Categorii

Thursday, May 31, 2018

Răzbunarea - partea a patra


IGOR: [...] Tu nu ai procedat şi nu ai fost niciodată ca mine?
VLADIMIR: La ce te-ar ajuta să ştii că da?
IGOR: Nu mă gândesc la o pedeapsă mai uşoară, ci doar că ar fi altceva să ştiu că pedeapsa îmi va veni de la unul asemănător cu mine, dar care are în plus dreptatea. Ar fi ca un fel de sinucidere.
VLADIMIR: Nu te cred, vrei să demonstrezi că suntem în aceeaşi mocirlă şi că nu am niciun drept să te judec.
IGOR: Totuşi, îmi spui?
VLADIMIR: Da, nu mă tem să îţi răspund. Nu am fost ca tine. Nu am agresat pe nimeni.
IGOR: Ei, nu asta am vrut să aflu. Nici pietrele nu agresează pe nimeni, şi chiar în situaţia asta deloc plăcută în care mă aflu, nu reuşesc să fie mai bune ca mine. Baremi eu merit să fiu judecat, ele nu. Altceva doream să aflu. Ai iubit omul ăla slab şi intangibil?
VLADIMIR: Pentru el sunt aici în subsol cu revolverul în mână.
IGOR: Om pe care l-ai văzut în sora ta. Dar l-ai mai văzut şi în altcineva, crede-mă, în atâţia ani de zăcut în mlaştina asta, cam ştiu ce se petrece când este vorba despre iubit oameni prin vecini. Ţi-o mai aduci aminte pe Nataşa, prima ta femeie?
VLADIMIR: De unde ştii de ea?
IGOR: În bloc ajungi să ştii toate, ţi-am spus. Vă ştiu bine şi prima voastră întâlnire de dragoste.
VLADIMIR: N-ai cum, nu a vut loc aici.
IGOR: Ba bine că ştiu, tot într-un apartament de bloc a avut loc. Poate de când ştiu totul în blocul ăsta, am ajuns să ştiu ce se petrece în toate blocurile. Mă rog, să lăsăm detectivilor investigarea surselor mele. Nu asta e important acum. Era într-o dimineaţă stânjenitor de însorită pentru scopurile dumitale. Fixasei întâlnirea atunci, pentru că părinţii ei nu erau acasă. Nataşa era fecioară şi cu siguranţă ei nu ar fi fost de acord cu întâlnirea voastră. Dacă ar fi avut un pistol din ăsta, te-ar fi gonit cu el în mână.
VLADIMIR: Deja ai început să mă asimilezi ţie, cum prevedeam. A fost o întâlnire de dragoste, nu un viol.
IGOR: Să nu ne apucăm acum de încadrări juridice, convenisem că ne ţinem departe de mascaradele din tribunale. Vreau doar să povestesc ce s-a întâmplat şi poate mă vei ajuta când îmi vor scăpa amănunte. Aveai până în douăzeci de ani, ea era un pic mai mică. Durase ceva timp de când muncisei să o convingi în privinţa unei asemenea întâlniri.
VLADIMIR: Nu a fost nicio muncă de convingere, ci evoluţia firească a unor sentimente reciproce de iubire, cum se întâmplă cu oricine.
IGOR: Mă dezamăgeşti, Vladimir. Evoluţie, oricine... parcă vorbeam despre un om care îl iubeşte pe altul, pe care îl vede şi îl iubeşte. Şi o văzusei de ceva timp, bine, nu mai spun că muncisei s-o convingi, dar ţineai cu perseverenţă s-o faci să afle că ai un corp care are aşteptări de la ea. Îi plăcea să cunoască asta, nu zic nu, pentru că şi ea avea aşteptări, dar mi-e greu să spun ce însemna aşteptare în cazul ei. Cum să aştepţi ceva necunoscut? Cu tine lucrurile stăteau diferit. Tu aveai putere şi aşteptai să ai şi mai multă putere. Şi ai bătut la uşă, gâtuit de emoţie, ca să spun aşa, ori mai curând copleşit de dorinţe sexuale şi de dorinţa încă mai mare de a izbândi în afacerea asta.
VLADIMIR: Dorinţa de a izbândi sau de a reuşi spre binele amândurora.
IGOR: Poate, numai că dorinţa asta te făcea să nu mai vezi multe. În primul rând, să n-o mai vezi pe ea. Te aştepta în cele mai erotice haine pe care le avea, şi nu avea multe, se parfumase, pusese muzica ta preferată. Ceva grav, un Beethoven parcă, pentru că de atunci erai mai înnegurat, deşi nu aveai pistoale ca acum. Ai spus ceva despre hainele şi parfumul ei, erau mult prea evidente, deşi ţi-era clar că întâlnirea voastră nu era despre haine. A, şi ai remarcat şi muzica, ascunzând că îţi displăcea naivitatea ei de a crede că tu, acela care sosise pentru a face pentru prima dată dragoste, mai eşti cel care făcea paradă în faţa ei cu gusturile sale muzicale elevate. A trebuit să-l tolerezi pe Beethoven până la capăt, Simfonia a cincea, nu?
VLADIMIR: Aşa cred.
IGOR: Din fericire, nu este o piesă prea lungă. Dar pe Nataşa nu o vedeai. Îl pusese pe Beethoven între tine şi ea, mai voia să fii cel îmbrăcat de dinainte. Dar nu mai erai. Ai dezbrăcat-o mai întâi pe ea, repede. Te iritau legăturile complicate ale desuurilor ei erotice. N-ai mai avut răbdare să aştepţi să te dezbrace, cine ştie, poate te trezeai cu Beethoven la mijloc între voi. Te-ai dezbrăcat singur. Eraţi amândoi dezbrăcaţi, în picioare unul în faţa celuilalt. Ştii cum era ea? Slabă şi albă. Exact aşa.  Nu te uitai la asta, urmăreai părţile ei sexuale numai intuite până atunci. N-ai vrut să îi iei în seamă uluiala din ochi când te privea gol. Va fi fost şi dorinţă, nu neg, dar era mai degrabă o teamă teribilă de corpul acela mare de bărbat excitat, pe care ea trebuia să-l primească în ea, să-l mulţumească. Îşi dăduse seama de minciuna ei cu Beethoven, cu hainele şi parfumul. Nu mai avea nimic între tine şi ea, iar ea se ştia slabă. Putea şi să se vadă, pentru că în sufrageria apartamentului în care aţi făcut sex erau destule oglinzi şi o vitrină cu bibelouri. A, era şi ceasul tatălui ei uitat pe un dulap. Îi auzea bine bătăile pe sub muzica lui Beethoven. Un ceas bărbătesc pentru mâna păroasă şi aspră a tatălui ei. Ceasul ăsta îi sunase. Peste ea venea un bărbat. Îi vedea, adică îţi vedea în oglindă, fesele încordate de dorinţă, întunecate, bărbăteşti.
VLADIMIR: Nu mergi prea departe?
IGOR: Mă opresc imediat şi renunţ la detalii. Promit. Adaug însă că ţi-a mai scăpat ceva. În timpul eforturilor tale de a-i străpunge virginitatea şi ale ei de a le îndura, din nou i-ai ignorat privirea. Ochise un bibelou din vitrină, un căţel de porţelan cu limba scoasă, roşie. De la el implora ajutor pentru a îndura durerile şi parcă aştepta ca el să se apuce să latre, să te alunge şi să fie din nou ca înainte de a sosi la ea, apărată de liniştea apartamentului părinţilor ei împotriva zgomotelor şi forfotei de afară, a oamenilor care se înjură, se împing şi se încalecă. Crede-mă, am experienţă în locuirea unui apartament. Uneori nu există linişte mai mare nicăieri, nici pe vârf de munte.
VLADIMIR: Şi ce vrei să spui cu toate astea? Aşa sunt toate începuturile sexualităţii. După aceea, totul a mers de la sine şi ne iubeam.
IGOR: „Orice” a apărut din nou, dar sub forma lui „toate.” Nu orice, nici oricine, ci la urma întâlnirii voastre, ai acceptat foarte uşor ca tot ce nu văzusei la ea să rămână în ea. Ezitările, regretul ei, te-ai bucurat să le afli lucrându-i undeva înăuntrul corpului ei, împreună cu durerile dezvirginării. O suferinţă necesară, ce-i drept. Dar una doar a ei, a omului slab şi de neatins din ea, în vreme ce tu aveai, de data asta îmbrăcându-te mult prea repede, detaşarea omului care sacrifică un animal.
VLADIMIR: Şi dacă îmi asum toată vina asta faţă de om, înseamnă că nu trebuie să caut să pedepsesc pe unul care a avut o vină mult mai mare, fără nicio scuză biologică sau sentimentală? Sau dacă îmi eşti asemănător, cum ai vrut să sugerezi prin toată povestea asta uimitor de exactă, admit, nu este la fel de îndreptăţit să renunţ prin uciderea ta şi la mine în prinvinţa a tot ce avem asemănător?
IGOR: Adică este un fel de sinucidere, în urma căreia eu voi zăcea pe aici lângă şobolanul mort, iar tu vei rămâne în picioare?
VLADIMIR: Nu ştiu dacă este fericit să stai în picioare în situaţia asta. Eu voi vedea moartea, nu tu. Moartea ca miez al răului nostru împotriva altora. Dar lumea omului slab şi pur va căpăta o şansă să existe, chiar dacă este o lume cunoscută numai de mine.

