Categorii

Tuesday, November 20, 2018

Dezbatere(12): Limbajul nonverbal


Dezbatere, oratorie şi retorică

12

LIMBAJUL NONVERBAL


Elementele limbajului nonverbal
  • Contactul vizual
  • Expresiile feţei
  • Gesturi
  • Poziţia corpului
  • Mişcarea corpului

Averisment: limbajul nonverbal trebuie dozat în aşa fel, încât publicul să nu îl reţină în defavoarea limbajului verbal, prin care se transmit mesajele

Cerinţă: deşi limbajul nonverbal trebuie să fie echilibrat, orice mişcare, contact vizual etc. trebuie să fie exagerate în raport cu utilizarea lor în comportamentul obişnuit

Contactul vizual
- înaintea discursului, trebuie identificate câteva feţe prietenoase sau doritoare să te asculte (publicul trebuie „scanat” în prealabil, până găseşti feţele prietenoase; dacă persoana asupra căreia îţi opreşti privirea refuză comunicarea, treci repede la o alta)
- când începi discursul, te uiţi în ochii unei singure persoane cu expresie prietenoasă, apoi, după câteva momente, treci la altele cu aceeaşi expresie
- prin contact vizual direct, transmiţi publicului încrederea în competenţa ta şi stabileşti un contact cu publicul, îi laşi impresia sincerităţii
- prin contact vizual, reuşeşti să iei pulsul atitudinilor publicului şi să îţi modifici discursul în aşa fel încât să reduci eventualele reacţii negative sau senzaţia de plictiseală
- nu trebuie să clipeşti des, inspiră nesiguranţă

Expresiile feţei
- zâmbetul este cea mai importantă expresie facială
- înaintea unui discurs, trebuie studiate în oglindă expresiile feţei prin care exprimi: dezgustul, fericirea, tristeţea, stânjeneala, surpriza, emoţia, secretul, plăcerea, oboseala, somnolenţa, amărăciunea, gândirea serioasă, confuzia, mânia, încrederea, sila

Gesturile
- nu se reduc la mişcarea mâinilor, ci la mişcarea tuturor membrelor şi a corpurilor, comunicând cu alte forme de exprimare nonverbală şi verbală
- trebuie coordonate cu limbajul verbal
- gesturile nu sunt universale, există diferite semnificaţii pentru fiecare cultură sau audienţă (de exemplu, un grup de tineri înţelege altfel unele gesturi decât un grup de oameni maturi)
- trebuie evitată folosirea degetului arătător, deoarece poate lăsa impresia că dispreţuieşti publicul de pe o poziţie de autoritate
- mâinile depărtate semnifică deschiderea, încrucişate opusul
- pumnul închis semnifică mânie şi frustrare

Poziţia corpului
- trebuie controlată chiar înainte de a vorbi; nu trebuie să fii surprins consultând materiale scrise
- poziţia dreaptă (cu picioarele drepte) semnifică autoritate şi încredere; aplecarea puţin înainte – faptul că îţi pasă de public; aplecarea într-o parte – dispreţul faţă de o opinie opusă celei susţinute de tine; umerii strânşi – lipsa de încredere, nesiguranţa
- pentru discursul emoţional, este nevoie să îţi îndrepţi corpul înainte
- nu trebuie să te joci cu mâinile, să le ţii în buzunar, încrucişate la spate sau în faţă
- nu trebuie să te balansezi
- trebuie să ţii capul drept şi bărbia uşor ridicată
- nu trebuie să priveşti în jos, dacă este nevoie să consulţi un material scris, nu trebuie să te uiţi în jos mai mult de câteva clipe

Mişcarea corpului
-  cu cât publicul este mai mare, cu atât trebuie să fie mai ample mişcările corporale
- nu trebuie să te mişti într-un colţ al scenei şi să rămâi acolo
- dacă te mişti prin sală, trebuie să revii la locul central de unde ţi-ai început discursul
- nu trebuie să mergi cu spatele sau în diagonală
- când mergi prin sală, trebuie să o faci încet
- nu trebuie să îţi întorci spatele la public sau să o faci pentru puţine momente


Bibliografie:
Fred Miller, Public Speaking!, St. Louis, 2011












Sunday, November 18, 2018

Refuzul prezentului istoric în poezie



Refuzul prezentului istoric în poezie, a prezentului sordid, infecţios: accept să-mi apară pe monitorul calculatorului, dar nu şi atunci când folosesc monitorul pentru a mă vedea, pentru a-mi vedea scrisul. Dacă s-ar scrie numai pe hârtie, ar mai fi tolerabil să incluzi prezentul, să te revolţi împotriva lui. Ar fi ceva mai departe de fluxul prezentului, evitându-se confuziile. Şi în unele cazuri de poezie scrisă numai pe hârtie, revolta poetică împotriva prezentului istoric s-a dovedit a nu avea mare lucru în comun cu prezentul din afară.

Tuesday, November 13, 2018

Dezbatere(11): cuprinsul şi finalul



Dezbatere, oratorie şi retorică

11


CERINŢE PENTRU CORPUL DISCURSULUI PUBLIC ŞI PENTRU ÎNCHEIEREA ACESTUIA





CERINŢE PENTRU CORPUL DISCURSULUI PUBLIC


Educarea – publicul trebuie să obţină mai multe informaţii decât cele avute înainte de ascultarea discursului; ca exerciţiu anterior elaborării discursului, vorbitorul poate să utilizeze următoarea schemă:

În timp ce publicul se va gândi la discursul meu, publicul îşi va aminti de:
1.
2.
3.

