Monday, July 8, 2013

Contra libertăţii

Nevoia de adevăr este mai puternică decât nevoia de libertate. Mai întâi, pentru că a doua este mult mai uşor  răspândită în rândul mulţimii sau, mai curând, numai ea poate fi răspândită astfel. Apoi, tocmai din cauza unei asemenea răspândiri, glasurile libertăţii sunt întotdeauna confuze.
Mulţimea sau poporul nu are niciodată un glas unic, iar cei care îşi asumă glasul celor mulţi nu o fac decât cu intenţia ca răsunetul vorbelor lor să poată fi purtat, datorită lejerităţii sale, prin gurile tuturor şi, în acest fel, discursul devine numai un condiment al confuziei, nu clarificarea ei. Cei care au avut un glas unificator, nu au făcut-o niciodată în spiritul libertăţii, ci pentru a propune o constrângere politică sau religioasă.
Confuzia poate fi întotdeauna vehiculată cu succes de omul politic care urmăreşte subordonarea mulţimilor. Nu trebuie să ofere cu generozitate decât elementele ce compun miezul tare al libertăţii ca aspiraţie, anume, eliberarea. Miez tare, pentru că eliberarea presupune violenţa, iar tăria acesteia lasă nedezvăluit conţinutul precar al libertăţii propriu-zise.
La nivelul mulţimii, conţinutul libertăţii sau „marele” ei conţinut nu este de fapt decât o serie de încăpăţânări egoiste în numele unui „fac ce vreau”, care este la urma urmei reductibile la „fac ce se vrea, dar o fac pentru mine”. Corespondent, eliberarea se poate degrada foarte bine într-o varietate de acte de violenţă faţă de ceilalţi, de la simpla înjurătură, la condamnarea celor care ameninţă egoismul mulţimilor printr-o autentică valoare a eului lor.  
Diferit, puterea nevoii de adevăr se măsoară după capacitatea ei de a străbate individul în totalitate şi nicidecum mulţimile. Da, numai nevoia de adevăr o poate face, fără însă a fi presupusă o existenţă ieşită din comun. Individul care vrea adevărul o face din mijlocul lucrurilor comune. Pe acestea le vrea adevărate şi le face să fie aşa, folosindu-se de acurateţea lucrului bine alcătuit şi de executarea lui cu sinceritate.  Din acest exerciţiu al sincerităţii nu se pot confecţiona lozinci care să aţâţe masele. Un „vreţi să fiţi sinceri cu voi, cu munca voastră şi cu ceilalţi?” nu are nici pe departe tăria unei înjurături ori a unei invective.
Apelul la adevăr şi resimţirea lui ca nevoie nu pot anima decât indivizi izolaţi. Şansa difuzării acestei nevoi în rândul mai multor oameni este sporită numai atunci când oamenii politici sunt aleşi din rândul unor asemenea indivizi izolaţi. Numai ei pot transforma popularul  „fac ce vreau” într-o adeziune la sinceritate, ce va deveni ulterior şi o nevoie. Altfel spus, „fac ce se vrea, dar o fac pentru mine” poate deveni un „fac ce trebuie pentru a realiza bine munca şi lucrurile proprii”, care se alătură unui „ceea ce fac pentru mine va fi realizat în chip sincer”. „Fac ce trebuie” este obiect al unei instituiri sau impuneri din partea omului politic, străină aşadar de spiritul confuz al libertăţii. Mijloacele prin care se realizează îl reprezintă crearea unor instituţii de uz comun. Ele trebuie să fie lucrurile bine făcute ale omului politic şi vor deveni în timp instrumentele folosite liber de individ pentru binele propriu.

Altminteri, nevoia de adevăr nu va rămâne decât a câtorva, iar deruta mulţimii în trăirea libertăţii nu îi va putea fi imputată niciodată. Libertatea nu are nimic de-a face cu necesitatea adevărului resimţită numai de individ. Greşit este şi jocul liber al imaginaţiei aspiranţilor la adevăr ce închipuie situaţii în care puterea sa va fi îmbrăţişată de mulţime în mod liber. 

No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.