(se aude de afară trecând un tren)
IGOR: Linişte! Auzi trenul? A trecut tocmai când erai exaltat peste măsură şi ai pierdut mult.

Wednesday, May 30, 2018

Răzbunarea - partea a treia


IGOR: […] Greşeşti. Îţi spusesem mai înainte că şi eu sunt cum spui tu, slab şi de neatins.  Am vorbit pe jumătate serios. Cu totul serios, te asigur că exact aşa am fost în vremea copilăriei mele. Mă priveam pe jumătate gol în oglindă. Când îmi sugeam burta, mi se vedeau toate coastele. Uneori încercam să le număr. Îmi plăcea jocul ăsta, era ca şi cum aş fi descoperit ceva secret despre mine. Era cu siguranţă ceva mai puţin decât arătam în restul timpului, coastele îmi răsăreau ca nişte insule, dar înfăţişarea aceea din oglindă îmi părea ceva mai al meu. Vasele de sânge albăstrii de pe coaste, pielea subţire întinsă peste ele, oricât de fragile erau, nu îmi închipuiam că ar putea fi ale altuia, că s-ar putea atinge cineva de ele şi să mă strivească, chiar dacă, aşa cum îţi spuneam, mi se întâmpla să mai primesc câte o palmă peste ceafă. Încă nu era nimic, deşi tata avea palma destul de grea. Însă m-am trezit apoi îmbrăcat în uniformă şcolară. Nu ştiu dacă ai purtat uniformă şi cum era, dar eu trebuia să port un sacou ca de adult. Avea umerii laţi, umpluţi cu vată. Deodată aveam umerii mari, eram ca un om mare, aşa, dintr-odată, făcusem un salt peste durata aia lungă despre care îmi vorbeau ceilalţi: „ai să vezi când o să fii mare”. Când m-am văzut îmbrăcat cu ea acasă, cred, din nou în oglindă, m-am bucurat că devenisem atât de uşor ca toţi ceilalţi, oamenii mari. Dar am ajuns la şcoală şi am simţit cum umerii ăia laţi mă apăsau. Fusesem păcălit, mi-o spuneau fără dubiu înfăţişările identice ale celorlalţi băieţi din clasă. Eu, copil liber să zburde oriunde, înghiţind şi scuipând aerul când fugeam, când mă priveam în oglindă, eram prins acum în armura asta nesuferită alături de toţi ceilalţi. Şi mi-am zis: „dacă mi-aţi făcut asta, lasă că v-o întorc.” Îmi aduc aminte că în prima sau a doua zi de şcoală am pus ochii pe băiatul cel mai slab din clasă, era blond şi se smiorcăia pe lângă maică-sa. Era ca o fată, mai mic decât mine. Şi l-am apucat de uniforma aia de adult, i-am scos cămaşa din pantaloni, pe care de bună seamă i-o aranjase maică-sa sărutându-l pe frunte, i-am mototolit sacoul cu tot cu umerii lui mari şi am început să-i car pumni. Striga schimonosit de durere. Degeaba, nu-l auzea nimeni, pentru că eram la toaletă. Mă simţeam răzbunat. M-aţi pus în armura asta, dar fiţi atenţi, lovesc, sunt mare, folosesc darul vostru otrăvit până o să vă pară rău că mi l-aţi dat.
VLADIMIR: Şi victima ta, spune-mi, ce vină avea?
IGOR: Vina că mi se vârâse în faţa oglinzii, că mă împiedica pentru totdeauna să mai ajung la mine. Îmi luase toată slăbiciunea aia de neatins şi o pusese în rândul lumii.
VLADIMIR: Mă aşteptam să-ţi invoci în apărare trecutul nemilos, copilăria nefericită, ca în orice proces juridic. Aşa ceva nu ţine acum, îţi dai seama.
IGOR: Nu asta am vrut să spun şi tocmai că uitasem de problema noastră juridică. Vreau să spun că peste tot, şi în tine, şi în mine, este ceva care ne depăşeşte şi ne târăşte în mocirlă. Deasupra noastră, ca semnele înălţimii marcate de părinţi pe tocul uşii, numai că nu ne înălţăm nicăieri, dimpotrivă coborâm, ne înmuiem şi începem să mirosim urât, încetăm să fim crinii ăia de la început. Şi ştii, exact în mlaştina asta ne întâlnim unul cu celălalt, aşa cum suntem şi noi doi aici, în subsolul ăsta împuţit. Tu cu dreptatea în mână, eu cu nimic, sau, după cum crezi tu, cu mâinile pătate, pentru că în chip nedrept m-am atins de ţâţele soră-tii acum douăzeci de ani.
VLADIMIR: Vorbeşti atât de spurcat despre vina ta, încât mă îndreptăţeşti şi mai mult să te condamn.
IGOR: Fie, condamnă-mă, poate ai dreptate, dar uite că mocirla asta ne-a făcut în sfârşit să ne cunoaştem aşa cum suntem, nu puritatea aia de la începuturile vieţii. Îţi ziceam că începem să mirosim urât. Şi că veni vorba, ai grijă să-ţi pui hainele la spălat după ce-ţi isprăveşti treaba aici, vor mirosi urât, dar nu porni maşina de spălat imediat, pentru că vei deranja vecinii de la etajele patru sau cinci, vecini de mocirlă, se înţelege.
VLADIMIR: Îţi mulţumesc pentru sfat, asta dacă vezi posibilă recunoştinţa în mocirla de care vorbeşti. Eu văd posibile şi recunoştinţa, şi dreptatea.
IGOR: Ceva drept şi bine există şi în mirosul urât, am învăţat asta de la nevastă-mea, Dumnezeu s-o ierte şi pe ea. Încă de la începutul căsătoriei, s-a apucat să-mi gătească. Prăjea usturoi şi ceapă orice ar fi gătit. Mirosea prin toată casa, toate hainele  mele prindeau mirosul ăla. Şi la început îi strigam: „Mai lasă naibii prăjeala aia!” Îmi răspundea: „Păi dacă trebuie, trebuie! Ce ştii tu despre cum se face mâncare?” Nu ştiam nimic, ce-i drept. Îi mai strigam şi a doua, şi a treia oară la fel, ba o mai şi înjuram, şi îmi spunea: „Lasă, Igor, mirosul, că numai aşa iese mâncarea bună!”. Îmi spunea „lasă, puiule,” totuşi, drăgăleşeniile astea nu se potrivesc bine în cadrul ăsta solemn al judecăţii. Mâncarea? Da, era mai bună aşa. Şi ea ne aduna la masă. Apoi am început să mă obişnuiesc cu mirosul din haine şi de peste tot. Mi-am dat seama că mirosul greu din bucătărie este parte a mocirlei în care mă afundam an de an, ba poate zi de zi, sau să zic, chiar clipă de clipă, fără să-mi lase timpul ăla prin de-a curmezişul căruia pretinzi că vezi tu, descoperind omul slab şi de neatins din fiecare. Ce-mi rămânea de făcut? Să profit de ceea ce îmi oferea mocirla. De strachina de mâncare făcută de alţii, dar şi de-a dreptul de alţii, dacă se întâmpla să se zvârcolească prin preajma mea, în aceeaşi baltă. Ăsta-i avantajul mocirlei: nimeni nu izbuteşte să se ţină drept în ea. Iar pentru a judeca, trebuie să stai drept. Nu zic că este permis orice. „Orice” nu există în mlaştină, ea este mai mult în jos, pe fundul ei te afli chiar şi atunci când îţi vâri numai degetele de la picioare, aşadar mai mult în jos decât în depărtare sau în orizonturi luminoase. În preajma bălţii mele era şi sora ta, nu numai pentru că locuia în apartamentul de alături, ci pentru că puritatea aia a oricărui om şi-o ascundea în haine pe care ştiam de unde să le iau, erau ale femeilor care vor să atragă atenţia bărbaţilor din mocirlă că sunt femei.
VLADIMIR: Urmează să spui că de fapt ea era vinovată? Cum sunt şi muştele vinovate că sunt prea muşte şi zboară pe lângă limba broscoiului? Las la o parte scuza asta, şi ea cu o reputaţie în procesele juridice de mucava din tribunale, pentru a-ţi atrage atenţia că doctrina mlaştinii susţinută de tine are o fisură. Uite, eu, din aceeaşi mlaştină, stau drept lângă tine şi sunt gata să îţi zbor creierii.
IGOR: Admite că este o situaţie destul de neobişnuită, la care nu mă puteam gândi. Trăim cum se trăieşte,  nu pentru situaţii ieşite din comun. Dacă îmi dai voie şi mă gândesc că este ceva îngăduit în judecata asta neobişnuită, aş vrea să te întreb şi eu ceva. Tu nu ai procedat şi nu ai fost niciodată ca mine?

