Sunday, December 13, 2015

Filosofie - lecţia XIV - L. Blaga - fişă de lucru



FIŞĂ DE LUCRU

Existenţa întru imediat şi pentru securitate / Existenţa întru mister şi pentru revelare  (L. Blaga)



1. Definiţi în limbaj propriu cei patru termeni subliniaţi, potrivit semnificaţiei oferite de L. Blaga.
2 p


2. Care este semnificaţia fiecăruia dintre cele moduri de existenţă şi cui aparţin?
2p


3. Oferiţi două exemple concrete din existenţa animalelor sau oamenilor care ilustează aceste două moduri de existenţă.
2p

4. Explicaţi care este legătura dintre concepţia lui Blaga despre existenţa întru mister şi pentru revelare şi mesajul poeziei sale „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
2p

5. Explicaţi din perspectiva distincţiei lui Blaga dintre cele două moduri de existenţă, de ce iubirea este socotită o „minune a lumii” în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
1p

Se acordă 1p din oficiu

Filosofie - lecţia XIII - eseu: credinţă şi moralitate



Eseu

Credinţa în existenţa lui Dumnezeu ne ajută să fim mai buni?

Etapele realizării eseului (eseul va răspunde întrebărilor sub forma unei expuneri coerente):

1. Introducere:
- care este legătura dintre religie şi moralitate? Ce rol joacă moralitatea în cadrul unei religii (se poate alege numai cazul religiei creştine)?
1p
2. Opinia personală:
- consideraţi că credinţa în existenţa lui Dumnezeu ne ajută să fim mai buni?
1p
3. Dezvoltarea opiniei:
- ce înseamnă pentru voi omul? (opţional, vă puteţi folosi de una din opiniile filozofice despre natura umană)
- ce reprezintă Dumnezeu (sau ideea unei fiinţe precum Dumnezeu) în raport cu omul? (răspunsul trebuie să fie personal)
- cum deosebim oamenii buni de cei răi?

1,5p
4. Argumentarea opiniei:
- cum poate fi justificat răspunsul dat cu privire la întrbarea credinţa în existenţa lui Dumnezeu ne ajută să fim mai buni? (un răspuns care să se refere la o idee sau situaţie generală)
1p
5. Exemplificarea opiniei:
- ce exemplu concret v-ar putea susţine opinia despre faptul că credinţa în Dumnezeu ne ajută/ nu ne ajută să fim mai buni? (personal sau din societate)
1p
6. Acordul opiniei cu cea exprimată de un filozof:
- care afirmaţie a unui filozof sau teorie filozofică despre om ar fi în acord cu opinia personală despre faptul că credinţa în Dumnezeu ajută sau nu omul să fie mai bun? De ce? (pentru răspunsul negativ, a se vedea opinia lui Sartre; pentru opinia pozitivă, a se vedea în special Augustin)
2p
7. Concluzie:
- cum s-a desfăşurat eseul? (enumeraţi pe scurt etapele precedente ale eseului pornind de la opinia personală)
- ce folos pentru viaţă poate avea opinia exprimată de voi privitoare la faptul că credinţa în Dumnezeu ne ajută sau nu ne ajută să fim mai buni?
1p
0,5 p pentru coerenţa expunerii şi corectitudinea exprimării

1p din oficiu

Thursday, December 10, 2015

Filosofie - lecţia XII - teză



LUCRARE SEMESTRIALĂ LA FILOSOFIE
- SEMESTRUL I –


I. Citeşte enunţurile de mai jos. În cazul în care apreciezi că afirmaţia este adevărată, încercuieşte răspunsul ADEVĂRAT; dacă apreciezi că afirmaţia este greşită, încercuieşte răspunsul FALS.