Distrarea – publicul ascultă cu mai mare atenţie, când ascultarea discursului este concepută ca o activitate distractivă (sau de entertainment)

Explicarea
- ideile prezentate în discurs trebuie explicate în aşa fel încât să fie înţelese de majoritatea publicului, nu de specialişti
- dacă discursul tău solicită un proces de înţelegere îndelungat, vor fi reţinute mai puţine idei
- oamenii au stiluri diferite de învăţare – auditiv, vizual şi chinestezic; discursul trebuie să fie transmis folosind toate aceste stiluri
- discursul trebuie să fie exprimat simplu, simplitatea însemnând că ideile sunt exprimate într-o manieră în care pot fi asimilate imediat
- trebuie eliminate exprimările inutile, termenii tehnici (sau să fie folosiţi împreună cu explicarea lor în termeni mai simpli)
- în desfăşurarea discursului, vorbitorul trebuie să se întrebe permanent care va fi importanţa a ceea ce spune pentru public; trebuie evitate expresiile care lezează anumite categorii de persoane (referinţe rasiste, religioase, etnice, privitoare la orientarea sexuală, la defecte fizice), deoarece în felul acesta se pierde o parte din audienţă





FINALUL DISCURSULUI

a. rezumatul final
b. finalul de impact

a. rezumatul final
- Sunt rezumate ideile, nu poveştile care le exemplifică
- Rezumatul este introdus printr-o formulă clară; de exemplu: „înainte de a-mi încheie prezentarea/discursul, să recapitulăm ce am învăţat astăzi...;” „în concluzie, aşa cum am susţinut anterior, este de reţinut că problema x prezintă aspectele y, w, z;” „ajunşi la finalul discursului, să ne amintim de principalele puncte semnalate: în primul rând..., în al doilea... şi în final...”

b. finalul de impact
- înainte de a încheia discursul, publicul trebuie avertizat că urmează finalul, de exemplu prin formulele:
  • A sosit timpul să încheiem prezentarea
  • Îmi voi încheia discursul cu...
  • Hai să îmi închei discursul cu...
  • Ceasul îmi spune că este timpul să închei discursul. Aşadar,...

- Forme de final puternic, de impact:
·        Îndemnul la acţiune (să-i ceri publicului să facă ceva; de ex., donaţi sânge, nu aruncaţi deşeuri în natură; feriţi-vă de..., nu judecaţi...)
·        Lansarea unei provocări (de ex., să văd care din dumneavoastră va putea să se abţiă vreme de o săptămână de la consumarea alimentelor de tip fast-food)
·        Umorul
·        Un citat sau o poveste spusă pe scurt
·        Schimbarea stilului de a vorbi (de exemplu, la un discurs energic şi plin de umor, să formulezi o încheiere serioasă, urmând unui moment de tăcere)
·        Conectarea încheierii cu deschiderea; dacă începi cu o poveste şi o laşi neterminată, acum o continui (de ex., vă aduceţi aminte că v-am spus de tânăra care a fost folosită în traficul de persoane, pentru că a fost racolată de pe internet? Să vă spun acum ce i s-a întâmplat: )
·        Folosirea titlului în încheiere (titlul şocant va primi o explicaţie; de ex., „ de ce mi-am intitulat discursul „Planeta în pericol de sufocare”? Pentru că într-adevăr, când vorbim despre poluarea aerului, este îndreptăţit să spunem că planeta este în pericol de sufocare)



Sunday, November 4, 2018

Emoţie



Emoţionat în faţa trecutului său. Mişcat. Trecut scris. Vocea i se mişcă. Îi tremură. Scris pentru a emoţiona, a mişca. Ei trebuie să se mişte şi să tremure. Trebuie să se mişte pe scaune. Să îşi mute picior peste picior. Nu, mai bine să stea pe scaune. Ar fi deranjanţi. Să stea ţepeni, doar cutremuraţi. Un cutremur dorsal, rectal. „Aplauze, nesimţiţilor! Am ţinut ferestrele închise pentru voi, altfel ar fi bătut vântul pe aici. Na, mi-ar fi zburat foile scrise, dar şi vouă v-ar fi smuls pălăriile din cap, poate şi capetele.”

A scrie dinspre punct.



A scrie dinspre punct. Nu pentru a pune un punct, tu, pentru tine, apoi încă unul şi iarăşi unul. Dacă îl fixezi la început, sferic ca orice minge, punctul îţi permite să te legeni pe el într-o parte sau alta. În atare situaţie, disperarea sfârşitului nu poate fi ca picajul în bot al unui avion, cu fum, mult fum, dacă e nevoie şi flăcări. Este o disperare scrisă peste punct, se leagănă, poate nu ca o joacă, ci mai curând ca o grijă de a ieşi ceva până la căderea din echilibru. Scoţi ceva din cădere. Fumezi noaptea la fereastra unui apartament de bloc. Nu pretinzi să ocupi întunericul. Arunci ca un mitocan mucul ţigării, îi urmăreşti căderea luminoasă. Mitocanii sunt veseli, se împotrivesc vorbelor serioase, cuvenite şi dintotdeauna ştiute.

Monday, October 29, 2018

Femeia în poezia bărbaţilor



Femeia în poezia bărbaţilor

La fel de puţin femeie şi când este divinizată romantic, şi când este parte a jocului unei masculinităţi obscene. Este mai degrabă o cauză de poezie inconsistentă ori contradictorie: în contradicţie cu umanul aparent în poezie, răspândit de cuvinte în suficiente părticele difuze, încât să nu mai poată sta ca o nucă tare ori moale sub buzduganul divin sau falic.

Monday, October 22, 2018

Dezbatere(10): Rezumatul viitorului discurs




Dezbatere, oratorie şi retorică

10

REZUMAREA A CEEA CE URMEAZĂ SĂ PREZINŢI ÎNTR-UN DISCURS



Rezumatul este parte a deschiderii unui discurs şi îndeplineşte următoarele roluri:

            - oferă publicului structura discursului pe care îl vor asculta, aşa încât să îl poată urmări mai uşor
            -  asigură garanţia că i se poate găsi o soluţie problemei abordate în discurs la nivelul titlului, introducerii şi captării atenţiei

Condiţiile care trebuie respectate în expunerea rezumatului:

- să fie conceput în aşa fel încât să lase impresia că discursul va urma un anumit traseu; de exemplu: „voi aborda problema x (tema discursului), căreia îi voi evidenţia aspectul y..., apoi voi discuta chestiunea z..., iar în final voi trata chestiunea w..., pe care o consider capitală în rezolvarea problemei x...” [punctele de suspensie lasă loc unei detalieri a felului în care vor fi tratate punctele enumerate]

- să fie clar delimitate părţile discursului şi momentul în care se încheie rezumatul; de exemplu, avem un discurs care susţine necesitatea unor cursuri de educaţie alimentară în cadrul învăţământului liceal:

            Voi discuta problema alimentaţiei nesănătoase în rândul liceenilor, voi semnala faptul că nu deţin surse de informare suficiente despre alimentaţie şi voi propune un model de remediere a acestei probleme.
            Mai întâi, voi semnala problema alimentaţiei nesănătoase, oferind câteva date statistice şi exemple edificatoare.
            Voi continua cu indicarea surselor de informare despre alimentaţie folosite de liceeni. Voi atrage atenţia asupra fenomenului publicităţii agresive făcute produselor alimentare nesănătoase şi voi oferi un exemplu al felului în care un tânăr ia decizia asupra hranei.
            Îmi voi încheia discursul cu câteva sugestii privind implemnearea în şcoli a unor cursuri de educaţie alimentară, oferind un model al chestiunilor care ar trebui discutate în cadrul unor asemenea cursuri.
            La încheierea discursului, voi încerca să răspund întrebărilor venite din partea dumneavoastră.
            Să începem! Cum am amintit, voi aborda mai întâi problema alimentaţiei nesănătoase. La ce mă refer mai exact? La...