Monday, May 28, 2018

Răzbunarea - a doua parte



IGOR: Îngăduie-mi să observ că şi substragerea dumitale din afacerea asta este tot o iluzie. Da, vei rezolva cu putregaiul, cu mine, nu sunt chiar putred, dar fie. Însă soluţia asta îţi micşorează într-o măsură încă şi mai mare lumea pe care ţi-o revendici. Vei fi tu eroul principal, nimeni altcineva. Şi vei fi tu de acum, nu acela din amintirile tale. Acum, când îndrepţi pistolul împotriva unui bătrân şi, nu ştiu dacă ai băgat de seamă, ne aflăm într-un subsol împuţit de bloc, uite, la câţiva metri în spatele tău se află şi oasele unui şobolan. Chiar eu l-am strivit acum câteva luni. Nu este un peisaj tocmai măreţ pentru un erou şi chiar peisajul ăsta îţi va rămâne în minte de acum încolo, nicidecum copilăria senină de care vorbeai.
VLADIMIR: Crezi că îmi poţi întoarce hotărârea, punând totul pe seama unei pretinse dorinţe a mea de spectacol? Poate este un spectacol, dar unul al dreptăţii înfăptuite şi este unul atât de puternic, încât nu are nevoie de niciun decor. Spune-mi, ce decor există în imaginile infernului de pe pereţii bisericilor? Niciunul! Sunt râuri de foc, un monstru cu gura deschisă care înghite păcătoşii, iar ei, păcătoşii, sunt goi şi scofâlciţi, ridicoli în răul lor, aşa cum eşti şi tu aici. Al tău este subsolul ăsta infect şi cadavrul şobolanului, eu doar îţi voi da un brânci să ajungi mai repede în gura monstrului.
IGOR: Mda, nu este o destinaţie prea fericită. Obişnuiam să îmi fac concediile în staţiuni balneare cu ape sulfuroase, dar acolo par să fie ape ceva mai fierbinţi. Nu m-ai înţeles însă foarte bine sau probabil eu nu m-am exprimat tocmai potrivit. Nu poţi cere virtuţi oratorice unui om cu pistolul la tâmplă. Voiam să-ţi spun că lumea ta va deveni o împărăţie a egoismului, egoism care nu are o reputaţie prea bună, nu-i aşa? Vei fi tu fără toate, fără mine, fără sora ta rămasă în continuare victimă, fără şobolanul ăsta mort. Îl preiau eu, nu mă deranjează. Spune-mi însă ce mai înseamnă dreptatea în cazul ăsta? Mai poţi poza într-un înger al dreptăţii, când îţi rezolvi nişte probleme atât de personale, poate chiar mai personale decât neliniştile mele sexuale târzii pe care încercam să mi le soluţionez cu sora ta? Nici măcar nu eram singur atunci, era şi Kostea cu mine, Dumnezeu să-l ierte. Îmi închipui că nu-ţi vezi egoismul pentru că lupţi pentru altul, pentru sora ta, dar chiar şi aşa, rămâne o problemă personală, una de familie. Şi nici măcar nu lupţi împotriva cuiva, eu zac aici neputincios la picioarele tale. Te lupţi numai cu hotărârea ta de a mă ucide, din nou a ta.
VLADIMIR: Nu-i ceva atât de personal. Da, este sora mea, pe care de altfel nu am văzut-o de mulţi ani, dar nu am de gând să te omor pentru ca ea să afle şi să mă felicite. Nu ştiu mai nimic despre ea, nu mi-a făcut confesiuni, nu mi-a vorbit despre tine, despre alţii, despre ce vrea de la viaţă. Despre nimic. Dacă s-ar fi petrecut toate astea, ai fi putut spune cu ceva îndreptăţire că lupt pentru o cauză personală, de familie. Doar am văzut-o. Încă eram adolescent, cred. Când creşti şi devii adolescent, femeia provoacă probleme oftalmologice, mai degramă decât sexuale.
IGOR: Din cauza asta porţi ochelari?
VLADIMIR: Începi să le vezi altfel. Îţi ştiai mama plină, mare, apoi o vezi ca pe o structură de care atârnă părţile comune tuturor femeilor şi este ceva gol pe dinăuntrul structurii, pentru că toate părţile abia descoperite în dorinţele tale sexuale nu pot fi unite într-o imagine sexuală. Şi nu numai atât. Părţile astea atârnate, deşi sunt ale ei, par să vină din altă parte, de la celelalte femei, aşa încât nu mai poate fi pe deplin propria ta mamă, nu o mai poţi privi aşa.
IGOR: Complici lucrurile. Dacă îmi permiţi să îţi povestesc despre experienţa mea, lucrurile au fost mai simple. La un moment dat, am început să-mi pândesc mama goală prin gaura cheii, m-a prins tata, mi-a dat una peste ceafă şi m-a ameninţat că mă calcă în picioare dacă mai încerc să pândesc vreodată... ştii... mamei.
VLADIMIR: Nu este nimic simplu aici, dar, recunosc, cei mai mulţi simplifică problema asta de vedere. Ei pretind că există două categorii: femeile pe care îţi este îngăduit să le priveşti sexual şi celelalte, de la care îţi întorci privirea. Nu-i aşa. Am văzut-o odată pe sora mea schimbându-se, probabil împins de curiozitatea vârstei.
IGOR: O curiozitate care durează toate vârstele.
VLADIMIR: Ascultă-mă! Tocmai îţi motivez condamnarea. I-am văzut picioarele slabe şi albe, sânii încă de copilă. Şi ştii? Am descoperit atunci că omul aşa este, nu numai femeia: slab şi alb. Că nu este îngăduit să ne atingem de el pentru că este slab şi alb. Alb, fiindcă este de neatins, este ca zăpada necălcată pe care o căutam când eram copil. Nouă, bărnaţilor, omul ni se poate arăta aşa prin femeie, mie prin sora mea, pentru că atracţia sexuală este cea care ne împinge spre alţii. Dar, mi-am spus: „Stai puţin, dintotdeauna ştiam că omul este aşa. Chiar eu eram aşa când îmi frecam mâinile unele de celelalte încercând să mi le încălzesc când îngheţau din cauza jocului cu bulgării de zăpadă, slabe şi de neatins erau şi picioarele mele când mă încălţam cu greutate, la fel erau şi mâinile colegilor pe care le strângeam.” Şi toţi sunt aşa, şi toţi ştiu asta, dar omul slab şi de neatins se arată cel mai limpede astfel când este siluit de un altul. Siluitorul, cum eşti şi tu, nu vrea să folosească o femeie din categoria femeilor pe care le poate privi sexual, ci vrea să murdărească omul slab şi de neatins din toţi. Asta este vina ta, iar pentru asta am de gând să te împuşc.
IGOR: Dar eu nu sunt slab şi alb? Uită-te bine, mi-a albit chiar şi părul.
VLADIMIR: Nu, tu urmează să fii din nou aşa abia prin condamnarea la moarte. Multă vreme am privit cu oroare descrierile execuţiilor, picturile, filmele...
IGOR: Din nou filmele, ţi-am spus eu că...
VLADIMIR: Şi-mi ziceam că greşesc. Din scena răstignirii, eu ţineam cu amândoi tâlharii, nu numai cu tâlharul convertit pe cruce. Abia mai târziu m-am dumirit că uneori răul din om nu poate fi scos decât odată cu viaţa lui. Omul care face rău împotriva omului nu poate deveni om decât mort. Numai aşa va fi din nou slab şi alb, chiar şi oasele îi vor fi albe.
IGOR: Omul şi omul care devine om, omul, iarăşi omul... Sună ca o încâlceală teologică medievală. De altfel, concepţia asta a ta te-ar face un bun inchizitor. Şi inchizitorii credeau că reuşesc să scoată creştini buni din vrăjitoarele şi ereticii aruncaţi pe rug. Greşeşti.

