O virtute a poeziei

O virtute a poeziei: să rămâi peste zi cu impresia că ai fost acolo, în condiţiile în care ea nu este o descriere a naturii. Topografia realului care îţi este de fapt indiferentă se sparge în fisuri atopice capabile să intre în conştiinţa de sine ca locuri.

Logică - lecţia XIX - definiţia: fişă de lucru

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA XIX -

Definiţia

- fişă de lucru –

Varianta 1:

I. Definiţi termenii subliniaţi, după care reformulaţi enunţul într-un limbaj accesibil:

Obişnuiam să iau fantasmele apărute în stările de anxietate drept metamorfoze ale lucrurilor reale. (5p; 2+3)

II. Precizaţi care sunt regulile încălcate de următoarele definiţii:

Un mijloc de transport este un mecanism care poate asigura transportarea mărfurilor sau persoanelor.

Comunicarea pe internet este un mod de a fi în contact cu ceilalţi oameni fără a avea inhibiţii.

Bucuria este senzaţia pe care o avem când obţinem un succes personal.

Optimismul este atitudinea prin care reuşim să nu fim abătuţi de presimţiri rele. (4p)

Varianta 2:

I. Definiţi termenii subliniaţi, după care reformulaţi enunţul într-un limbaj accesibil:

Personalitatea histrionică a magistrului meu mă făcea mefient după fiecare lecţie primită. (5p; 2+3)

II. Precizaţi care sunt regulile încălcate de următoarele definiţii:

Prietenia este şansa oamenilor de a trece mai uşor peste greutăţi.

Vinovăţia reprezintă o stare negativă a conştiinţei.

Tinereţea este vârsta care nu a ajus încă la stadiul maturităţii.

Medicina este profesiunea practicată de medici pentru asigurarea sănătăţii. (4p)

Şansa autenticităţii

Arta trebuie să fie autentică, dar nu şansa ultimă a autenticităţii. Dacă te ai numai aşa, prin artă, începe să te intereseze mai puţin posesiunea autentică a lumii, ci posesiunea însăşi. Vrei să arăţi că tu eşti cel ce stăpâneşte, iar contururile eului sunt stabilite social. De aici începe boala care îţi ameninţă autenticitatea artei.

Amintiri despre cultura română

Amintiri despre cultura română

de Walther Prager

            Eram la o şcoală teologică ortodoxă, în primul an de studiu. Încă dinainte, îmi fixasem un program de asimilare a culturii. Avea trei direcţii: una istorică, dintr-o pasiune faţă de trecutul ţării şi ţărilor; una literară, dintr-o plăcere descoperită de timpuriu de a citi şi de a-mi rosti cuvintele scrise, influenţată şi de  frecventele spectacole teatrale la care asistasem (chiar montasem „O scrisoare pierdută” cu jucăriile de prin casă); iar a treia direcţie era una religioasă şi filosofică, corespunzând tulburărilor mele de conştiinţă, care mă conduseseră şi spre ideea nerealizată de a mă face preot.

            Ambiţiile acestea aveau să se împlinească prin citit, iar cărţile alese depăşeau, evident, cultura română. Şi totuşi, pentru că eram la o şcoală teologică, mă vedeam prins în cultura română, până la urmă legată fundamental de religia ortodoxă. O legătură pe care o înţelegeam prea puţin, pentru că nu trăisem în satul acela veşnic al lui Blaga, ci undeva într-o periferie a Bucureştiului, în care biserica aflată lângă şcoala primară nu îmi spusese nimic în afara unei arhitecturi întrucâtva odihnitoare în comparaţie cu rigiditatea dinăuntrul şi de din afara instituţiei şcolare. Mai mult, biblioteca de acasă, plină de tomuri grele şi aurite scrise în germană cu caractere gotice, respingea volumele de poezii ale lui Eminescu, Coşbuc sau Labiş, pe care le citeam, poate, ca pe nişte rugăciuni, cu orgoliul că ajung „acolo” numai eu.

            A trebuit, aşadar, să fac legătura între cultura română şi creştinism. În biblioteca impozantă a şcolii teologice, înfrăţeam bizar cărţile religioase cu cele ale literaturi române. Şi bizar, îmi amintesc că plecam încântat cu tomurile uriaşe ale „Omului între oameni” al lui Camil Petrescu. Pentru că nu încăpeau în geantă, le feream de zăpadă întorcându-mă spre casă pe un drum care urma o vreme cheiul unei Dâmboviţe îngheţate, iar în jur se aflau nişte fabrici dezafectate din epoca comunistă, la fel de îngheţate. O altă stranietate a împrumutului cărţilor a fost solicitarea bibliotecarei ca pentru cele care presupuneau ca ea să urce scările, să vin în pauza următoare să le iau, căci altfel ar fi însemnat să mă uit sub fusta ei. La aşa ceva nu mă gândisem, chiar dacă eram în zorii adolescenţei, pentru că plimbările la bibliotecă le socotisem un act aproape sacru.