1. Filosofia este o ştiinţă exactă care se ocupă de lume şi de om.
ADEVĂRAT  FALS
2. Dacă suntem în mod esenţial fiinţe raţionale, putem subordona cunoaşterea prin simţuri celei raţionale.
ADEVĂRAT  FALS
3. Esenţa este setul de trăsături fundamentale care definesc un lucru.
ADEVĂRAT  FALS
4. Omul se aseamănă cu divinitatea pentru că unii oameni cer altora să fie respectaţi ca nişte zei.
ADEVĂRAT  FALS
5. „Omul interior” din concepţia lui Augustin reprezintă caracterul omului de a refuza exteriorizarea.
ADEVĂRAT  FALS
6. Potrivit lui Sartre, inexistenţa lui Dumnezeu implică responsabilitatea omului pentru faptele sale.
ADEVĂRAT  FALS (30p)

II. Analizaţi pe scurt, din perspectivă filosofică, problematica esenţei omului, având în vedere următoarele repere:

-  precizarea pe scurt a motivului pentru care omul constituie unul din subiectele tratate de filosofie; 4p.
- numirea unui filozof care, în scrierile sale, a făcut referiri la problematica esenţei omului;  6p.
- precizarea unei teze despre esenţa omului;  4p.
- prezentarea tezei pe care aţi menţionat-o; 6p.
- ilustrarea tezei printr-un exemplu concret;  6p
- formularea unei obiecţii la adresa tezei prezentate. 4p. (30p)

III. Citiţi textul de mai jos:

Într-adevăr, totul este permis dacă Dumnezeu nu există şi, în consecinţă omul este abandonat pentru că el nu găseşte nici în sine, nici în afara sa vreo posibilitate de care să se agaţe. El nu îşi mai poate găsi scuze... omul este liber, omul este libertatea.
Sartre, Existenţialismul este un umanism

Răspundeţi următoarelor cerinţe:
1. Menţionaţi şi explicaţi pe scurt dacă viziunea cuprinsă în text admite sau nu existenţa unei esenţe a naturii umane.  10p.
2. Evidenţiaţi, în aproximativ 10 rânduri, o corelaţie existentă între Dumnezeu şi libertatea umană.  10p.
3. Formulaţi, în aproximativ 5 rânduri, un punct de vedere personal referitor la actualitatea perspectivei filosofice prezentate în textul dat. 10p. (30p)



Friday, December 4, 2015

Logică - lecţia VIII - teză



LUCRARE SEMESTRIALĂ LA LOGICĂ
- SEMESTRUL I –



I. Citeşte textul:

Numai Domnul-Dumnezeu nu minte. Noi, ceştialalţi, trăim între proşti şi dacă nu i-am amăgi, ce folos am mai putea trage de la dânşii?

1. Reformulează două idei transmise de acest text. 10p

2. Oferă un exemplu concret pentru una dintre ideile desprinse din text. 10p

3. Descoperă în text un termen concret, unul singular, unul absolut şi altul general (diferiţi unul de celălalt) 20 p

4. Explică de ce ai clasificat termenul general ca fiind astfel. 5p

5. Precizează dacă clasificarea unui termen ca fiind singular se referă la extensiunea sau intensiunea termenului. 5p

II.

1. Stabileşte concluzia următorului raţionament în limbaj natural:

Dacă părerile de rău conduc la conştientizarea vinovăţiei, iar tu ai ajuns acum să regreţi anii în care nu ai respectat sfaturile adulţilor, rezultă că... 10p

2. Construieşte un argument cu două premise în limbaj natural folosind indicatorul de premisă „întrucât” şi indicatorul de concluzie „aşadar”. 10p

III.

 1. Se dă termenul „manual de logică”. Găseşte doi termeni care, în ordine crescătoare,  să aibă extensiunea mai mare decât el. 10p.

2. Alcătuieşte câte o propoziţie care să folosească câte un termen diferit care să fie: a. logic vid; b. factual vid; c.abstract; d. colectiv; e. relativ (subliniază termenii). 10p



           


Tuesday, December 1, 2015

Filosofie - lecţia XI - Eseu despre împlinirea fiinţei umane



Eseu

Ce  înseamnă o fiinţă umană împlinită?