Sunday, May 27, 2018

Răzbunarea - prima parte


RĂZBUNAREA


(întuneric, zgomotele unei confruntări, izbirea unui obiect de metal; apoi, se aprinde lumina şi apare imaginea unui subsol plin de ţevi, iar de o bară verticală este prins de o mână cu cătuşe, stând pe jos, Igor, îmbrăcat în pijama; în picioare, ţinând nesigur un revolver în mână, se află Vladimir)

IGOR: Ce te-a apucat, derbedeule? Dă-mi drumul! Dacă vrei bani de droguri, pe semne că porcăriile alea ţi-au omorât deja creierii. Cum să am bani la mine, când m-ai scos din casă în pijama?
VLADIMIR: Taci, porc bătrân! (îl loveşte în cap cu tocul revolverului) A venit ziua judecăţii tale. Nu îţi permit să mă jigneşti. Uită-te bine, este un pistol adevărat. Voi trage fără milă, iar dacă vei continua să mă jigneşti, îţi voi ţinti mai întâi maţele tale scârboase, să te ţii de burtă şi să urli de durere ore întregi.
IGOR (frecându-şi capul): În regulă, am înţeles. M-am trezit într-un film de acţiune cu eroul răzbunător. Am văzut o grămadă de filme din astea, vreme de zece de ani de când sunt pensionar, aproape că am jucat în ele. Dar eu eram eroul, cam de fiecare dată când beam pahar după pahar, răzbunându-mă împotriva coliviei, împotriva apartamentului în care zac de atâţia ani. Se pare că a venit vremea să încerc şi rolul de victimă. Nici nu este rău, până la urmă. Şi durerea asta este foarte vie, aproape că murisem în apartamentul meu.
VLADIMIR: Te înşeli. Nu este vorba despre niciun film. Sau în filme este vorba despre lucrul ăsta care se va petrece acum: judecata. Aşadar, este o judecată care se petrece, se vede.
IGOR: Una fără judecători, juraţi şi tot restul. Cam ciudat judecată, mă aşteptam ca dumneata, profesorul, să faci totul ca la carte.
VLADIMIR: Nu sunt profesor.
IGOR: Ştiam, dar aşa îţi ziceam noi, vecinii tăi de bloc, Profesoru’. Porţi ochelari şi de-aia, şi nici nu ai constituţie prea atletică. Te-ai cam chinuit până să mă legi de ţeava asta (Vladimir se îndreaptă să-l lovească din nou). Nu, potoleşte-te, domnule judecător, nu am vrut să te jignesc, era o constatare nevinovată.
VLADIMIR: Judecata de care vorbeşti nu este o judecată. Porci ca tine pot scăpa uşor. Este doar un joc cu hârtii, peruci şi robe, cu ani şi zăbrele, în urma căruia singura reală este nedreptatea comisă, iar dreptatea este doar magazionerul care oferă costume de vinovaţi.
IGOR: Şi mă rog, pentru ce mă socoteşti vinovat? Am trăit până la vârsta asta înaintată fără să fac o zi de puşcărie. Te crezi un judecător mai drept decât toţi oamenii, sute probabil, pe lângă care am trăit?
VLADIMIR: Spui asta, de parcă nu ai şti că cei mai mulţi îşi ascund vinovăţia, cum ai făcut şi tu toată viaţa. Normal că vă apăraţi unul pe celălalt. Îţi spun care îţi este vina. Am aflat că acum douăzeci şi ceva ani ai vrut să-mi violezi sora împreună cu un alt vecin, nu mai ştiu cum îl chema, ăla de la un etaj mai jos, care a murit între timp.
IGOR: Oho, judecă-mă şi pentru că acum şaizeci de ani am şterpelit doi bani din portofelul tatălui. Nu-mi aduc aminte despre ce vorbeşti.
VLADIMIR: Am aflat târziu, este adevărat, mi-a spus fostul ei iubit, care atunci a auzit-o strigând şi a intrat peste voi, oprindu-vă.
IGOR: Parcă îmi amintesc câte ceva. Dar ce vrei să faci acum, să mă pedepseşti pentru un viol care nu s-a petrecut? Fie cum spui tu, că nu sunt buni judecătorii reali, dar acum vrei să anulezi şi lucrul ăsta esenţial din orice judecată, că nu poţi pedepsi pe cineva dacă nu a comis nimic rău? Nu îmi aduc aminte limpede, dar poate pur şi simplu glumeam cu ea, iar ea nu a ştiut de glumă.
VLADIMIR: Şi judecătorii tăi au hârţoage prin care judecă tentativa de viol. Eu însă judec altfel. Nu mă preocupă instaurarea unei societăţi drepte. Nu este dreaptă, căci uite, ai trăit liniştit lângă mine până la vârsta asta. Mă interesează să elimin ce este putred în lume.
IGOR: Şi m-ai găsit pe mine ca singura fiinţă putredă de pe lume.
VLADIMIR: Greşeşti, pe mine nu mă interesează lumea din statistici sau de pe hartă. Eu nu-mi regăsesc casa şi locurile dragi pe globul pământesc pe care îl învârteam când eram copil. Lumea este acolo unde sunt eu şi eu am fost de ani de zile vecinul unui om putred. Am învăţat la şcoală că un măr îl putrezeşte pe altul. Urmăream apoi fenomenul ăsta acasă. Mi se părea ceva surprinzător, până atunci nu fusesem atent. Merele putrede, maronii şi cu o moliciune dezgustătoare se asemănau oamenilor. Erau colegii de la şcoală cu muci la nas de care mă feream să nu mă îmbolnăvesc şi eu. Respiraţia lor grea şi frisoanele de febră nu îi făceau mai puţin răi, deşi ei sufereau cel mai tare. Şi tu poate ai suferit sau ai fost bun în zeci de privinţe, poate ai reuşit să salvezi oameni de la încec, poate ai salvat şi planeta, dar pentru mine eşti mărul putred. Te-am aflat deunăzi printre amintirile frumoase, sănătoase, ale copilăriei şi tinereţii mele, părţi de seamă din viaţa fiecăruia. Dacă îmi aduc aminte de jocurile din copilărie cu sora mea, apari şi tu, siluitorul ei.
IGOR: Iar dacă mă elimini, se îndreaptă lucrurile? Vei avea din nou coşuleţul acela de mere splendide şi sănătoase?
VLADIMIR: Nu, nu-mi fac iluzii de felul acesta. Dar ştiu că aşez mărul putred acolo unde trebuie, îl arunc la gunoi printre celelalte gunoaie. Amintirile mele vor fi în continuare contaminate de tine, dar eu, eu care îmi susţin amintirile şi lumea, eu voi fi în sfârşit curat.

