Monday, October 24, 2016

Cultură(4): Timpul mitic



Cultură şi mitologie

4.
Timpul mitic



            În plus faţă de măsurarea sa ştiinţifică, timpul prezintă aspecte diferite influenţate de cultură. O distincţie pertinentă pentru a surprinde deosebirile culturale ale concepţiei despre timp o reprezintă distincţia dintre timpul istoric şi timpul sacru.
            Timpul istoric s-a dezvoltat în cultura iudeo-creştină şi este liniar, însemnând că desfăşurarea sa este asemenea timpului fizic, o parcurgere succesivă a unor momente, presărate cu evenimente istorice. Raportarea iudaică la istorie se manifestă şi prin faptul că multe dintre scrierile reunite sub numele de Vechiul Testament urmează un fir istoric al unor evenimente ale umanităţii, în cadrul Dumnezeu îşi arată favoarea sau mânia faţă de poporul său ales. Creştinismul este întemeiat de asemenea istoric, începutul constituindu-l întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, iar timpul de după înălţarea sa la cer este unul al parcurgerii timpului de până la a doua sa venire. Acest timp istoric este ireversibil, în sesnul în care evenimentele istorice trecute rămân memorabile, dar nu pot reveni sau nu pot fi recuperate. Cel puţin pentru creştinism, interesul este orientat către timpul viitor, nu către cel trecut.
            Timpul sacru poate fi denumit şi timp anistoric sau mitic. Este anistoric pentru că nu urmează un fir al istoriei omeneşti şi mitic deoarece este specific miturilor şi ritualurilor religioase. Miturile nu se desfăşoară în timpul istoric, ci într-unul originar indicat cu expresia „în acel timp” şi având un corespondent în formula de început a basmelor româneşti: „a fost odată ca niciodată.” Timpul originar este cel autentic în raport cu timpul lumii prezente şi de aceea evenimentele mitice petrecute în primul devin modele pentru comportamentul oamenilor şi pentru restul fiinţelor cosmice. Comportamentul omului şi existenţa fiinţelor cosmice nu sunt socotite ca având o întemeiere într-un timp trecut, ci ele provin din timpul sacru. De exemplu, pentru un animal precum şarpele nu există un model anterior în timp care să-i explice natura, ci el trebuie să fi fost întemeiat în timpul sacru, printr-o întemeiere divină, cum este cazul şarpelui Ofion creat din dansul şi prelucrarea zeiţei mamă a lumii, Eurynome. Lipsa de originaritate a lumii este în plus accentuată de credinţele răspândite în culturile de pe tot pământul că lumea este supusă unor renaşteri periodice, an de an sau la un anumit număr de ani. Renăscându-se, lumea urmează modelul timpului sacru, care este unul ciclic. Miturile nu sunt numai povestiri despre un timp originar, ci forme de a-i face pe oameni contemporani cu zeii şi cu actele lor atemporale.
            Ciclicitatea timpului sacru s-a menţinut şi în religia creştină la nivelul ritualului. Creştinul trăieşte un timp liturgic, pe parcursul căruia devine contemporan evenimentelor esenţiale ale lui Iisus Hristos, al naşterii în timpul Crăciunului şi al învierii de Paşte, dar şi al altor evenimente ale vieţii sale celebrate în Biserică. Însăşi litughia prin ritualul euharistic al împărtăşirii cu trupul şi sângele lui Hristos este o modalitate prin care creştinul retrăieşte momentul esenţial al religiei sale dinaintea răstignirii, formulele folosite de preot în cadrul ceremonialului făcându-l contemporan acelui timp.
            Miturile formează istoria sfântă a populaţiilor primitive, motiv pentru care oamenii arhaice se străduiau să nu le uite şi însăşi practica memorării acestora era socotită ca un act religios, destinat, de exemplu în civilizaţia indiană, castei brahmanilor. Memorarea unui mit reprezenta o activitate care aducea omului o transpunere în lumea mitică despre care relata şi obţinea de la ea beneficii în existenţa sa în lumea de aici. În acelaşi fel, reactualizarea evenimentelor mitice însoţită de ritualuri readucea lumea prezentă la sensul ei originar şi autentic, devenind sursă a binelui pământesc, mai ales când acesta era ameninţat. Ritualurile de vindecare, naştere şi moarte erau însoţite de relatări mitice care restabileau legătura omului cu sacrul, atunci când aceste momente semnalau un sfârşit sau o experienţă exponenţială a existenţei umane.