           

Bibliografie:
Fred Miller, Public Speaking!, St. Louis, 2011

Tuesday, October 16, 2018

Dezbatere(9): Captarea atenţiei



Dezbatere, oratorie şi retorică

9

METODE DE CAPTARE A ATENŢIEI ÎNTR-UN DISCURS PUBLIC




1. Întrebarea

Exemple:

Cum v-aţi simţi dacă ar fi o competiţie sportivă pentru care v-aţi pregăti luni de zile, iar în ziua concursului v-aţi trezi prea târziu? (discurs despre o viaţă disciplinată; întrebare reorică)

Ce aţi face în situaţia în care aţi câştiga o sumă mare de bani la un joc de noroc? (discurs despre generozitate; întrebare cu răspuns din partea publicului)

- se solicită un răspuns numai în condiţiile în care suntem siguri că ascultătorii vor răspunde; oratorul poate repeta ultimele cuvinte ale răspunsului primit înainte de începerea discursului

- după întrebare, oratorul face o pauză de câteva momente pentru ca ascultătorii să se gândească la un răspuns


2. Prezentarea unui citat celebru

Exemple:

Pe drumul spre şcoală (sala, conferinţă etc.), mi-au venit în minte următoarele cuvinte rostite de ...: „...”

- continuarea discursului porneşte de la ultimele cuvinte ale citatului: uite, tocmai despre ... vreau să vă vorbesc astăzi


3. O poveste sau o glumă

- este de preferat o poveste personală

Exemplu: - discurs despre consumul de băuturi alcoolice – îmi amintesc că acum trei ani, aveam 14 ani, ştiţi, vârsta aceea a experienţelor interzise, am fost cu doi prieteni şi am băut ...


4. Punerea în valoare a unui talent personal

- de exemplu, recitarea unei poezii personale, intonarea unui cântec sau utilizarea unui instrument muzical, un număr de dans

Exemplu: - discurs despre legalizarea drogurilor – cel care are talent muzical poate cânta piesa „Cocaine” de Eric Clapton (If you want to hang out, you've gotta take her out: cocaine
If you want to get down, get down on the ground: cocaine
She don't lie,
She don't lie…) sau o parte din cultura hip-hop

Exemplu – se execută un număr de dans sau o mişcare sportivă înaintea unui discurs despre necesitatea sporirii numărului orelor de sport (oratorul poate continua cu o întrebare retorică – ştiţi cât a trebuit să mă antrenez pentru aşa ceva?)



5. Utilizarea unor efecte vizuale

- o imagine (în orice format), o statuetă, păpusă, jucărie etc. sau o vestimentaţie personală specială

Exemplu: discurs împotriva operaţiilor estetice – se prezintă o păpuşă Barbie, se atrage atenţia asupra faptului că este concepută ca o femeie perfectă, dar este fără viaţă

discurs despre poluare – oratorul apare cu o mască chirurgicală


6. Se începe cu o propoziţie declarativă sau cu o statistică

Exemplu – discurs împotriva fumatului – în anul 20.. s-au înregistrat x număr de îmbolnăviri... (se poate continua cu o întrebare de felul „dar cine sunt aceştia? Unii ca noi, care nu ştiau de nicio statistică, dar fumau pentru plăcerea de a fuma...”)

discurs împotriva studierii extensive a ştiinţelor umaniste – „Citim câteva cărţi pe an, dar avem anual ... sute de absolvenţi de filologie, istorie etc. care se pot realiza în domeniul de studiu scriind o carte”


7. Solicitarea imaginaţiei

Exemplu: Închipuiţi-vă pentru o clipă că sunteţi de etnie romă. Vă aflaţi într-un supermarket. Bodyguardul magazinului este mereu în spatele vostru. Vă supraveghează. Vă este limpede că are în minte o vorbă de felul „Ţiganul ăsta va fura!” (discurs împotriva discriminării)


8. Surprinderea / suspansul

Prezentaţi o situaţie care să aibă la sfârşit o întorsătură surprinzătoare

Exemplu: Luni nu mâncasem de opt ore, mă aflam pe stradă şi căutam să mănânc în oraş. Am trecut pe lângă un fast-food. Vedeam imaginile cu produsele de vânzare: hamburgeri cu..., .... (o descriere favorabilă). Ei bine, am trecut mai departe.


9. Utilizarea unor informaţii recente

Exemplu: discurs despre traficul de persoane – azi, ... octombrie 2018... în Italia, carabinierii au prins o persoană originară din România, acuzând-o de folosirea a 20 de persoane într-o reţea de cerşetorie / prostituţie etc.


10. Executarea unui gest neobişnuit

Exemplu: - discurs despre donarea de sânge – oratorul începe cu redarea înregistrării sirenei unei ambulanţe

Discurs despre drepturile omului – oratorul dezmembrează o jucărie care reprezintă un animal





Bibliografie:

Fred Miller, Public Speaking!, St. Louis, 2011

Wednesday, September 12, 2018

simplu recitator



A te apuca să citeşti o poezie înseamnă că deja o înţelegi. Din înţelegere fac parte poziţia în care ţii cartea, deschiderea cărţii (fie şi urmărirea poeziei pe monitor), dispoziţia de a citi diferită de aceea în care sesizezi informaţii şi diferită de preocuparea interesată, trecerile de la un cuvânt la altul, reţinerea în a le socoti cuvintele tale, inclusiv tensiunea neînţelegerii unor pasaje ale poeziei şi neliniştea dorinţei de a o comprima sau traduce în proză. Orice grijă a inteligibilităţii din partea poetului tinde să transforme cititorul poeziei în simplu recitator.