Thursday, May 24, 2018

Christiane - scena 6 (a doua parte)


JOHANN: Vreau să spun că în momentul în care se cuvenea ca pater să participe la treburile publice din Roma sau mai curând la ceremoniile închinate zeilor cetăţii eterne, lăsa totul în urmă. În sfârşit, îmbrăcat într-o togă impecabil de albă, devenea vir, un bărbat cu şansa de a fi ilustru. Iar dacă pe urmele lui ar fi trimis un sclav care, cu respiraţia tăiată de atâta fugă, i-ar fi spus „Stăpâne, întoarce-te, că pe stăpână o dor măselele, că te înşală cu te miri cine, că fiul tău şi-a scrântit piciorul, că sclavul cutare l-a ucis pe un altul, că sclavul fierar a fost strivit de o unealtă oarecare,” orice i-ar spune de felul acesta, stăpânul ar cumpăni mult dacă să se întoarcă sau nu. Foarte probabil s-ar gândi: „Nu mă duc eu acum în templele preafericiţilor zei, unde înşelările sunt ploi de aur, durerile sunt vindecate de Apolo cântând, răzbunările şi dreptatea sunt cinstite pe altare, priceperea este în mâinile puternice ale lui Vulcan şi toate iubirile din familie care, vai, se pare că şchioapătă tocmai acum când plec, se află mai drepte, cum nu se poate mai drepte, la sânul zeiţei Venus. Dacă mă voi închina ei la Roma, sunt bune speranţe că voi regăsi iubirile neştirbite, fie acasă, fie aiurea, pe drumul întoarcerii mele triumfătoare.” Şi-i va spune sclavului: „Prietene, spune-le tuturor să caute între timp un alt pater, o altă mater, tot felul de domni care se găsesc cu duiumul în cer. Curând voi avea puterea să-i văd în templele lor, dar numai dacă am puterea de a vă lăsa dinapoia mea. Căutaţi-i şi voi, dar nu în bucătărie!”
JULIUS: Ştiu, şi dacă nu va pleca la templele din Roma, ci îşi va face un templu al gândurilor sale chiar acolo în sânul familiei, îi va alunga pe toţi cei din familie, cu toate lipsurile lor. Aşa ai făcut cu mine. Eram mic, dar îmi aduc aminte foarte bine seara în care ne-ai chemat pe mine şi pe mama în cabinetul ăsta să vedem o ediţie de lux a uneia dintre cărţile tale. Marginile paginilor erau suflate cu aur, la fel şi literele de pe coperta din piele fină. Plecasei pentru moment să primeşti un oaspete, probabil unul dintre mulţii tăi adoratori, iar eu, cu mâinile murdare, parcă de dulceaţă, fascinat de frumuseţea cărţii, am murdărit-o. Îmi plimbam degetele pe literele aurite ale numelui tău. Când te-ai întors, ai ţipat la noi şi m-ai lovit peste picioare cu un băţ, o baghetă, nu mai ştiu. Picioarele mele goale, ieşite din pantalonii scurţi cu înfăţişare ridicolă, ardeau de durere, tot ardeam de durere şi ruşine...
JOHANN: Nu-mi aduc aminte de aşa ceva, în plus, nu-mi stau în fire astfel de gesturi.
JULIUS: Tot ce se poate, este posibil numai să te fi uitat la mine ca un aristocrat la un plebeu, dar ştiu cum am adormit cu sughiţuri de plâns în braţele doicii care bolborosea ceva despre măreţia ta şi mă povăţuia să nu îţi deranjez augusta serenitate creatoare. Serenitate apolinică, bienînţeles. Nu ţi-am deranjat-o, nici nu ţi-am călcat pe urmele tale auguste, pentru a nu te încurca tropăiturile mele de ţopârlan, dar, vezi, toţi aceştia din jurul tău, soţie, fiu, fie, şi servitori, de tine am fost aleşi. Tu ne-ai făcut familia ta, dar ne-ai făcut întotdeauna să ştim că nu-ţi putem fi mai mult decât adoratori, în rând cu fetele de la pension care îşi ascund sub pernă caietele parfumate pe care au copiat poeziile tale despre iubire.
JOHANN: Greşeşti, Julius, eu v-am oferit, ţi-am oferit tot: numele. Numele acela cu litere aurite. Când vieţile ni se duc, nu este numele cel care rămâne înscris pe monumentul funerar, uneori chiar cu litere aurite? Ba chiar mai devreme de nemurirea asta, nu a fost numele mijlocul prin care oamenii din jurul tău, inclusiv frumoasa ta soţie Ottilie, au ştiut să te afle? L-ai avut de la naştere, i-am adăugat şi atât de preţuitul „von,” iar Christiane l-a dobândit căsătorindu-se cu mine. Eu, nu, nu l-am primit de-a gata de la nimeni. Am fost nevoit să îmi consum toată viaţa pentru numele acesta. Trăiesc şi voi trăi pentru el, cu preţul mare de a-mi nesocoti viaţa din afara lui. Viaţă în care sunteţi voi, dar sunt şi eu cu toate fericirile şi nefericirile mele. Nimic nu pot trăi dacă nu poate fi comprimat, strivit în cuvintele vrednice de numele meu. Asta este serenitatea mea apolinică şi, cum vezi, comportă efortul acela al viticultorului de a stoarce strugurii, o ocupaţie pe undeva destul de bahică, nu-i aşa? Fireşte, cu încântârile ei. Şi trebuie să mulţumesc zeilor pentru mărinimia de a nu-mi fi zădărnicit străduinţa. Căci altfel este posibil să fi ajuns un negustor oarecare în târgul natal şi numele mi-ar fi fost gravat cel mult pe firma prăvăliei. Ar fi fost nevoie să aştept seara, să scap de clienţii care luau tot de la mine vârându-mi banii pe tejghea, să scap şi de banii aceştia, împărţindu-i săracilor sau altor indivizi degrabă mulţumiţi cu puţinul, şi să-mi privesc numele scris pe firmă. Aş fi dibuit aşa, josnic, ce va fi să rămână din mine.
JULIUS: Dar de la aceleaşi înălţimi olimpiene, bănuiesc, numai că necunoscute de vulg.
(se aud zgomotele unei agitaţii din afara camerei, un strigăt de femeie: „Doamne, şi-a dat sufletul!”; Julius şi Hermann se ridică în picioare, îndreptându-se spre uşă; Johann vorbeşte fără să fie ascultat de ceilalţi)
JOHANN: Remarcabil avânt prometeic, Julius. M-a sedus şi pe mine oarecând, în tinereţe, avântul ăsta. Ştii, i-am consacrat o poezie, una copiată de tineri şi bătrâni, şi nu în caiete parfumate. O copiază şi recită mulţi dintre cei care vor să trăiască pentru oameni. Dar, vezi, nu am spus nimănui o taină pe care am aflat-o şi eu mai târziu: Prometeu era singur. Era înrudit cu stânca pedepsei lui încă dinainte de a mânia zeii. Şi încă un secret: când Prometeu a adus focul oamenilor, alerga nebuneşte din cetate în cetate, din sat în sat. Îţi dai seama, nu vedea pe nimeni. Fuga lui stârnea praful încins al drumurilor Eladei şi parcă uitase unde merge şi pentru ce. Îi rămăsese în minte, purtând focul în mâini, că trebuie să ajungă mereu la alt om. Atât.
(Intră doctorul Fuchs şi se pregăteşte să comunice moartea Christianei, dar Johann îl opreşte cu un gest al mâinii; Hermann şi Julius se apropie de Johann)
DOCTORUL FUCHS: Domnule...
JOHANN (întors spre fereastră, fără să-i privească pe ceilalţi, ca şi cum ar urmări ceva de afară): Lăsaţi-mă singur! Vă implor, lăsaţi-mă singur! Iată, Christiane a mea tocmai mi-a scăpat de sub ochi şi a fugit într-acolo, în grădina aceea îndepărtată. Acum ştie că o voi urma. Nu mă mai cheamă.

- sfârşit -






Wednesday, May 23, 2018

Christiane - scena 6 (prima parte)



(se aud bătăi puternice  la uşă)
JOHANN: A sosit ceasul! Nu mai este vremea explicaţiilor. Cine este?
DOCTORUL FUCHS: Excelenţă, îngăduiţi-mi să vă înştiinţez că misiunea mea medicală a luat, din păcate, sfârşit. După administrarea paliativelor menite să-i aline durerile, o încredinţez pe doamna Christiane proniei divine, singura în stare să producă minuni. Ştiinţa şi-a atins limitele. Doamna a ajuns în ultimul stadiu al agoniei, fiind posibil să decedeze dintr-o clipă în alta. Apreciez că starea dumneavoastră medicală constatată în ultimele zile vă permite să vegheaţi muribunda. Este într-o stare de inconştienţă, dar asistarea la ultimele ei clipe vă va fi cu siguranţă benefică pentru a reuşi să vă recăpătaţi echilibrul sufletesc, cum vă spuneam zilele trecute, unul necesar pentru a reveni la plenitudinea forţelor fizice.
JOHANN (vorbind încet, ca pentru sine): Un adevărat medic al omului integral, trup şi suflet. Este în competiţie cu pastorul în născocirea tratamentelor sufleteşti.
DOCTORUL FUCHS: Da, este şi pastorul prezent, se roagă pentru sufletul muribundei împreună cu fiul dumneavoastră. Domnul Julius m-a rugat să vă întreb dacă excelenţa voastră îl poate primi, în cazul în care nu aveţi dispoziţia de a vă alătura veghei creştineşti.
JOHANN: Cu siguranţă, poate veni. (doctorul Fuchs pleacă). Vezi, Hermann, ce schimbare? De la Iisus care alunga discipolul din preajma mortului drag, s-a ajuns la un creştinism dispus să patroneze durerea familiei pentru pierderile din sânul ei. Religiile populare admit cu greu rătăcirile de turmă, chiar şi când sunt rătăciri pentru Dumnezeu.