            Exemplu al invocării mitologiei în cazul unei formule din vechiul Egipt pentru descântat o apă, sec. XII î.Hr.:

„Vino la mine! Vino la mine, chip al milioanelor de ani.
Khnum*, unicul fiu,
Care aici a fost adus de-aicea culcat,
Iar astăzi a fost renăscut!
O, tu al cărui nume îmi e cunoscut,
Tu cel cu şaptezeci şi şapte de ochi,
Iar urechi ai tot atâtea de-asemeni;
Vino la mine,
Şi fă al meu glas ascultat pretutindeni,
Cum ascultat este glasul acelui
Ce scoate mari ţipete-n ceasul de noapte!

Eu, eu sunt potopul cel mare.
Eu sunt potopul cel mare!”

Khnum = zeu antropomorf cu cap de berbec, este cel ce dă apă Nilului.

Sunday, October 23, 2016

Dezbatere(4) - Definirea termenilor




Dezbatere, oratorie şi retorică

4

DEFINIREA TERMENILOR



            Definirea termenilor dintr-o moţiune este necesară pentru asigurarea unei dezbateri la obiect, evitându-se ca argumentele contrare să fie cauzate de neînţelegerea afirmaţiei iniţiale. De asemenea, în construirea unui argument, definiţia ajută la construirea argumentelor pornind de la nişte date certe şi acceptabile de adversarul din cadrul dezbaterii.
            Este necesară definirea fie a termenilor care constituie subiectul moţiunii (mass-media, cenzura, corupţia, droguri, sănătate, educaţie etc.), precum şi a termenilor folosiţi frecvent în construirea moţiunilor (ar trebui, mai important, folositor, preferabil, moral etc.).

De exemplu, avem moţiunea:

Este important ca mass-media să fie cenzurate dacă prezintă imagini violente.

Cum definim mass-media, cenzura, imaginile violente?
Cum definim importanţa?

            Pentru ca definiţiile să poată fi acceptate, este preferabil ca ele să pornească de la surse autorizate precum dicţionarul limbii române sau dicţionarele de specialitate, ori să fie adoptate definiţii acordatele în actele oficiale ale statului.

De exemplu,

Drogurile uşoare ar trebui legalizate.

Pentru droguri uşoare, putem consulta o sursă autorizată din domeniul medical şi un document al Agenţiei Naţionale Anti-Doping, care prezintă lista drogurilor uşoare ilegale sau precizările poliţiei privind drogurile socotite de mare risc.

            Când termenul este compus (de exemplu, droguri uşoare, infracţionalitate juvenilă), definiţia trebuie dată termenului în întregul său şi nu separat componentelor sale.

Principiile generale care trebuie respectate de o definiţie în cadrul unei dezbateri:


  1. Definiţia trebuie să fie relevantă scopului dezbaterii; uneori, definiţiile întâlnite în dicţionare nu sunt utile în dezbatere, deoarece nu pot fi folosite pentru atingerea scopului dezbaterii. De exemplu, avem moţiunea: Locul femeilor este la bucătărie. Pentru dezvoltarea unor argumente de respingere a moţiunii, nu ne va fi utilă definiţia bucătăriei drept cameră unde se găteşte mâncarea.
  2. Definiţia să nu fie părtinitoare.  De exemplu, argumentând afirmativ pentru moţiunea Pedeapsa cu moartea ar trebui eliminată în întreaga lume, nu putem defini pedeapsa cu moartea drept „o practică crudă şi primitivă de răzbunare a societăţii împotriva infractorilor rămaşi fără apărare”. O astfel de definiţie avantajează afirmatorul, dar elimină de la începutul dezbaterii posibilitatea contestatarilor de a aduce argumente împotriva unei noţiuni încărcate de o valoare negativă.
  3. Definiţia să nu fie prea largă sau prea restrânsă, însemnând că definiţia nu trebuie să fie prea generală, incluzând şi alte obiecte decât cel definit, sau să prezinte numai anumite aspecte ale obiectului definit, şi nu pe acesta în întregime.