Friday, August 3, 2018

Solilocvism




Solilocvism


            M-ai văzut? Mi-am urmărit asiduu singurătatea. Nu lăsam mâinile întinse când ei doreau să mă salute, ci le făceam eu din mână de departe, fără să-i văd la faţă. Le zăream capetele, erau ca nişte turme de bivoli pe câmpie. Nu vreau să-i jignesc comparându-i astfel, nicidecum. Dimpotrivă, capetele lor mi se păreau puternice, prevăzute cu nişte coarne care m-ar fi împuns de îndată. Nu am talente de toreador, nici nu am ştiut vreodată să dansez. Nu mă jucam cu ei când le făceam cu mâna, ci îmi fixam la distanţa cuvenită reperele după care îmi potriveam un metronom al mersului înainte de unul singur. Pe cât erau ei de puternici în depărtare, pe atât trebuia să fiu şi eu de aproape. Nu trebuia să renunţ la nimic din ce îmi era aproape. Dormeam îmbrăcat, numai să nu îmi dezbrac hainele. Ce contează că erau câteva boarfe? Erau ale mele. Ei se aveau unul pe altul, eu numai pe mine. Cum să renunţ la ceva care mă acoperea şi mă făcea vizibil? Ştiu că atunci când eram gol, abia de eram văzut. Şi eu îmi pierdeam capul şi uitam cine sunt. Mai că îmi venea să cred că sunt bivolul pe care nu îl ajută coarnele când se scufundă în lacul acoperit de gheaţă subţire. Nici turma nu îmi era alături, doar îşi gâfâia sfârşitul lângă mine, nici tăria coarnelor nu mă ajuta să iau la rost lichefierea din jur.  M-am îmbrăcat de fiecare dată. Cu grijă să mi se mai vadă dunga aia la pantaloni şi cămaşa impecabil călcată, tocmai bune să fie fotografiate de oamenii care au un ochi diferit, de sticlă, în stare să vadă că sunt singur.

Wednesday, August 1, 2018

Iubirea la ospiciu



Iubirea la ospiciu


            Nu mai văd! Nu mai văd nimic! Mi-a scos ochii. Am tot spus că ăsta vrea să mă omoare, şi nu m-au crezut. Pe mine nu mă credea nimeni când vedeam. Le spuneam că diavolul a intrat în nebunul ăla şi ei ziceau că eu sunt nebun, că să le arăt eu diavolul şi apoi mă vor crede. Şi le arătam cioburile sparte de nebun, braţele lui – vai, braţele lui, cât m-au strâns de gât! –, încercam să-i fac să se uite sub pătura lui când dormea îndopat cu somnifere. Îi cădea cearceaful peste gură şi ba sufla în el, ba îl înghiţea. Aşa, se căsca şi se închidea iadul în gura lui fără oprire. Am văzut bine. Era acolo sufletul iubitei mele. Când eram afară, stăteam noaptea sub geamul ei şi fumam. Avea geamul deschis, pentru că era vară. Aşteptam cu capul plecat să apară la fereastră. La fiecare al şaptelea fum trebuia să apară şi îmi înălţam capul dintr-odată. Am făcut asta de trei ori. Atunci a apărut, dar nu era ea cum o ştiam. Era sufletul ei. „Ce mai vrei de la mine? Nu ţi-ai dat seama că mă ai deja?” Mi-am întins atunci braţele şi am simţit răcoarea nopţii. Era rece, dar era toată în braţele mele. Abia respiram şi abia reuşeam să-mi ascund de ea excitaţia sexuală. „Să nu îmbătrâneşti, c-ai să mă pierzi. Dacă nu îţi va mai bate inima aşa tare şi nu vei mai fi aşa viguros, nu o să te mai ştiu şi cine ştie pe unde voi nimeri.” Iar aici am îmbătrânit dintr-odată. Când m-au legat de pat, mi-am dat seama că mi-am trăit deja viaţa. La început, încercam să-mi smulg încheieturile care mă dureau de la strânsoare. Apoi m-am dumirit că nu voi putea face nimic nou dacă încep să mă mişc liber. Doctorul acela bătrân m-a dezlegat cu grijă şi m-a tratat ca pe un copil. Am primit fără să mă strâmb linguriţa rece în care era licoarea aia amară. Când eram copil, îi dădeam mamei peste mână sau ţineam licoarea în gură şi apoi o scuipam pe ascuns. Am aflat că  sunt demult bătrân şi doar mai repar câte ceva din viaţa deja trăită. Am început să dau din mâini şi din picioare. Iar voiau să mă lege, nu ştiau că eu încercam să o prind pe iubita mea care simţise că sunt bătrân şi o luase în zbor prin salon. Mi-a trecut şi asta. M-am liniştit repede, când mi-am dat seama că îi văd mereu ochii negri cum mă privesc din înălţimea tavanului. Ei, uite că nu mă lăsase de tot. Până a apărut nebunul. M-a izbit peste faţă şi mă afunda cu capul în pernă. Mă apăsa cu cotul pe cap, de îmi auzisem craniul trosnind. Ziceam că-i gata cu mine, dar n-am strigat, doar mă zbăteam să-l dau la o parte. Nu am reuşit, dar m-am întors şi îmi afundam mâinile în burta lui grasă. L-am privit. Era şi el bătrân. Parcă mă vedeam în oglindă, iar chipul meu era atât de urât! Când m-a lăsat, mi-au dat lacrimile. Nu de durere, ci pentru că aflasem limpede cât de bătrân sunt. Cu ochii plin de lacrimi, vedeam lumina becului scânteind ca pe o stea. Dar ea nu mai era acolo. Mi-am şters ochii, şi tot nimic. Atunci am văzut gura nebunului şi cum îi alunecase sufletul acolo. Sforăitul lui, ce, era sforăit? Nu, mârâia fiara aia de diavol, gata să mă apuce şi pe mine dacă mă apropiam de el. Le-am zis tuturor, le-am urlat să-i trezesc pe toţi, tremuram de groază, şi nu m-au crezut. I-am spus lui a doua zi dimineaţă. „Am văzut ce-ai făcut, satană!” Aşa, fără frică, că dacă mă omora, ajungeam şi eu la ea. M-a bătut, m-a bătut rău, de n-am mai ştiut de mine. După ce m-au scos de la infirmiere şi m-au băgat în salon, m-am dus de-a dreptul la el şi i-am zis: „Omoară-mă!” Dar diavolul nu m-a omorât. M-a strâns de gât, m-a pus jos şi mi-a scos ochii cu degetele. Ştia ce face. De când nu am mai văzut, m-am făcut tânăr la loc. Câteodată mi se pare că o aud dimineaţa cum se plimbă prin parcul din faţa ospiciului, sau că o  miros, sau că îmi face de mâncare, numai mie, celorlalţi le aruncă infirmierele lăturile alea din bucătăria ospiciului. Iar eu nu o mai pot vedea, iar ei nu mi-ar spune adevărul niciodată, ar ţine-o pentru ei. Mă trezesc noaptea ţinând în braţe perna şi plapuma, crezând că am prins-o, dar îmi aduc aminte că sufletul ei a fost înghiţit de diavol şi dacă a scăpat de el şi a ajuns iar pe pământ, eu nu voi mai vedea niciodată pământul.