(intră în cameră Julius, ţinând într-o mână o carte de rugăciuni)
JULIUS: Tată, coboară alături de noi. Până mai ieri, mama îţi rostea numele, părea să te cheme. Poate i-ar face bine să te vadă.
JOHANN: Fii atent cum te-ai exprimat, Julius, mi-ai cerut să cobor, dar camera de boală a Christianei se află la acelaşi etaj.
JULIUS: Tată, nu este momentul pentru asemenea consideraţii, îţi ceream doar să fim o familie, măcar acum.
JOHANN: „Acum”, clipa care porunceşte spiritului, interzicându-i singurătatea. Întreabă-l pe Hermann, aici de faţă, dacă spiritul poate fi încurcat de clipe. Poate fi încurcat, Hermann?
HERMANN: Nu...
JOHANN: Ai încredere în mărturisirea lui Hermann. Cum o spune chiar el deseori, mi-a consemnat o mulţime de vorbe nepieritoare, una mult mai mare decât mulţimea de muribunzi asistaţi de doctorul şi pastorul tău la un loc.
JULIUS: Tată, nu este momentul...
JOHANN: Julius, nu mă determina să cred că fiul marelui poet nu poate trece peste această judecată comună despre oportunitate. Ştiu ce-i cu tine. Ţi-am simţit zilele acestea prezenţa plină de reproşuri, revolta oarecum copilărească, refuzând până acum să mă vizitezi.
JULIUS: Nu a fost vorba despre aşa ceva şi nu este..., nu cred că se cuvine să-mi subliniezi şi acum copilăria. Mă apropii de treizeci de ani, cum bine ştii, asta dacă mai ţii socoteala naşterilor şi pieirilor din familie.
JOHANN: Asta îmi reproşezi, iată, în sfârşit fără menajamente: că nu sunt un pater familias. Tot ce se poate, Julius. Dar ce însemna familia latinilor? Cuprindea tatăl, mama, fiii şi fiicele, dar şi sclava metresă a tatălui, să spunem etiopiană, care îi năştea bastarzi cu pielea întunecată. Şi când erau mici, bastarzii aceştia, mai vânjoşi, îi trânteau în ţărână pe fiii naturali, râzând cu dinţii lor puternici şi albi de slăbiciunea fraţilor lor, aşa caraghioşi cum arătau când pielea delicată a acestora devenea pe alocuri brună ca a lor.  Foarte probabil, fiii naturali începeau să se smiorcăie şi să se plângă înaintea lui pater familias: „Tată, vino!” Şi tatăl urma să stabilească ordinea în familie cu biciul. Să-i îndreptăţească pe fiii naturali prin rănile lăsate pe spatele bastarzilor, o treabă a cărnii şi sângelui, cum ar veni. Şi mai făceau parte din familie şi sclavii care trebăluiau prin curte, şi cei care curăţau troacele porcilor sau aruncau lopeţi de pământ peste excrementele familiei ori peste rămăşiţele morţilor. Iar statuetele zeilor familiei, ale penaţilor, zăcau pe undeva prin casă, poate prin bucătărie, căci se spune că zei ar fi şi acolo. Dacă nu pentru închinare, vor fi fost buni pentru ca sclavele să-şi aşeze hainele, când se dezbrăcau pentru a face dragoste cu aristocraţii sau cu ceilalţi sclavi ai familiei. Iar pater patrona şi viermuiala asta.
JULIUS: Tată, ce vrei să spui prin vorbele asta? Mărturisesc că nu am dispoziţia să urmăresc această poveste. Nici Hermann nu o consemnează...
JOHANN: Vreau să spun că în momentul în care se cuvenea ca pater să participe la treburile publice din Roma sau mai curând la ceremoniile închinate zeilor cetăţii eterne, lăsa totul în urmă. În sfârşit, îmbrăcat într-o togă impecabil de albă, devenea vir, un bărbat cu şansa de a fi ilustru.


Personajul, nu eu



Personajele nu pot fi transpuneri ale eului, probabil la fel de puţine şanse are şi eul din poezie. Pentru că eul nu vorbeşte. Când eul se rosteşte prin monologuri, este deja personaj. Nu-i mai puţin adevărat, fiind atât de aproape de eu, ajungi să-ţi iubeşti personajul ca pe tine însuţi. De aici şi confundarea unuia cu celălalt.

Tuesday, May 22, 2018

Christiane - scenele 4-5



Scena 4 (final)

HERMANN: Deja detest acest personaj, care îşi permite să intre într-o scenă de cutremurare a spiritului dumneavoastră, deşi, fie-mi îngăduit să constat, nu exprimaţi deloc gândurile care vă însufleţesc de atâţia ani operele.
JOHANN: Te înşeli, Hermann, şi de aş fi compus o poezie despre iubirea dintre un porumbel şi o porumbiţă, acelaşi spirit va fi fost în spatele ei. Dar îţi dau dreptate, îl simt pe acest servitor ca pe un element deranjant într-un cadru care, chiar dacă nu are cum să fie sobru, trebuie să rămână limpede. Limpezimea pe care o vedea şi Oedip orb. De aceea, te rog să cercetezi dacă vorbele Christianei sunt adevărate, dar fără să-i dai ocazia să te confrunte sau să ajung în chip ridicol să mă duelez în vorbe cu el. Mai degrabă, adu-l pe majordom, pe domnul Ludwig, aici şi încearcă să-l descoşi despre Hans sub un pretext oarecare.
HERMANN: De îndată, voi pretexta că doriţi să mi-l cedaţi pe Hans pentru a intra în serviciul meu.
JOHANN: Foarte bine, Hermann, dar te rog nu astăzi, mă simt obosit şi irosit în urma acestei discuţii. Te aştept mâine pe la amiază.
HERMANN: Aşa va fi, cu bine, maestre Johann!
JOHANN: Cu bine, bunule Hermann!

Scena 5
(a doua zi; se aude o bătaie la uşă, Johann este întins în pat)