     În contextul unei moțiuni ca „ONU ar trebui să impună prevederi internaționale mult mai stricte cu privire la poluarea râurilor”, afirmatorul nu va avea foarte multe de castigat definind „poluare” drept „deversare de sticle”; în egală măsură, nu ar fi o alegere inspirată pentru bunul mers al dezbaterii să definească „poluare” drept „contaminare cu un corp strain”, negatorul putând argumenta ca până și peștii sau plantele sunt corpuri străine de apă și că definiția afirmatoare este mult prea permisivă

Manual de dezbatere, oratorie şi retorică, 2016

  1. Definiţia nu trebuie să fie circulară, adică termenul definit sau o parte din el să se regăsească şi în definiţie. De exemplu, pentru moţiunea „Copiii cu probleme psihice nu ar trebui să înveţe în şcolile destinate tuturor elevilor”, este ineficient să fie definiţi copiii cu probleme psihice, drept copii cu deficienţe  derivate dintr-o funcţionare greşită a psihicului (mai degrabă, ar fi recomandată o enumerare a bolilor psihice celor mai frecvente).


Se dau următoarele moţiuni:

Discursurile xenofobe ar trebui interzise.
Ar fi preferabil  ca eutanasia să fie  legalizată.

Stabiliţi definiţiile termenilor din cele două moţiuni şi alcătuiţi pe baza acestor definiţii un argument pro sau contra lor.



Sunday, October 9, 2016

Dezbatere(3) - Interpretarea unei moţiuni


Dezbatere, oratorie şi retorică

3

INTERPRETAREA UNEI MOŢIUNI


            Afirmaţia sau moţiunea ca parte iniţială a unui argument necesită o clarificare, aşa cum se întâmplă şi în contextele vorbirii obişnuite:

Afirmaţia „Hai să vedem un film!” poate fi apoi lămurită sau interpretată prin precizarea că invitaţia este adresată pentru ca un grup de prieteni să vizioneze filmul „Hoţi de geniu” la cinema. Abia după interpretare, pot apărea gânduri diferite în rândul cărora li s-a făcut invitaţia, deşi ideea de a viziona un film sau acel film poate fi acceptată de toţi: unul se va gândi că ar vrea să vadă filmul, dar nu în compania acelei persoane, cineva va prefera să vadă un film acasă, altcineva ar fi încântat să meargă la un film, dar nu la acela recomandat, auzind că este un film prost. Exprimarea gândurilor ar da naştere unei dezbateri.


            Interpretarea moţiunii stă ca bază atât a argumentelor pro, cât şi a celor contra. Când se argumentează în favoarea sau contra moţiunii, se formează un caz, constând într-un şir coerent de argumente, dovezi, exemple şi aprecieri ale impactului (structura A.R.D/E.I). În atare situaţie, interpretarea este parte a pregătirii cazului. Derularea interpretării constă într-o analiză a afirmaţiei, formulându-se următoarele întrebări, ale căror răspunsuri vor fi folosite pentru dezvoltarea cazului:

„Ce semnificaţie are afirmaţia dată?”
„Care sunt problemele importante derivate din ea?”
„Cum ar putea fi sprijinită această afirmaţie?”
„Cum ar putea fi respinsă?”
„Există dovezi ştiinţifice sau unele acceptate de oricine în favoarea sau împotriva afirmaţiei?”
„Care exemple contemporane şi istorice ar putea fi relevante pentru susţinerea sau respingerea ei?”

Din analiza afirmaţiei, pot fi apoi scoase în evidenţă principalele argumente utilizate într-o dezbatere, având în plus şi avantajul anticipării unor obiecţii posibil a fi ridicate de oponenţi.


Se dă afirmaţia „Ştiinţa este o ameninţare pentru umanitate”.