Tuesday, July 31, 2018

Claustrofobie



Claustrofobie
           

            M-aţi lăsat ferecat în casă. Vă aud spiritele cum umblă pe coridoare. Şi voi sunteţi închişi, dar plimbările prin faţa camerei mele vă fac să vă simţiţi mai liberi. Vă pasă de mine mai mult decât reuşesc să-mi port de grijă, pentru că eu vă ofer libertatea. Uit de mine într-atât, încât ajung să vă vorbesc. Îmi risipesc cuvintele strigându-le de după uşă, se sparg pe prag acolo unde fusese sfărâmat paharul de jeluitorii voştri. Credeţi că nu îmi dau seama că nu le auziţi? Ba bine că da. Dacă aţi putea vorbi – şi mi-e lene să desenez litere cu creta pe masa de spiritism, ca să aud scuzele bâjbâite cu mâinile mele – m-aţi lua la rost, ca întotdeauna când m-aţi învăţat  buna cuviinţă: „Atunci, nu mai vorbi! Doamne fereşte, o mai fi vreo fereastră deschisă şi o prinde vreun copil de pe stradă una din năzbâtiile tale, de-i va amărî toată viaţa că nu mai găseşte o alta asemenea, încât să-şi completeze colecţia de vorbe rare.”
            V-ar fi lesne să-mi spuneţi asta, dar tot ce ţin la mine se pietrifică, toate se prefac în oase şi ziceţi voi că nu e groaznic să-ţi vezi scheletul, voi, care aţi fugit din cimitir şi vă bântuiţi fiul cât e noaptea de lungă.
            Ba mi-aţi putea spune şi că uşa este de fapt deschisă, că pot ieşi afară. Credeţi că nu am văzut-o deschisă? Dar pereţii nu sunt. Dacă mi-aţi fi dat forţa să-i dărâm, nu ar mai fi fost nevoie să-mi strig cuvintele odată ieşit afară. Aş fi mormăit ceva în barbă şi toţi ar fi spus: „Cel care a avut puterea să dărâme pereţii, neîndoielnic vorbeşte bine. Noi suntem vinovaţi că nu îl înţelegem!” Cum l-ar asculta pe unul care deschide uşa ca oricare altul? Ba mai şi verifică de două ori dacă a închis uşa, de teamă să nu-i tulbure cineva casa în lipsă. Ei, în cazul ăsta ar trebui să urlu mai tare decât am făcut-o vreodată. Şi urlând ca un ţicnit, aş fi slab. Limba turbată mi-ar fi suspendată pe un gât fără pene, pe care l-ar putea suci şi copiii după ce s-ar sătura să râdă de mine. Aş fi atât de slab, încât nu aş mai putea ţine la mine libertatea abia dobândită. Ar fi libertatea lor.

Friday, July 20, 2018

Scurt dialog despre moarte



Scurt dialog despre moarte


FIICA: Uite, tată, parcă e vie! Au aşezat-o pe bunica cu capul ridicat, mai are şi strâmbătura aia din colţul gurii pe care o făcea când era veselă! Dar e moartă, nu? Nu se mai poate face nimic? De ce s-au adunat atâţia oameni?
TATĂL: E moartă, da. O vor înmormânta după ceremonie. S-au adunat să-i arate că o preţuiesc.
FIICA: Eu nu vreau să mor.
TATĂL: Moartea nu este o problemă care să apară pe neaşteptate, ţi-am mai spus. Trebuie doar să ştii că viaţa are un sfârşit şi să o trăieşti dând tot ce ai mai bun din tine.
FIICA: De ce? Ca să mă preţuiască şi pe mine la fel? Dar bunica nu îi vede pe toţi aceştia care s-au adunat în biserică. Are ochii închişi.
TATĂL: Ssst! Linişte! Să vedem ce urmează. Vezi masa aia de acolo?
FIICA: Da.
TATĂL: Bărbaţii aceia de la masă sunt de la puşcărie. Au fost aduşi ca să li se dea de pomană.
FIICA: Şi ei o preţuiesc pe bunica?
TATĂL: Da.
FIICA: Nu cred. Uite-i că şuşotesc între ei. Unul râde.
TATĂL: Bine, poate ei învaţă acum s-o preţuiască. Li s-au împărţit cărţi de rugăciuni. Acum vor fi mai serioşi.
FIICA: Dar nu le deschid.
TATĂL: Probabil că nu ştiu toţi să citească. Sau poate sunt în altă limbă. Uită-te la bărbaţii ăia de la mijlocul mesei. Parcă ei citesc ceva în italiană. Fă linişte, se pregăteşte să vorbească cineva.
ACROBATUL BĂTRÂN: Cât mi-am dorit ca doamna A., nepreţuita mea prietenă de o viaţă întreagă, să nu treacă la cele veşnice până nu mă vede ridicând deasupra capului cupa de aur de campion la lupte. Scumpă A., mă voi lupta pentru ultima oară înaintea ta. Conrad, vino!
UN DOMN DIN SPATE: Ce dracu face, bă? Se apucă moşii să se bată în biserică?
FIICA: Tată, de ce înjură domnul din spate? El nu o preţuieşte pe bunica?
TATĂL: Ba da, este şi el tot un fel de nepot. Nu prea îi place cum se desfăşoară ceremonia.
FIICA: Şi domnii care se luptă cine sunt?
TATĂL: Unul îi era prieten apropiat, celălalt nu ştiu.
FIICA: Şi de ce se bat?
TATĂL: În semn de omagiu. În alte timpuri, oamenii se întreceau sportiv în onoarea morţilor.
FIICA: Ce înseamnă omagiu?
TATĂL: Că o preţuiesc.
FIICA: Eu cred că o fac pe grozavii.
TATĂL: Aşa-i la ceremonii. Fiecare o face pe grozavu, cum spui tu, ca să arate mai bine. Şi tu ţi-ai schimbat de două ori pantofiorii până să pleci.
FIICA: Păi primii erau rupţi.
PRIZONIERII DE LA MASĂ: Hai, tataie, dă-i una, trânteşte-l! Calcă-l pe cap!
FIICA: Vor ca domnul bătrân să-l omoare pe celălalt? Nu-l preţuiesc?
TATĂL: Ei, nu. E o joacă. Se bucură să învingă prietenul bunicii, atâta tot.
FIICA: Nu-mi place joaca asta. Tata, vreau să mergem acasă!
TATĂL: Ne-am pregătit atât de mult să o vedem pe bunica şi acum să plecăm?
FIICA: Hai acasă, te rog! Bunica n-o să vadă că plecăm.
TATĂL: Cine ştie? Poate vede cu sufletul ei din cer.
FIICA: Sunt sute de oameni în biserică şi afară. N-o să vadă că plecăm.
TATĂL: Ce ştii tu? Să mai stăm puţin.
FIICA: Dacă ne jucăm şi noi de-a moartea, nu o să dăm din noi ce e mai bun.
TATĂL: Cine se joacă?
FIICA: Toţi. E ca la baba-oarba şi bunica nu-i prinde. Mie nu-mi place să m-ascund.
TATĂL: Nici mie. Hai să mergem!