JOHANN: Cine e?
HERMANN: Sunt eu, Hermann, însoţit de domnul Ludwig.
JOHANN: Văr rog, aşteptaţi până vă chem. Trebuie să mă îmbrac. (pentru sine) De ce m-am speriat atât de tare de o bătaie în uşă? Mă înspăimântă posibila veste a morţii Christianei sau desluşirea poveştii cu Hans? Nici nu ştiu dacă nu cumva una mi s-a topit în cealaltă. Şi amândouă sună la fel, ca o bătaie în uşă. Am auzit cum zornăia clanţa. Capetele de lei sculptate pe clanţă au fost scuturate de teamă şi au sunat ca nişte tinichele. Măcar de ar mai putea să zornăie ceva şi dincoace de uşă. Dar mă simt neputinicos să mai scriu vreun rând. Continui să locuiesc în cabinet doar pentru a mă simţi în preajma scrisului. Poate acum ar fi cazul să compun o poveste cu un uriaş înşelat de un pitic, un homunculus, furându-i de sub nas ceva mărunt, să zicem, boabe de mazăre. Boabe de mazăre pe care uriaşul oricum le detestă. Şi n-ar conta, piticul s-ar simţi biruitor, i-ar râde în nas, ar hohoti văzând cum îl scapă degetele butucănoase ale uriaşului, furios degeaba, doar din obişnuinţa de a se şti stăpân pe tot ce există în casa sa, inclusiv peste lucrurile care nu-i sunt de folos. Ar ieşi o operă comică la care ar râde mulţi spectatori, fraternizând cu piticul acela. Cu siguranţă, ar uita că fură lucruri pe care uriaşul n-ar da doi bani, dacă i-ar veni mintea la cap şi s-ar lepăda de furia sa oarbă. Dar, uite, nu m-am gândit nici măcar la ce va trebui să îl întreb pe majordom despre Hans. De fapt, frigurile îndurate noaptea trecută m-au dumirit că nu mă interesează deloc povestea asta, mi-ar fi egal dacă am fost înşelat sau nu de Christiane. M-am pripit. Cred că mai curând doream să rezolv una printr-alta. Să lămuresc povestea pentru a grăbi primirea greutăţii pe care o voi resimţi când voi fi înştiinţat despre moartea ei. Îl voi lăsa pe Hermann să conducă discuţia cu majordomul. La urma urmei, l-am surprins destul de interesat de acea viaţă a mea spectaculoasă aşteptată de ceilalţi. Se încurca. Ba spunea „ei,” ba „noi.” Probabil că după toate, va trebui să renunţ şi la Hermann. Şi-a trădat, însă din vina mea, datoria de a fi martor al spiritului meu. Ca la hinduşi, stăpânul mort este incinerat împreună cu soţia şi slujitorii fideli. Probabil că îi voi recunoaşte Christianei dreptul asupra oamenilor despre care socoteam greşit că sunt în slujba mea. Îmi slujeau ca sprijin pentru viaţa singuratică dusă alături de ea. (către uşă) Puteţi intra!
LUDWIG: Bună ziua! Mă bucur să vă reîntâlnesc în sfârşit după aceste zile de recluzie iscată de boală. Sper că nu aveţi a vă plânge de serviciile aduse de fetele din casă.
JOHANN: O, nu. Totul a fost aşa cum trebuie şi vă mulţumesc încă o dată pentru disciplina menţinută în casă. În orice caz, nu aveam nevoie de o îngrijire specială, ci de un repaos cât mai îndelungat în pat, aşa cum mi-a recomandat doctorul deunăzi. Dacă sunteţi bun, mă puteţi ajuta să ajung la fotoliul de lângă fereastră? Acest repaos îndelungat a început să mă obosească.
LUDWIG: Numaidecât.
(Ludwig îl ajută să se aşeze în fotoliu; pe parcursul drumului, Johann îi face semn lui Hermann să poarte el discuţia)
LUDWIG (observând gestul): Domnul Hermann mi-a împărtăşit deja dorinţa strămutării lui Hans în casa domniei sale şi am apucat să-i prezint calităţile sale remarcabile. Sunt gata să răspund cu solicitudine şi întrebărilor dumneavoastră. Sunt convins că perspicuitatea spiritului dumneavoastră va duce cercetarea în numeroase direcţii.
JOHANN: Perspicacitate, domnule Ludwig, şi vă rog să menţinem o conversaţie ca între prieteni.
LUDWIG: Bine spuneţi, păstrând respectul pentru condiţia fiecăruia, suferinţa la care suntem martori ne adună prieteneşte în susţinerea dumneavoastră.
JOHANN: Fie şi aşa. Întrucât tânărul Hermann se găseşte sub îndrumarea mea directă, cum bine ştiţi, m-ar interesa calitatea umană a lui Hans. Mă interesează originea lui sau mai curând modul în care l-aţi descoperit pentru a-l angaja aici.
LUDWIG: De fel este de aici din oraş, locuieşte la câteva străzi distanţă. Este fiul croitoresei la ale cărei servicii apelăm. A rămas văduvă de aproape un an şi situaţia ei materială a ajuns să sărăcească. Îl ştiam pe băiat, lucra când şi când pe la o prăvălie ori alta, şi cum aveam nevoie de un tânăr să ne ajute la treburile mai grele, m-am gândit că-i pot face un bine văduvei angajându-l. Tatăl lui avea ceva carte şi îl învăţase bunele maniere şi cum să se poarte cu domnii. Când i-am propus angajamentul acesta mamei sale, Hans tocmai ţinea o carte în mână şi îi sclipeau ochii de fericire. Era ca un şcolar, vă închipuiţi, caraghios la cât de înalt şi de bine făcut este. Mi-a spus că are chiar o carte de poezii scrisă de dumneavoastră, i-o dăruise mamă-sii doamna Christiane. Se lăuda că ştie toate poeziile pe de rost şi că vrea să îi scrieţi o dedicaţie când va apuca să vă vadă. I-am tăiat vorba: „Nu, băiete, stăpânul nu trebuie deranjat de servitori. Mulţumeşte-te să-i săruţi mâna cu care scrie pentru omenire, chiar şi pentru noi, ăştia de jos.”
JOHANN: Domnule Ludwig, ştii că nu îmi plac gesturile acestea servile de modă orientală.
LUDWIG: Ştiu, domnule Johann. Trebuia să-i dau un pic peste nas. Da’ a vândut-o zilele astea, că n-avea bani să mai petreacă şi el la cârciumă, de, năpasta cu doamna Christiane. Dar am băgat eu de seamă mai târziu ce era cu dragostea lui pentru cărţi. Băiatului îi merge mintea brici şi ne trânteşte mereu câte-o poezie din aia pe înţelesul nostru.
JOHANN: Remarcabil, nu mi-aş fi închipuit că poate fi altfel decât tăcut şi serviabil.
LUDWIG: Gândirea mea despre slujba servirii e că e bine ca băieţii şi fetele să fie veseli în camerele lor atât cât trebuie, pentru a nu se zbânţui apoi în faţa stăpânilor.
HERMANN: O concepţie salutară, însă vă rog să nu vă îndepărtaţi prea mult de la prezentarea lui Hans.
LUDWIG: Păi ăsta e Hans. Se zbânţuie toată ziua cu fetele din casă, dar apoi preia el sarcina de a face lucrurile cele mai serioase din casă. Reuşeşte să şteargă de praf cărţile şi hârtiile din cabinetul domnului fără să le mişte din loc cu un deget şi păşeşte numai pe vârfuri. Nu că n-ar folosi pasul ăsta uşor şi pentru alte trebuinţe. Se strecoară ca un şarpe pe la spatele fetelor din casă şi le face tot felul de pozne. Ele mai să-i zică chiar aşa, şarpe, dar le-a întors-o: „O fi şarpele hoţ în rai în grădină, dar Eva cu ... fundul gol ce-l mai aştepta să vină.”
HERMANN: Domnule Ludwig, nu trebuie să cunoaştem toate aceste detalii.
JOHANN: Lasă-l, Hermann, să spună ce vrea.
LUDWIG: O tot întărâtă pe Lena cu vorbe din astea, că ea a venit de la stăpâni aristocraţi severi şi nu e familială cu viaţa mai veselă din burguri.
HERMANN: Este iubita lui?
LUDWIG: Dacă te uiţi la cum se comportă cu fetele, ai zice că toate sunt. Dar pe ea o asaltează mai mereu, că se necăjeşte uşor, însă a mai deprins şi ea moravurile de pe aici. Păi îi dezlegase odată şorţul, aşa, strecurându-se pe la spatele ei ca un şarpe, că era mai despuiată atunci, iar ea, haţ, mi-l prinde de părţile bărbăteşti, fie-mi scuzat că vorbesc despre acestea. Dar diavolul nu tace şi-i zice: „te-ai apropiat unde trebuie prinţesă, / dar lasă-mă odată din strânsoare / să te apuc şi eu de-o fesă, / nătângo, de mai strângi, te văd tot fată mare.” (Hermann râde) Aşa pe loc i-a venit, şi trebuie să ai o minte brici, destul de revelată, încât să poţi fi poet în circumstaţiile acelea. Fleacuri între servitori, dar n-am a mă plânge de ei, când sunt în serviciu, sunt serioşi din cap până în picioare.
HERMANN: Dar cum se poartă cu doamna Christiane?
JOHANN: Hermann, nu... (se împotriveşte în şoaptă)
LUDWIG: Cu respect, cum l-am învăţat. Şi-i mai transmitea mamă-sii, croitoresei, cum vrea doamna să fie ţesute rochiile dumneai.
JOHANN: De ajuns, domnule Ludwig, ne-ai oferit destule amănunte care îl recomandă pe Hans drept o prezenţă plăcută pentru un tânăr înclinat în virtutea vârstei sale către o companie veselă şi, ce-i drept, histrionică.
LUDWIG: Atunci permiteţi-mi să mă retrag. Când vă veţi hotărî în privinţa lui Hans, poate după ce... se termină toate acestea, îi voi transmite dispoziţiile domniei voastre.
JOHANN: Mulţumesc, domnule Ludwig.
(Ludwig se retrage din cameră)
HERMANN: Păcat că aţi întrerupt conversaţia, este adevărat, una care devenise de o grosolănie insuportabilă. Eram însă pe punctul de a-l face pe majordom să ofere nişte detalii care ne-ar fi lămurit în privinţa îndrăznelii lui Hans.
JOHANN: Sau în privinţa caracterului îndoielnic al Christianei, îngăduind astfel neinvitatei asistenţe a vieţii mele să o excludă din biografia mea înălţătoare.
HERMANN: Din nou vă asigur în deplina mea încredere în virtutea doamnei. Totuşi, nu mi-a trezit aceeaşi încredere servitorul acesta uşuratic.
JOHANN: Înţeleg situaţia delicată în care eşti pus, tu, acela care uneori stai la uşă pentru a-mi prinde câte o vorbă, nu-i aşa, nemuritoare, iar acum trebuie să faci faţă bârfelor servitorilor, înjositoare pentru casa mea. Nu mi-e greu să-mi închipui deducţia cea mai firească din vorbele majordomului. Hans, viclean ca un şarpe şi tânăr neruşinat, pătrunde în dormitorul soţiei mele şi prefăcându-se că îi ia măsurile pentru croitoreasă, îi atinge corpul cum o face frecvent cu servitoarele. Nu mai spune poeziile lui prosteşti, ci stă la pândă, observându-i tulburarea şi moliciunea din ce în ce mai mare cu care se lasă pipăită. Căci da, este de presupus că ea se lasă sedusă de corpul acela tânăr şi bine făcut, al ei până la capăt.
HERMANN: V-am spus că nu...
JOHANN: Dar, vezi, Hermann, nu mă interesează aşa ceva. Am aflat ce trebuia. Că nu vine din vârful unui munte, că nu a păstorit şi iubit niciodată nimic, fiind un homunculus nereuşit, produs de vreun oarecare alchimist într-o magherniţă din mahala. Iar ca experiment nereuşit, dispare odată cu ivirea lunii într-o cameră sau odată cu pătrunderea razelor soarelui într-o alta.
HERMANN: Mărturisesc că nu am înţeles foarte bine această analogie, poate...
(se aud bătăi puternice  la uşă)
JOHANN: A sosit ceasul! Nu mai este vremea explicaţiilor. Cine este?