Se cere pregătirea cazului (pentru sau împotriva afirmaţiei) formulând răspunsuri în cadrul unor echipe de câte şase elevi, iar apoi schiţarea unei structuri argumentative de tipul „A.R.D/E.I.”

Temă:

În vederea susţinerii sau respingerii afirmaţiei „Operaţiile estetice ar trebui interzise”, pregătiţi individual răspunsurile la întrebările:

„Ce semnificaţie are afirmaţia dată?”
„Care sunt problemele importante derivate din ea?”
„Cum ar putea fi sprijinită această afirmaţie?”
„Cum ar putea fi respinsă?”
„Există dovezi ştiinţifice sau unele acceptate de oricine în favoarea sau împotriva afirmaţiei?”
„Care exemple contemporane şi istorice ar putea fi relevante pentru susţinerea sau respingerea ei?”


Filosofie - lecţia XXV - problema identităţii



FILOSOFIE
Lecţia XXV

PROBLEMA IDENTITĂŢII




            Spre deosebire de problema definirii omului, cea relativă la identitate vizează descoperirea felului în care omul se percepe pe sine. În locul întrebării „ce este omul?”, apare „cine sunt eu?” Răspunsul ar trebui să stabilească identitatea personală. În contextul cunoaşterii comune, indivizii se definesc printr-un set de proprietăţi socotite relevante pentru identificarea lor: locul de muncă sau calificarea, statutul social, averea, trăsăturile fizice etc. Apariţia unei probleme a identităţii în acest context poate, de exemplu, să apară în momentul în care individul se identifică în amintiri sau în fotografii, unde singurul aspect menţinut într-o secvenţă îndelungată de timp este o anumită asemănare fizică şi în amintiri mult mai vagi decât permanenta conştiinţă de sine în numele căreia putem să ne recunoaştem ca fiind noi înşine. Se pune atunci întrebarea care sunt acele condiţii permanente care constituie identitatea personală.
            În filosofie, problema descoperirii acestor condiţii a fost pusă ca o alegere a unui criteriu al identităţii: fie corpul, fie conştiinţa  (căreia i s-au dat diferite interpretări), sau o coparticipaţie a ambelor criterii.
            Filosoful John Locke se situează în tabăra celor care susţin că temeiul identităţii personale (deosebită de identitatea materială) îl constituie conştiinţa, având semnificaţia de memorie:


            Teoria lui J. Locke a fost atacată de filosofi ulteriori, care au socotit că singură conştiinţa ca memorie nu poate constitui criteriul identităţii personale. Filosoful contemporan Bernard Williams contestă şi el teoria lui Locke, introducând o teoria coparticipaţiei conştiinţei şi corpului în stabilirea identităţii. Astfel, deşi memoria asigură individului o continuitate psihologică, este nevoie şi de o continuitate fizică. Prin urmare, la întrebarea „cine sunt eu?”, s-ar putea răspunde deopotrivă printr-un apel la persistenţa memoriei şi corpului în timp.
            În apărarea propriei poziţiei, B. Williams supune cercetării şi un exemplu contrafactual în care unei persoane numite Charlie îi sunt şterse toate amintirile şi sunt înlocuite cu amintiri clare (sau amintiri aparente) despre viaţa unei persoane care a murit demult, să spunem John. Trebuie să tragem concluzia pe baza dovezii oferite de memorie că persoana rezultată nu este Charlie, ci John, sau se cuvine să deducem din absenţa unei continuităţii fizice că este numai Charlie, însă cu o pierdere a memoriei?


Temă:

Să presupunem că o tânără studentă este amendată pentru deteriorarea cărţilor de la bibliotecă. Mai târzium ca avocată de vârstă medie, ea îşi aminteşte că a plătit amenda. Şi mai târziu, la pensie, ea îşi aminteşte de cariera ei în avocatură, dar a uitat cu totul nu numai de plata unei amenzi la bibliotecă, ci şi de orice alt lucru făcut în tinereţe.

Care din cele trei faze ale vieţii femeii pot fi socotite criterii ale identităţii personale potrivit lui Locke şi care potrivit teoriei lui B. Williams?