            Aş presupune că din experienţa aceasta am dobândit şi o imagine despre cultura română. Ceva sacru, de ţinut, ei bine, la inimă, pe timp de iarnă şi în cele din urmă şi de vară, ceva înrudit copilăriei, dar şi ceva pe care  trebuie să îl porţi într-un peisaj îngheţat de periferie, luându-l de acolo pentru tine.

            Aplicarea programului cultural personal m-a dus departe de cultura română, în culturi fără îndoială mai mature. Acolo, de exemplu, la Dostoievski, Tolstoi, Shakespeare, sau Goethe, ca să dau exemplul unor scriitori citiţi şi recitiţi frecvent în diferite perioade ale vieţii, găseşti amanţi puternici. Unii care îţi cer scocoteala, nu sunt numai de îngânat copilăreşte. Şi te provoacă să urci de la inimă la minte, apoi să cobori iar la inimă, transformându-ţi viaţa într-una gândită din perspectiva unor constante general umane, care nu mai pot fi oprite în loc de nicio încadrare culturală naţională. Dintr-o interpretare timpurie, bună sau rea, am simţit că trebuie să abandonez şi teologia pentru a intra în lumea deschisă de cultura lumii.

            Mi-ar fi greu să evaluez până unde am ajuns în lumea asta mare a culturii lumii. Încă merg. În clipa de faţă, înaintez reascultând notele concertului de clarinet compus de Mozart. Nu ştiu spre ce, evident. Şi poate tocmai această ignoranţă ultimă a oricărui traseu în cultură te face să te întorci la copilăria culturii naţionale, la acele limite care coboară mai spre tine. În perimetrul lor, vei obţine şi îndrăzneala copilărească de a crede că poţi contribui la cultura română. La urma urmei, această îndrăzneală au avut-o şi scriitorii sau artiştii care au contribuit la formarea culturii române. Inclusiv Camil Petrescu, pe care Mihail Sebastian şi-l aminteşte în Jurnal ca pe acela care considera că tot ce scrie este deja în vârful culturii universale, fără să mai fie nevoie să urce vreun munte, o apreciere de sine care semăna cu consideraţiile sale mult mai evident copilăreşti că ar fi izbutit să facă din România o ţară câştigătoare în războiul al doilea mondial, dacă autorităţile i-ar fi încredinţat conducerea armatei. Sau pentru a mă referi la istorie, parte a programului meu de cultură, mi-a fost dat mult mai târziu să mă întâlnesc cu delirul istoriografic al lui Nicolae Iorga, corectându-i citatele în limba greacă dintr-o ediţie a unui volum despre istoria bizantină.

            Prin urmare, cultura română oferă posibilităţile unei îndrăzneli copilăreşti, care poate deveni şi un elan erudit de genul celui al unui Nicolae Iorga. Nu sunt perspective rele dacă porneşti de la cultura română, nici dacă alegi să rămâi în ea. Mergând frecvent la mănăstirea Cozia, cu biserica ei redusă în dimensiuni, ştiu de fiecare dată că poate adăposti un rege, „Io Mircea” mai exact, şi că este la locul ei lângă un râu mare precum Oltul, ba şi pe lângă nişte munţi înalţi. Este nevoie de două lucruri: numai să uiţi că ai venit dintr-o periferie, şi o poţi face prin asimilarea culturii umanităţii, şi numai să nu priveşti, Doamne fereşte, pe sub fusta bibliotecarei, socotind că trăirea culturii române este o afacere de adolescenţi triviali. Căci se găsesc destui care să te convingă că exact asta este.

Arta prezentului

 Arta prezentului

A raporta arta la prezent şi a o raporta la tine însuşi pot fi două lucruri identice. Pentru că tu eşti în prezent. Însă raportarea la sine nu este un comportament întâlnit în prezentul comun. În acest prezent comun, nu există raportare la sine. De aceea, raportarea la sine ia forma unui altfel de prezent, fiind asimilabil trecutului şi fiind de trecut cu vederea de către actorii prezentului comun.