Rafael, Virtuţile teologice

Etapele realizării eseului (eseul va răspunde întrebărilor sub forma unei expuneri coerente):

1. Introducere:
- există o preocupare generală a oamenilor pentru a ajunge la împlinire? In ce fel se manifestă această preocupare (de exemplu, în ştiinţă, media, literatură, viaţa de zi cu zi etc.)?
1p
2. Opinia personală:
- care este opinia voastră despre împlinirea unei fiinţe umane?
1p
3. Dezvoltarea opiniei:
- ce înseamnă pentru voi omul? (opţional, vă puteţi folosi de una din opiniile filozofice despre natura umană)
- ce înseamnă „împlinire”?
- ce înseamnă „împlinirea omului”?
1,5p
4. Argumentarea opiniei:
- cum poate fi justificat răspunsul dat cu privire la împlinirea fiinţei umane? (un răspuns care să se refere la o idee sau situaţie generală)
1p
5. Exemplificarea opiniei:
- ce exemplu concret v-ar putea susţine opinia despre împlinirea omului? (personal sau din societate)
1p
6. Acordul opiniei cu cea exprimată de un filozof:
- care afirmaţie a unui filozof sau teorie filozofică despre om ar fi în acord cu opinia personală despre împlinirea fiinţei umane? De ce? (explicaţie pe scurt)
2p
7. Concluzie:
- cum s-a desfăşurat eseul despre împlinirea umană? (enumeraţi pe scurt etapele precedente ale eseului pornind de la opinia personală)
- ce folos pentru viaţă poate avea opinia exprimată despre voi privitoare la împlinirea fiinţei umane?
1p

0,5 p pentru coerenţa expunerii şi corectitudinea exprimării

1p din oficiu

Thursday, November 19, 2015

Logică - lecţia VII - clasificarea termenilor după extensiune



LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE
- LECŢIA VII -

Tipuri de termeni

- clasificarea după extensiune  -


TERMENI VIZI ŞI NEVIZI

VIZI – nu conţin niciun obiect în extensiune:

a. termeni vizi logic: nu există posibilitatea de a concepe un obiect care să corespundă intensiunii termenului – pătrat rotund, mincinos sincer etc.

b. termeni vizi factual: nu există un obiect corespunzător extensiunii în realitate: Moş Crăciun, sirenă, OZN

[există situaţii în care intensiunea unui termen vid logic sau factual are puterea de a facilita înţelegerea unor termeni nevizi: de exemplu, „Moş Crăciun” uşurează pentru copii înţelegerea temenului „cadou de Crăciun”]

NEVIZI -  există cel puţin un obiect în extensiune: cal, copac, planeta Marte etc.

TERMENI SINGULARI ŞI GENERALI

SINGULARI – un singur obiect în extensiune: Liceul de Coregrafie „F. Capsali” din Bucureşti, această tablă, ghiozdanul meu etc.

GENERALI – au cel puţin două obiecte în extensiune – colegii din a doua bancă de pe primul rând de bănci, oraş, carte, televizor

Exerciţiu: transformaţi cinci termeni care desemnează obiecte din jurul vostru în termeni generali

TERMENI COLECTIVI ŞI DISTRIBUTIVI

COLECTIV – termen care se referă la o colecţie, astfel încât proprietăţile colecţiei nu sunt şi ale obiectelor din componenţa sa: armată, pădure, bibliotecă, popor

Exerciţiu: pentru termenii enumeraţi, oferiţi exemple de propoziţii care să le atribuiţi proprietăţi.

DISTRIBUTIVI – termen care se referă fie la un gen de obiecte, fie la un grup de obiecte, fiind calificat prin proprietăţi care revin fiecărui membru în parte: cărţi vechi, şomer, obiectiv turistic, balerină

TERMENI VAGI ŞI PRECIŞI

VAGI – termeni în privinţa cărora nu se poate stabili cu precizie ce obiecte intră în extensiunea sa:

Bătrân – începând de la ce vărstă?
Telefon performant – ce aplicaţii fac un telefon să fie performant?
Dreptate – care este fenul de fapte drepte la care ne gândim?

