spiritual călătoriile în altă lume ale eroilor. De asemenea, nu pornesc de la
real spre suprareal, aşa cum o fac, de pildă, povestitorii şamanici de mituri
ale călătoriilor de acest fel, începând cu o transă petrecută în lumea de aici,
ci se situează de la început în suprareal. „A fost odată ca niciodată”
instituie de la început un timp suprareal şi solicită minţii umane activitatea
facultăţii mentale a imaginaţiei.
Din puncul de vedere al cercetărilor antropologice de tip
evoluţionist, înclinaţia umană spre ficţiune a primit interpretări diferite.
Divergenţa de opinii dintre cercetători a fost cauzată de faptul că această
înclinaţie nu corespunde nevoilor primare ale omului de supravieţuire. Deşi
ascultarea poveştilor produce o plăcere la fel ca cea produsă de satisfacerea
plăcerilor fizice, ea poate fi cu greu asociată unui scop al supravieţuirii.
Unele ipoteze presupun că ficţiunea îi creează povestitorului un avantaj de
natură sexuală, devenind prin aceasta mai atractiv pentru ascultătorii săi (v.
Miller, G., The Mating Mind, 2000).
Altele consideră că ficţiunile au funcţia de oferi o cunoaştere mai bună a
normelor de comportament şi a judecăţii altor indivizi, altminteri greu de
cunoscut, răspunzând astfel specificităţii biologice a omului de a compensa
prin raţiune limitele sale naturale în mediul natural şi în cel al societăţii.
Ultima
interpretare poate servi identificării diferenţei esenţiale a ficţiunii de
mitologie. Ficţiunea literară aduce în plus faţă de mit o cunoaştere a lumii
înconjurătoare aşa cum sunt în lumea de aici. Cu toate acestea, primele creaţii
literare, atât populare, cât şi culte, transpun această cunoaştere în
dimensiunea fascinaţiei, pe care, după interpretarea lui Rudolf Otto, este o
parte esenţială a trăirii sacrului. Acesta este genul povestirilor miraculoase.
Lumea şi omul devin fascinante mai întâi prin legătura lor cu divinul, apoi
urmează un proces firesc de evoluţie a literaturii în urma căruia apar
fascinante prin ele însele. Nu mai puţin, miturile au jucat la începuturile
literaturii rolul de surse primare. De exemplu, Epopeea lui Ghilgameş integrează pe parcusul ei mituri mai vechi,
cum este cel al potopului, deşi eroul său omonim trezeşte fascinaţie ca om,
întreaga epopee arătând de altfel diferenţa existentă între om şi lumea
nemuritoare a zeilor. Iliada şi Odiseea atribuite lui Homer conţin şi
ele diferite mituri, deşi eroii epopeelor pun în evidenţă calităţi umane.
În operele menţionate, eroilor şi se justifică deseori
exemplaritatea prin presupunerea că sunt fii ai zeilor, la fel cum în unele
basme se realizează prin prezentarea unei naşteri miraculoase a personajelor,
cum ar fi, copilul ce se naşte unor oameni sterpi. Acest lucru dovedeşte
probabil că deşi literatura s-a aplecat spre om şi spre lume, mintea creatoare
nu a putut disocia fascinaţia de sacralitate. Mai mult, până în epoca modernă,
s-a considerat că reluarea şi prelucrarea miturilor antice în opere artistice,
inclusiv literare, este o cale sigură de a reuşi să fie ilustat ceea ce este
fascinant în natura umană. Tot a parte a
apropierii literaturii de sacralitate poate fi avută în vedere şi convingerea,
durabilă de asemenea, că un creator de literatură beneficiază de o inspiraţie
divină.
O parte a acestor legături dintre literatură şi mit sunt
ilustrate în opera Metamorfoze a
poetului roman Ovidiu (43 î.e.n. – 17-18 e.n.), unde este asumată mitologia
greco-romană ca sursă a creaţiei literare. Pasajul următor aparţine Cărţii a II-a (trad. Petru Creţia, 1959) şi relatează răpirea
Europei, prinţesă feniciană, de către Zeus preschimbat într-un taur.