Saturday, June 30, 2018

SCRISORI CĂTRE O PRIETENĂ SCHIZOFRENICĂ - Scrisoarea IV



Scrisoarea IV

            Dragă M., nu ştiu când vei apuca să citeşti ce îţi scriu acum. Am aflat de la N. despre încercarea ta de a te sinucide, dar şi că ai fost salvată la timp. Mi-am imaginat şi timpul celălalt, când ai înghiţit una după alta pastilele, şi îi recunosc solemnitatea. Erai pe cale să îţi stăpâneşti viaţa care altfel te poartă fără să te întrebe dacă vrei sau nu în vârtejul deloc uman al celor cărora le este refuzată şi puţina odihnă de a şti ce este cu ei. Iar medicii în halate albe oferă o pace iluzorie. Dacă îl lămuresc pe unul ori altul că este bolnav, acesta, în loc să se dumirească ce este cu el, află că poartă în sine un alt om, imperfect şi gata să-l înghită. I-ai fi făcut-o în ciudă înghiţind pastilele şi murind, dar era deja destulă moarte şi în leacul acesta. Tocmai aici este greutatea eliberării prin moarte, că moartea confiscă şi eliberarea, fără să îi îngăduie să fie un act al vieţii.
            Îmi amintesc de zilele de până la înmormântarea tatălui meu. Am locuit în acele zile în casa unor vecini de vis-a-vis. Am privit numai de câteva ori, şi niciodată cu insistenţă, fereastra camerei unde zăcea leşul tatălui meu. Mă uitam pe geam mai degrabă din curiozitatea de a experimenta cum se vede afară de la etaj, întrucât casa mea nu avea niciunul. Vedeam pentru prima dată cât sunt de înalţi cei câţiva copaci din curte, cărora până atunci nu le ştiam decât umbra. La cinci ani câţi aveam, noutatea asta cântărea la fel de mult. Şi mai grozavă a fost descoperirea unor pachete cu smochine în balconul vecinului. Mâncam una după alta. Îmi plăceau şi nu primisem decât de foarte puţine ori. Dar, sunt sigur acum, aveau gust de moarte. Le simţeam toată împotrivirea de a fi mâncate, parcă îmi spuneau că nu au nimic de-a face cu mine, dulceaţa lor, gustată, părea să arate către sine ca în viitoarele manuale şcolare de limbi străine, în care obiectele poartă un nume al lor, iar tu trebuie să îl înveţi fără a-ţi fi îngăduit să le atingi. Şi mi-a rămas în minte că era un frig ca de toamnă, care îmi îngheţa mâinile pe pachetele de smochine desfăcute cu greu şi mă împiedica şi el să simt că le mănânc, aşa cum în toamnele răcoroase şi iarna, orice ai face, chiar şi când fumezi o ţigară, chiar şi când săruţi pe cineva, pare să fie numai o simulare a ceea ce ai face cu adevărat vara sau în casă. Ei, bine, tatăl meu murise în miezul verii.
            Mă iau după credinţele religioase mai vechi care erau convinse de puterea copiilor de a profeţi şi cred şi eu că mi s-a descoperit atunci moartea. Înstrăinându-mă de mine şi de tot ce este în jur, cuprinzându-mă într-un frig împotriva firii, încât nimic din ce făceam nu mai reuşea să fie firesc şi astfel trecut cu vederea. Era preschimbată într-un fel de moarte viaţa fiului născută din moartea tatălui, din eliberarea de el prin joaca nevinovată a gusturilor dulci. Nelămurirea avută de mic – de ce nu se vede în casele oamenilor în timpul zilei, deşi este lumină? – parcă primea un răspuns. Descopeream că şi în zi este destul întuneric, că moartea reuşeşte să găsească întunericul acesta şi să pătrundă în case. Nu este un oaspete nepoftit, ci afli atunci când apare că locuiai în casa ei fără să ştii.
            Numai ca un oaspete ocazional, moartea apare într-o nuvelă a lui Cehov, în care o căţeluşă pierdută nimereşte în trupa de animale a unui dresor de circ. Moartea venise să ia gâscanul trupei. Mi-a rămas în minte descrierea gâtului său lung şi slab, devenit neputincios în a-i mai susţine viaţa. Aşa sunt şi braţele atârnânde din picturile care înfăţişează coborârea lui Iisus de pe cruce, mai cu seamă cele renascentiste. Pictorii erau bine documentaţi, fiindcă braţele cadavrului atârnă întocmai. Unii pictori adăugau îngeri plângând de o parte şi de alta a trupului lipsit de viaţă. Înduioşează mai puţin chipul omului mort, întrucât ca oaspete mereu pe jumătate prezent, moartea este privită în faţă, mai mult însă neputinţa din membrele subţiri ale omului, cum era şi gâtul gâscanului.  Orice luare la rost a morţii, înfruntare sau abandonare în ea, ba încă şi gestica lui Hamlet din monologul despre a fi şi a nu fi, sunt strivite în slăbiciunea mâinilor atârnânde. Pare că aşteptăm ca omul să mute cumva lucrurile, să îndepărteze răul cu mâinile, mai mult decât o poate hotărârea lui. Aflăm că nu poate, privindu-i mânile moarte. Sau nu vrem să i le privim, şi i le legăm cu sfoară când este depus în raclă, pentru a-i sta cu solemnitate pe piept. Asupra lor atârnă toată greutatea morţii, ţărâna pe care ne-o dorim să-i fie uşoară. Nicidecum nu se cuvine să socotim o laşitate înduioşarea omului faţă de sine când se simte strivit de moarte. Disperarea omului de a împinge moartea de la sine este cu totul umană. Vorbeşte despre viaţa umană.