 


Thursday, October 6, 2016

Logică - lecţia XVI - bariere în comunicare



LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE
- LECŢIA XVI -

Bariere în comunicare


Brouwer Adriaen - Bătaie între ţărani


            Existenţa unor bariere în comunicare fie împiedică desfăşurarea ei, fie o transformă într-o confruntare între participanţi, şi nu între mesajele acestora. Printre aceste bariere, se numără cele afective, logice şi verbale.

            Barierele afective au mai multe surse, dintre care:
            1. neîncrederea în capacitatea personală de a transmite şi susţine argumentativ un mesaj
            2. neîncredere în capacitatea sau voinţa interlocutorilor de a-ţi asculta mesajul transmis
            3. dorinţa de a te impune prin comunicare, neglijând conţinutul acesteia
           

I. Se dă textul:

Bietele profesoare! Ba mai vin şi mamele să se plângă:
- Cum se poate, domnişoară, băiatul meu şi-a pierdut condeiul!
- De ce nu învaţă nimic fiul meu, domnişoară?
- De ce n-a luat menţiune şi băieţelul meu? Învaţă foarte bine!
 Edmondo de Amicis, Cuore

Care sunt barierele implicite de comunicare din întrebările mamelor şi care sunt efectele acestora?
Cum ar putea fi reformulate întrebările, aşa încât aceste bariere să fie depăşite?

II. Se dă textul:

- Vrei puţin vin? o întrebă îmbietor Iepurele de Martie.
Alisa se uită de-a lungul mesei, dar nu văzu altceva de băut decât ceai.
- Nu văd vin defel – zise.
- Nici n-avem – spuse Iepurele de Martie.
- Nu prea e politicos din partea dumitale să oferi ce nu ai – zise Alisa supărată.
- Nu prea e politicos nici din partea dumitale să te aşezi fără să fii poftită – răspunse Iepurele de Martie.
L. Caroll, Peripeţiile Alisei în ţara minunilor

Care sunt barierele de comunicare din text şi cauzele acestora?

Pe baza celor două texte şi a experienţei personale, formulaţi un cod de reguli de comunicare, care să cuprindă cel puţin cinci puncte.




            Barierele logice şi de limbaj din comunicare sunt cauzate de expunerile confuze ale mesajelor, fără a ţine cont de posibilitatea ca ele să fie urmărite prin simpla ascultare.

- Ai perfectă dreptate! zise Ducesa. Şi morala acestui lucru este: „Fii ce-ai vrea să pari a fi” sau, mai simplu spus, dacă vrei: „Nu-ţi închipui niciodată că nu eşti altceva decât ceea ce ar putea părea altora că ceea ce erai sau ai fi putut fi nu era altceva decât ceea ce ai fost părându-li-se altceva.”
- Cred că v-aş înţelege mai bine – spuse Alisa foarte politicos – dacă aş vedea scris pe hârtie ce spuneţi; aşa nu prea pot să vă urmăresc.
L. Caroll, Peripeţiile Alisei în ţara minunilor

- care sunt sursele confuziei?
- cum poate fi transformată replica Ducesei într-un mesaj clar?

            Barierele logice propriu-zise sunt cauzate de încălcarea regulilor argumentării; de exemplu, există regula de a nu trece de la afirmaţii particulare la unele generale, fără a avea cazuri particulare suficient de numeroase şi elocvente:

Se dau următoarele exemple de generalizări neîntemeiate:

Elevii clasei a X-a F sunt lipsiţi de bun simţ.
Oamenii needucaţi sunt foarte violenţi.
Fetele sunt mult mai înclinate spre ceartă decât băieţii.
Suferinţa personală ne ajută să fim mai înţelegători cu oamenii din jur.


Cum pot fi combătute aceste generalizări?