Monday, May 21, 2018

Scrisul, nu pentru alţii



Ar trebui să scrii pentru tine, şi nu pentru alţii. Dacă până la urmă ceea ce scrii va ajunge la alţii, ei îţi vor fi recunoscători că te-ai oferit cel dintâi testului de a fi receptorul scrisului. Alţii sunt prezenţi şi fără să te gândeşti la ei, prin simplul fapt că limbajul folosit de tine este al tuturor. Va trebui să îl strângi la tine, să îl înfăşori în tine sub forma liniilor concentrice ale cochiliei de melc, până când ai să poţi ieşi afară din ele în văzul tuturor. Şi vei primi prefacerea aceasta cu surprindere. Nu-i cunoscusei pe cei de afară, care atunci se vor uita sau nu se vor uita la tine.

Sunday, May 20, 2018

Christiane - scena 4 (partea a treia)


Scena 4 (partea a treia)

JOHANN: […] Unde era purtat spiritul meu care îmbrăţişase viaţa? M-aş fi mulţumit baremi să ştiu că rămăşiţele lor vor desena pentru un timp urma acestei îmbrăţişări. Îmi aduc aminte cum luam din râu bolovani rotunzi ca nişte capete de copii muţi. Dar vorbeau! Ciocăneam pietrele şi în miezul lor descopeream o limbă ascunsă sub forma unor striaţii şi ondulări dantelate. Unele povesteau despre un vulcan din care se revărsaseră şuvoaie de foc şi când ascultam apele râului de-alături îmi închipuiam clocotul de atunci, altele păreau scrisori de dragoste în care fuseseră presate petale de flori, căci urmăream desenele fragile ale unor plante dispărute. Măcar aşa să fi reuşit să vorbească despre felul în care spiritul meu se legase de viaţă. Însă necruţătorul tratat ilustrat de anatomie al doctorului în ştiinţe Otto von Stockmeyer sau Siegmeyer, măr rog, naiba să-l ia, arăta limpede că nu pot spera nici măcar la atât. Craniul copilului s-ar sfărâma în mâinile unui Hamlet pentru că este moale şi are spărturi în creştet şi lateral: fontanellae. Auzi, fontanella, o fântână mică care de bună seama este prima care seacă în timpul arşiţei verii.  Nimic. Dacă ar căuta cineva prin mormintele copiilor, nu ar găsi decât fărâme de craniu, ar vedea cum a fost rupt în bucăţi jurământul meu de a mă dărui vieţii, acea viaţă care nu urcă spre nimic, dar se întinde cu perseverenţă în istorie generaţie după generaţie. Iată, eram refuzat istoriei pământului. Îmi aduc aminte cum îndată după moartea unuia dintre copii, au venit la mine câţiva pictori care s-au oferit să-l picteze aşa mort. Mi-au spus că îl pot înfăţişa cu ochii deschişi şi să-l reprezinte într-un tablou de familie alături de părinţii săi. „Că va fi ca un fel de mângâiere...,” au bălmăjit ceva de felul ăsta şi tind să cred că doreau să-l picteze tocmai pentru a mă fixa în viaţă, aşteptând şi ei ca toţi ceilalţi despre care mi-ai vorbit să mă vadă marcând istoria prin descendenţii mei. Îţi dai seama cât de uşor îşi înşelau arta? Ar fi travestit moartea în viaţă. I-am alungat. Politicos, desigur. Nici nu aveam cum altfel, pentru că simţeam atunci că le sunt confrate. Ei erau gata să ascundă moartea cu vopsea, eu înfrumuseţându-mi liric eşecul. Şi nu puteam fi insensibil când eram tras de mânecă atât de puternic, când mi se spunea peste măsură de răspicat: locul spiritului tău nu este aici, în candoarea căminului omenesc, unde se lăfăie nederanjate de întrebări şi căutări tânguirea, boala, moartea! Trebuia să le dau deoparte din calea mea. Uite, acolo lângă fereastră, după draperie, este o spărtură în zid. Am făcut-o într-o primăvară. Îmi apropiasem scaunul de fereastră cu gândul ca din când în când, scriind, să pot vedea pomii înfloriţi din grădină, păsările în agitaţia pregătirii cuiburilor pentru noile făpturi, toate lucrurile acelea simple enumerate în compoziţiile şcolare. Şi iarăşi am fost pedepsit cu o spărtură, cu o fontanella. Aşa că a trebuit să o acopăr cu draperia şi să văd totul de departe şi din umbra prielnică lucrării spiritului. Acum, trebuie să mă ţin departe de Christiane muribundă, trag draperia groasă şi peste ea, dacă vrei, cortina peste un spectacol dramatic în care nu trebuie să joc, dacă nu vreau să îmi arăt neputinţa.
HERMANN: Cred că vă lăsaţi purtat de momentele acestea de suferinţă, cum este şi firesc, mai ales că sunteţi de zile bune într-o stare de sănătate nu tocmai bună. La urma urmei, fiul dumneavoastră Julius August este un tânăr promiţător, chiar dacă nu a urmat vocaţia părintelui său.
JOHANN: Îţi dau şansa de a mă acuza pe drept de o dispoziţie macabră, dar ştiu atât de bine că Julius este mai curând fratele copiilor mei morţi decât fiul meu.
HERMANN: Insinuaţi că nu ar fi fiul dumneavoastră, ci al acelui servitor?
JOHANN: Hermann, nu mă face să cred că nu m-ai înţeles şi eşti interesat şi tu de bârfe pe seama mea. Ştiu că nu îţi stă în fire.
HERMANN: Îmi pare rău pentru o asemenea scăpare.
JOHANN: Nu te scuza, eu am prilejuit o astfel de presupunere, dar, pentru a fi lucrurile clare, nu, Hans nici măcar nu era servitorul nostru când s-a născut Julius. Sunt, de altfel, de o vârstă relativ apropiată.