            Îmi amintesc de un tânăr, cel mai probabil schizofrenic, care coborâse pe şinele metroului. Striga ceva delirant despre tatăl său, aşteptându-şi moartea. Ar fi fost o moarte luminată orbitor de farurile metroului, o eliberare luminoasă de chinurile sale. A fost însă salvat de paznicii de la metrou. Ţinut de braţele lui care nu se împotriveau. Evident, era împiedicat să mai încerce să se arunce. Unii paznici îl linişteau aproape îmbrăţişându-l. Tânărul delira în continuare, se sfădea mai departe cu tatăl său, însă vocea lui se domolise, suna acum ca o tânguire. Ai fi spus că revolta lui faţă de viaţă biruise şi în chipul acesta, mergând cu braţele moi în preajma altor braţe care îi ofereau mângâiere. Moartea luminoasă şi fulgerătoare era dată la schimb pentru o slăbiciune pe care o putea cuprinde lumina, este drept domoală, a blândeţii umane. Oricât de fragilă va fi fost ea, căci în mod sigur, odată salvat de pe şinele metroului, tânărul schizofrenic a cunoscut din nou duritatea mânuirii lui de către alţii, târgul meritase. Nu pentru că îi fusese salvată viaţa, căci până la urmă nicio viaţă nu poate fi salvată, ci pentru că apucase să cunoască miezul ei uman. Dacă tânărul ar fi reuşit să se oprească din şuvoiul delirului, ar fi avut multe de povestit despre viaţă. I s-ar fi adunat mulţi în preajmă să-i asculte vorbele, poate chiar şi tatăl său.
            Sau am auzit despre un alt tânăr schizofrenic, şi el revoltat împotriva tatălui său. Dorise să-i pregătescă o răzbunare cruntă pentru răul pe care îl simţea venind de la el. Se pregătise îndelung pentru asta. Umbla zi de zi prin oraş, se strecura prin gangurile mirosind a urină, printre blocuri şi case, speriind copiii care se jucau pe stradă, iar părinţii îi trăgeau mai departe de el, gândind că tot rătăceşte aşa prin toate cotloanele cu gândul de a face rău cuiva. Însă nici nu rătăcea, nici nu se putea gândi la altceva decât la planul răzbunării sale. Căuta cu înfrigurare nişte lanţuri, pe care le-a găsit până la urmă în portul oraşului. Nu erau chiar cum şi-ar fi dorit. Nu străluceau, erau ruginite, mâncate de sare şi de ele rămăseseră lipite scoici moarte. Nu mai avea nimeni nevoie de ele, dar le-a furat de acolo foarte atent, pentru a nu fi observat. Şi le-a vârât sub haină şi mergea spre casă ţinându-se de pântece, cocoşat de greutatea lor. Încheieturile mâinilor îl ardeau de durere, dar simţea că deja începuse răzbunarea aceea teribilă pe care o plănuia. S-a strecurat seara în casă, dar nu a dat de bănuit nimănui nimic, tatăl, mama şi sora lui mai mică fiind mulţumiţi că nu l-a mai apucat iarăşi un acces de furie, cum i se întâmpla în fiecare seară. Nici nu ştiau că de multă vreme mintea lui nu fusese atât de lucidă. Cu grijă pentru a nu trezi pe nimeni, a doua zi dis de dimineaţă, când toţi dormeau, a ieşit din casă. A trecut prin ceţurile dese ale acelei dimineţi şi a ajuns până la unul din multele poduri ale oraşului străbătut de canale. Era podul cel mai impozant, cu statui de lei la ambele capete. Sub el se căsca o adâncime uluitor de mare, cât să poată trece pe acolo nave înalte. Şi-a legat un capăt al lanţului de gât şi un altul de pod. S-a dezbrăcat de cămaşă, pentru câteva clipe a simţit frigul dimineţii şi i-a venit să se îmbrace la loc, iar apoi s-a lăsat să cadă în gol. Până să îi fie curmată viaţa de strânsoarea lanţului, i-a auzit izbitura metalică de parapetul podului. Suna ca un clopot de biserică.
            Probabil că din pricina asta, tatăl lui s-a trezit. Morocănos, fiindcă era prea devreme, şi-a tras pantalonii peste cei de pijama, s-a îmbrăcat cu o haină mai lungă şi s-a dus la pod. S-a aplecat peste parapetul podului acolo unde fusese legat lanţul. De acolo, i-a strigat: „Hei, cum ai reuşit să ridici podul ăsta? Credeam că o să pierim pe stânca aia de care ne prinsesem după naufragiul corabiei noastre, căci valurile nici până acum nu s-au domolit. Vom trece podul şi vom păşi pe insula asta, poate vom găsi ceva de mâncare şi apă. Dar de câte ori să-ţi spun că nu este frumos să stai cu limba scoasă?” Căci da, tânărul spânzurat, vânăt la faţă, murise cu limba scoasă. „Şi nu ţi-am spus că trebuie să ai unghiile curate? Uită-te la tine, sunt pline de rugină!” Şi tânărul s-a ruşinat. Şi-a privit unghiile şi erau într-adevăr foarte murdare. Fireşte, şi-a tras limba în gură şi a început neîncrezător să-i vorbească tatălui său: „Eşti o nălucă. Nu este nicio insulă aici şi nu am naufragiat de nicăieri. Pur şi simplu am trecut prin oraş şi m-am spânzurat de podul ăsta. Asta-i realitatea.” „Bine, bine, acum după ce ai trecut prin ceaţa asta deasă, mă înveţi tu pe mine ce este real şi ce nu. O să discutăm mai târziu despre ce este realitatea, dar acum ridică-te de acolo şi grăbeşte-te să mă ajuţi să ne înjghebăm ceva pe insula asta.” Şi s-a ridicat, urmându-şi ruşinat tatăl. Prin spatele lui, încerca să-şi cureţe unghiile. Era într-adevăr multă treabă de făcut. Tatăl tânărului şi-a dat repede seama că doar ziua era cald pe insulă, însă noaptea era foarte rece, băteau sălbatic vânturile venite dinspre mare din toate părţile. Aşa că s-au apucat să-şi construiască o casă din tulpini de copaci. Tatăl nu-şi cruţa deloc fiul de la muncă. Munceau cot la cot la ridicarea casei, dar tânărul, în virtutea puterii sale mai mari, primea sarcini mai grele. Căra toată ziua buştenii întâlniţi în pădure şi erau grei, pentru că proveneau de la copaci bătrâni doborâţi de furtuni. Tatăl lui meşterea unelte şi îl ajuta să îi taie şi să-i înalţe.  