Sunday, October 2, 2016

Cultură şi mitologie(3): Natura mitului



Cultură şi mitologie

3.
Natura mitului


            Istoria umanităţii atestă că mitologia a fost forma de cultură primară, în miturile diverselor populaţii fiind înglobate indistinct componentele culturii nemateriale: idei, valori, comportamente şi simboluri. Simbioza acestor elemente atestată în mentalitatea omului arhaic şi ulterior a celui primitiv avea ca temei experimentarea divinului drept realitate supranaturală, depăşind omul şi natura. Divinul nu era un obiect al cunoaşterii şi astfel nici miturile nişte istorisiri cărora să li se confirme adevărul, ci reprezenta obiectul trăirii unei realităţi considerate mai reale decât cea a omului şi naturii.
             Simpla existenţă în sânul comunităţii umane şi al naturii poate genera sentimentul că nici omul şi nici natura nu poartă în sine resursele de viaţă, câtă vreme indivizii sunt supuşi bolilor, bătrâneţii şi morţii, iar fiinţele naturale urmează un acelaşi proces al degradării. Ca model al unei asemenea reflecţii putem lua povestea deciziei lui Gautama de a pleca din lumea sa în căutarea unei salvări religioase înainte de a fi întemeietor al religiei budiste. Plecat într-o călătorie prin ţară din luxul palatului său de fiu al unui rege care îl proteja pe Gautama de orice aspect neplăcut al vieţii, el se confruntă cu imagini care îl şochează. Mai întâi, vede un bătrân împovărat de vârstă sprijinit într-un baston, a cărui tinereţe dispăruse de multă vreme; apoi, vede un om bolnav aflat în dureri severe şi care zăcea în propriile sale excremente şi urină, iar a treia imagine este a unei procesiuni funerare ducând un cadavru către rugul funerar. Întors la palat, Gautama îşi dă seama că luxul vieţii lui era umbrit de bătrâneţe, boală şi moarte, conştientizând că şi în cazul în care cineva ar avea tot ce îşi doreşte, el nu poate scăpa de aceste realităţi. Urmarea este că Gautama caută prin despărţirea de lumea proprie calea prin care omul să scape de aceste realităţii, căutare care admite implicit că existenţa naturală a omului nu spune totul despre om. (v. Sayings of Buddha, trad. Gethin, R., Oxford: University Press, 2008, pp. XXXIV-XXXV)
            Fără a face efortul lui Gautama-Buddha, omul arhaic avea experienţele precarităţii existenţei umane, dar, locuindu-şi lumea reprezentată de comunitatea proprie, găsea breşele prin care putea intra în contact cu o lume superioară. Miturile comunităţii angajau membrii săi în trăirea unei realităţi superioare.
            În epoca modernă, la începutul secolului XX, Rudolf Otto a identificat o asemenea realitate cu sacrul, pe care îl consideră o experienţă religioasă a unei realităţi diferite de cea umană şi cosmică. Sacrul ar genera două trăiri diferite:
  1. mysterium tremendum – o spaimă faţă de realitatea supranaturală
  2. mysterium fascinans – fascinaţia faţă de măreţia divină
Amândouă presupun recunoaşterea neputinţei omului de a cunoaşte divinul şi caracterul secundar al cunoaşterii în raport cu experimentarea celor două mistere. În cadrul unei religii, unde diversele ritualuri şi doctrine lasă impresia unui Dumnezeu cunoscut, cele două mistere sunt mai greu sesizabil ca trăiri religioase fundamentale. Astfel, în secolul IV d. Hr., când creştinismul era câmpul unor confruntări doctrinare, Sfântul Ioan Gură de Aur susţine cinci predici Despre Necunoaşterea lui Dumnezeu sau incomprehensibilitatea sa (amintite şi de R. Otto în Despre Numinos, Stuttgart, 1923, trad. rom. Ed. Dacia, Cluj, 1996, pp. 11-18). În a doua predică, Sf. Ioan Gură de Aur rosteşte următoarele cuvinte din care se poate desprinde conştiinţa acestor două mistere:

Să-mi spui dacă dumnezeul pe care îl ai ca obiect al cercetării tale iscoditoare este cel fără de început, cel neschimbător, cel fără de trup, cel nesupus distrugerii, cel atotprezent, cel ce este deasupra tuturor şi cel care este mai presus de întreaga creaţie. Ascultă ce cugetă profeţii despre el şi umple-te de teamă: „Cel ce aruncă ochii spre pământ şi îl face pe el de se cutremură” (Psalm 103, 32). Priveşte numai şi zguduie marele şi puternicul pământ. „Cel ce se atinge de munţi şi fumegă” (Psalm 103, 32), „El zguduie pământul din temelia lui, aşa încât stâlpii lui se clatină (Iov 9, 6).”  El ameninţă marea şi o seacă (cf. Isaia 51, 10). „El spune adâncului: vei deveni pustiu” (Isaia 44, 27)... Întreaga făptură este zguduită, se teme, tremură de spaimă; numai aceştia (cei care vor să-l cunoască pe Dumnezeu) îşi arată orgoliul sfidător, privesc de sus, îşi dispreţuies propria lor mântuire – aceasta, pentru a nu mai aminti de dispreţul faţă de Domnul tuturor lucrurilor. [...] acest cer plin de frumuseţe, mare, strălucitpr, stabil, durabil şi care fiinţează de atâta timp a fost făcut de către Dumnezeu însuşi cu o uşurinţă asemănătoare celui cu care cineva îşi construieşte în joacă o colibă, a fost făcut de către cel pe care tu îl ai ca obiect al curiozităţii şi pe care îl cobori spre a-l circumscrie propriilor tale raţionamente.

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, trad. rom. W. Prager, Bucureşti: Herald, 2004


            Mitul este o întâmplare descriind un eveniment primordial, de la începutul Timpului, adică din afara lumii care trezeşte impresia unei parţiale irealităţi. Deşi descoperă mistere sacre, revelarea lor nu este un act de cunoaştere şi nu se adresează interesului cognitiv al omului, ci îi adâncesc cele două trăiri, introducând realitatea mitică în comportamentul său. Aşadar, mitul nu este o iscodire a divinităţii, mai ales că nu există un autor al miturilor, ci ele sunt produse ale unei colectivităţi. El însuşi este o breşă în lumea naturii şi a omului, timpul primordial evocat scoţându-l din ordinea relatărilor umane circumscrise timpului istoric.
            Forma mitului de povestire răspunde înclinaţiei psihicului uman de a valoriza experienţele sale diurne sau cele păstrate în straturile subconştientului şi inconştientului prin narativitatea onirică (fiinţele mitologice au fost asimilate apariţiilor onirice). Unei părţi din mituri i se poate presupune ca sursă primară starea de extaz a şamanilor comunităţilor arhaice, asemănătoare stării de vis, în urma căreia şamanul relata mituri dezvăluite sufletului său prin detaşarea de lumea naturală, însă Mircea Eliade contestă încercările psihologilor de a reduce experienţa mitică la una onirică, câtă vreme structurile religiozităţii implicate în mituri depăşesc acest domeniu al vieţii psihice. Mai curând, forma narativă a mitului corespunde valenţelor poveştii de a se adresa direct intuiţiei şi imaginaţiei, fiind accesibile tuturor ca interpretare a existenţei, aşa cum explică H. Zimmer miturile religiei hinduse: „povestea ajunge direct la ascultător printr-un apel la intuiţia acestuia, la imaginaţia sa creativă. Ea agită şi alimentează inconştientul” (Zimmer, H., Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană, trad. rom. Bucureşti: Ed. Humanitas, pp.42-43).
            Pe de-o parte datorită faptului că miturile erau produse, păstrate şi controlate de prelucrarea şi gândirea colectivă a unei comunităţi religioase (ibidem), pe de altă parte datorită  contextele cultice ale rostirii miturilor, întotdeauna părţi ale unui act religios sau sursele eficienţei acestuia, ele deveneau experienţe religioase capabile să-i facă pe ascultători să retrăiască o realitate socotită responsabilă pentru menţinerea identităţii comunităţii şi a indivizilor din cadrul ei. Comunitatea sau individul trebuia să-şi adecveze comportamentul realităţii mitice, iar povestea este o formă curentă a culturii umane din toate timpurile de a transmite un model de urmat, fie că vorbim de operele literare ale culturii culte, fie de producţiile cinematografice.