- termenii au un nucleu, în care intră obiectele precis corespunzătoare intensiunii lor şi o margine, incluzând obiecte adecvate mai puţin intensiunii

De exemplu, persoanele de peste 60 de ani pot forma nucleul termenului bătrân, cele de 55, 56, 57 de ani marginea.

PRECIŞI  - termeni ale căror obiecte se încadrează precis intensiunii – autoturism, acoperiş, pătrat

De exemplu, nu poate exista o figură geometrică care să fie mai puţin sau mai mult pătrat.


Exerciţiu – manual, p. 14, ex.2, a, b, c,d – clasificarea termenilor după intensiune şi extensiune


Temă: manual, p. 14, ex. 2, e

Thursday, November 5, 2015

Logică - lecţia VI - clasificarea termenilor după intensiune



LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE
- LECŢIA VI -

Tipuri de termeni

- clasificarea după intensiune -


Intensiunea şi extensiunea termenilor – aplicarea principiului termenul cu intensiunea mai mica are extensiunea mai mare şi termenul cu intensiunea mai mare are extensiunea mai mică.

Ex. 4 şi 5, a, b, c, p. 14 (TEMĂ ex. 4 şi 5 d, e, p. 14)


Clasificarea termenilor după intensiune:

a. ABSOLUŢI şi RELATIVI

            absoluţi – se plică unui obiect izolat din extensiunea termenului; exemple: carte, copac, frunza, teroare

            relativi – se aplică unei relaţii dintre două obiecte; exemple: tatăl meu, soţ-soţie, mai mare decât, sinonim

b. ABSTRACŢI şi CONCREŢI
           
            abstracţi – proprietăţi care nu sunt ataşate unui obiect; exemple: frumuseţe, binele, confuzia, aroganţa

            concreţi – proprietăţi ataşate unui obiect; exemple: frumos, bun, confuz, arogant

c. POZITIVI şi NEGATIVI

            pozitivi- prezenţa unor însuşiri sau a unui obiect – coerent, prietenos, moral, casă, copac

            negativi – absenţa unor însuşiri sau a unui obiect – incorect, nedrept, şchiop, nimic, vid

d. SIMPLI şi COMPUŞI

            simpli – noţiuni primare – autoturism, manual, propoziţie etc. – care pot fi folosiţi în alcătuirea altor noţiuni

            compuse: - autoturism de teren, manual de logică, propoziţie afirmativă.

            Un termen este compus dacă o parte din componentele sale se dovedeşte insuficientă pentru a înţelegerea întregului său.


Exerciţiu: alcătuiţi o compunere scurtă în care să folosiţi 3 termeni abstracţi, 2 concreţi, 2 relativi şi unul compus, fără ca aceştia să se repete.

De exemplu:

 Binele este virtutea care ne ajută să identificăm cine este om bun şi faptele morale pe care le face. Dreptatea poate fi socotită parte a binelui, la fel cum este şi frumuseţea. De aceea, bunicii şi părinţii noştri vor să ne înveţe nu numai binele, ci şi un comportament drept şi frumos care poate fi lăudat de ceilalţi. Aflăm lucrul acesta din primii ani de şcoală, când aspectul frumos al caietelor de şcoală atrage admiraţia învăţătorilor, chiar dacă ele nu aparţin unui elev bun la învăţătură.