Au terminat de făcut casa, dar mai era mult de muncă şi în fiecare zi. Ba să adune şi să încerce fructele întâlnite în pădure – au trecut prin dureri crunte de burtă şi vărsături până să îşi dea seama că nişte boabe negre care creşteau în tufişuri erau comestibile, iar altele albe erau otăvitoare -, ba să construiască din plante asemănătoare răchitei o colivie pentru papagalul care le îngâna vorbele cântându-le răsunător laolaltă, ba să caute un curs de apă sau să adune roua de pe frunzele mari şi cărnoase ale plantelor bizare întâlnite pe insulă. Tânărul robotea de dimineaţa până seara, istovit chiar şi când nu erau de făcut treburi grele, căci atunci tatăl îi poruncea să împletească nuiele şi să ţeasă perdele din pânze de păianjen, pentru a stăvili pătrunderea insistentă a insectelor în casă, care simţiseră bine că sângele noilor oaspeţi ai insulei, singurii oameni de pe acolo, avea un gust nespus de dulce. Şi erau unele pânze cu fir galben-auriu, cele mai de preţ. Se găseau foarte greu. Deseori, în căutarea lor, tânărul se îndepărta de casă şi adormea în iarbă. Aşezat pe spate, privea stelele. Niciodată nu văzuse atât de multe în oraşul lui, încât mereu credea că vorbele spuse despre mulţimea stelelor sunt doar nişte scorneli poetice. Atunci îi venea în minte ca un fel de amintire nedesluşită gândul că este mort. Se speria privind la ierburile mari şi întunecate din jurul lui, dar era atât de istovit, că adormea de îndată şi a doua zi i se părea că gândul acela fusese un vis.
            Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că s-a adâncit atât de mult în păduri căutând pânza aurie de păianjen, încât a rătăcit drumul spre casă, fără să apuce să vorbească vreodată cu tatăl său despre realitate, aşa cum îi promisese. Sau poate că încurcase din nou boabele albe cu cele negre, şi a sfârşit otrăvit pe undeva. Ori poate că l-a muşcat un astfel de păianjen, s-a trezit din pricina veninului în miezul unei nopţi cu lună plină şi s-a spânzurat cu o liană de un copac, chinuit că nu poate desluşi dacă este mort sau nu. Însă este sigur că înainte de a muri a avut grijă să-şi cureţe unghiile.
            Mi-ar plăcea ca acum să fiu un fel de Solomon aşezat pe tron şi sprijinit într-un cot, iar cu cealaltă mână netezindu-mi o barbă lungă, orientală, să judec dacă tânărul din poveste era mort sau viu. Şi să deosebesc viaţa de moarte, ori să răspund dacă viaţa merită trăită. Când mi-ai fi venit în sala tronului pentru a afla răspunsurile - căutate de tine nu în momente de oţiozitate cugetătoare, ci în toate drumurile tale chinuite şi în singurătatea hotărârii de a-ţi lua viaţa -, ai fi plecat după aceea cu entuziasmul celui vindecat în chip miraculos, pe drumurile cele mai umblate de ceilalţi, aşa încât să le poţi vesti minunea, fără să mai poţi rezista să te ascunzi în odaia unde să îţi tratasei neliniştile cu pastile. Nu stau însă pe un tron, nu mă înalţ deasupra acestor întrebări nici într-atât încât să le calific drept probleme fără răspuns. Mai curând mă aflu înnodat printre legăturile încâlcite dintre viaţă şi moarte. Este îndeajuns să ies din baia unde spălându-mă ştiam că înseamnă ceva grija de sine, iar apoi să intru în camera mirosind a fum de ţigară, ca şi cum un altul ar fi fumat acolo, nu eu, şi mă văd viu şi mort aproape în acelaşi timp, ba încă şi în mod ridicol, cu prosopul legat la mijloc. Ba încă şi cu un prosop cu broderii de toate culorile, de nu pot avea nici măcar o înfăţişare sobră, asemănătoare celei a statuii scribului egiptean care îşi scria şi picta chipurile vieţii sau morţii văzute cu ochii lui bine prinşi în contururi negre. Desigur, ne putem îmbrăca în haine cu care să nu ne fie ruşine să ne prezentăm în faţa altora şi să dezbatem despre viaţă şi moarte. Însă în hainele astea prezentabile tuturor, problemele de viaţă şi moarte sunt batistele care ies din buzunarele sacourilor elegante. Ale noastre sunt însă părţile întunecate, nedesluşite, unde sunt îngăduite până la sfârşitul ce ne vine din afară răsuciri printre lucruri deopotrivă vii şi moarte. Aşa împărţite, ne îndreptăţesc schizofrenia, rătăcirea minţii, nicidecum voinţa sfârşitului.

- sfârşit -