Ochii tatălui

Este tatăl privit în ochi? Sau, mai curând, tatăl este cel care îşi priveşte fiul în ochi? Aceasta este dilema urmaşului, mereu în urma celui care i-a dat viaţă fără a-l conţine vreodată în sine aşa cum o face mama. Adus pe lume pentru a fi următor, îl poate prinde din urmă pe cel care l-a lăsat în urma sa, privindu-l în ochi? 

Şi poate fi privitul în ochi trofeul victoriei asupra condiţiei secundarităţii urmaşului? O secundaritate în raport cu tatăl şi cu lumea mai veche decât sine. Este un trofeu al victoriei ori de câte ori viaţa urmaşului este mai însemnată decât a tatălui, aceasta însemnând privitul în ochi. Dar este numai un trofeu, adică o trăire singulară, chiar dacă recursivă, pentru că viaţa urmaşului rămâne apoape în totalitate una ce trebuie să urmeze calea pe care i-a dat-o de parcurs tatăl său cu voinţa rece a celui ce nu poate adăposti în sine viaţa generată de el.

Şi de fiecare dată când fiul îşi înalţă privirea de la calea pe care o parcurge, poate vedea cum este privit de tatăl său cu ochii dispăruţi şi prin aceasta suficient de cuprinzători pentru a încăpea în ei viaţa urmaşului de la început şi până la sfârşit.