Tuesday, October 27, 2015

Filosofie - lecţia X - Sartre: existenţa precede esenţa



FILOSOFIE
Lecţia X

Sartre: existenţa precede esenţa


K. Kollwitz, Femeie cu copilul mort


În abordarea temei omului, Sartre adoptă o poziţie existenţialistă. Curentul filozofic existenţialist nu poate primi o definiţie suficient de cuprinzătoare încât să includă toate direcţiile propuse de diferiţi filozofi. După nume, arată că în centrul abordării filozofice stă existenţa umană, condiţionată de spaţiu şi de timp, precum şi de subiectivitate: „nu mă interesează cum stau lucrurile în ele însele, ci cum stau ele în mine”. Deşi au existat filosofii care au arătat că felul în care stau lucrurile este covârşitor sau total determinat de felul în care le vede omul, idealul obiectivităţii i-a făcut să selecteze din om numai capacitatea sa de a cunoaşte realităţile surprinse într-o esenţă a lor dincolo de existenţa determinată de spaţiu şi timp. Prin urmare, însăşi această capacitate era gândită dincolo de existenţă, unii filozofi au identificat raţionalitatea cu un element străin de omul existent şi au presupus că este divină.
Pentru filosofii existenţialişti, cunoaşterea raţională nu poate aduce informaţii despre om, iar cunoştinţele despre lume obţinute pe baza ei suferă de defectul de a nu fi autentice, câtă vreme nu reuşesc să se revendice din omul existent care le-a întemeiat. Atenţia este mutată către alte manifestări ale umanului care să aibă o mai mare putere de a dezvălui omul în existenţa sa şi să îl implice personal sau subiectiv. O astfel de manifestare este socotită de mulţi filozofi existenţialişti ca fiind angoasa sau disperarea.

Primul filozof existenţialist, S. Kirkegaard (1813-1855),  derivă condiţia angoasei sau disperării din imposibilitatea omului de a ajune la sine însuşi:

O fiinţă umană este spirit. Dar ce este spiritul? Spiritul este sinele. Dar ce este sinele? Sinele este o relaţie care intră prin ea  însăşi în relaţie cu sine* ... O fiinţă umană este o sinteză a infinitului şi finitului, a temporalului şi eternului, a libertăţii şi necesităţii, pe scurt, o sinteză. O sinteză este o relaţie dintre două lucruri. Sub acest aspect, o fiinţă umană nu este încă un sine.

[* când spun sinele meu, aceasta este o relaţie; dacă sinele ar fi dezlegat de orice relaţie, atunci nu ar mai fi sinele meu, pentru că nu aş putea să-i determin nicio calitate proprie mie; dacă admit că este o relaţie, sinele meu, şi vreau să fie concepută ca relaţie a mea, eu însuşi trebuie să o cauzez, altminteri lucrul cu care sunt în relaţie ar putea revendica că mă smulge din mine pentru a mă pune în relaţie cu el; când spun că relaţia este cu mine – sinele meu – admit că „meu” corespunde unor calităţi ce-mi aparţin, dar nu în mod personal, aşa cum sunt infinitul, finitul, temporalul, eternul etc.]

„Nu este încă un sine”, pentru că termenii sintezei sunt străini de sine şi, dacă încearcă să-i pună în relaţie sine, se vede în situaţia de a încălca principiul de a fi o relaţie care prin ea însăşi intră în relaţie cu sine.

Disperarea sau angoasa este tocmai neputinţa de a ajunge la sine, deşi ştiu că sinele este implicat în toate relaţiile în care sunt implicat. De exemplu, imposibilitatea de a-mi însuşi moartea, viaţa, iubirea, credinţa etc. Toate sunt ale mele, dar toate mă expun la ceva din afara mea.

Şi totuşi, deşi ruinătoare pentru om, Kierkegaard consideră disperarea ca motivul superiorităţii omului faţă de animal, care nu poate decât să accepte lucrurile cu care este pus în relaţie şi astfel să nu le ştie că sunt pentru sine.

Sartre îşi revendică existenţialismul ateu pornind de la raţionamentul formulat de mai multe personaje din romanele lui Dostoievski, potrivit căruia „dacă Dumnezeu nu există, nu există nici morală, nici virtute, deci totul este permis”. Cazul exemplar este al persoanjului Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă”, care îşi verifică raţionamentul în practică prin uciderea unei cămătărese care raţional ar fi meritat moartea. Un alt personaj, Kirillov din Demonii, recurge la sinucidere pentru a demonstra că în situaţia în care nu există Dumnezeu, omul este liber să dispună de propria sa viaţă (Dacă Dumnezeu nu există, atunci toată voinţa este a mea şi sunt obligat să-mi proclam propria voinţă).

Personajele lui Dostoievsky care îşi asumă respectivul raţionament reflectă un stadiu al istoriei omenirii pe care Nietzsche îl va descrie ca moartea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este temeiul societăţii moderne şi ca atare este mort pentru omenire, situaţie în care omul trebuie să i se substituie, creându-se pe sine ca Supraom.

În locul unei societăţi întemeiate pe credinţă, Ivan Karamazov, personaj din Fraţii Karamazov de Dostoievski, vede secvenţe ale vieţii în care este imposibilă o viziune religioasă despre o armonie a omenirii în numele lui Dumnezeu, dacă nu prezentă, atunci viitoare. 


Sartre nu îşi asumă disperarea personajului lui Dostoievski, pentru că ea aparţine încă credinciosului care nu are acces la explicarea suferinţelor omului prin apel la armonia divină. Îşi asumă numai viziunea unei lumi fără Dumnezeu, în care disperarea sau angoasa este libertatea absolută omului, resimţită negativ mai ales când înlătura obişnuinţa umană de a ne justifica comportamentul prin cauze care nu depind de noi („Aşa a vrut Dumnezeu!”; traumele psihologice din copilărie au determinat un comportament criminal etc.). În lipsa unui Dumnezeu care să îi stabilească o esenţă, un set de caracteristici care să îi impună un mod de a fi (de exemplu, să ierte călăul copilului sfâşiat de câini), iar Dumnezeu fiind singura fiinţă ce i-ar fi putut impune o esenţă (natura este neputincioasă în ciuda înzestrării fizice a omului provenite din ea, deoarece nu poate da seama de existenţa personală sau subiectivă a omului – corpul nu este un dat personal, ci unul al întregii specii umane), fiecare om se găseşte în situaţia de a se configura pe sine prin propria-i existenţă şi astfel esenţa omului este însăşi existenţa sa individuală. În această situaţie, esenţa este conturul unei existenţe, care nu poate fi trasat decât odată cu consumarea ei: trebuie mai întâi să cunosc felul în care a existat cineva, pentru a reuşi să definesc cine a fost. Sau, existenţa precede esenţa.
În schimb, fiinţele şi lucrurile diferite de om urmează o esenţă prestabilită de către natură sau de către om. Sau, esenţa precede existenţa:
- un topor există în cutare loc sau locuri şi pentru o anumită durată urmând esenţa sa de a fi un instrument destinat tăierii, aşa cum a fost proiectat de mintea meşteşugarului;
- un cal individual va exista în diferite spaţii şi pentru un timp purtând ca cea mai importantă caracteristică a sa caracteristicile lui biologice împărtăşite cu alte exemplare din specia sa.






Thursday, October 22, 2015

Logică - lecţia V - Termenii



LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE
- LECŢIA V -

Termenii


           
            În comunicare, mesajele transmit informaţii despre care presupunem că vor fi receptate pe baza cunoaşterii componentelor acestora, chiar dacă nu şi a felului în care sunt coordonate şi nici a momentului în care ele sunt coordonate. Ne sprijinim pe faptul că receptorul care foloseşte aceeaşi limbă (sau cod lingvistic) va reuşi să înţeleagă limbajul, că înţelege mesajul cunoscând contextul comunicării, dar şi că lucrurile expuse prin intermediul mesajului îi sunt cunoscute.

De exemplu:

Mă doare capul.

Am auzit că de mâine va fi o vreme frumoasă.

A: Am un fiu de 14 ani.
B: Bine, este-n regulă.
A: Am şi un câine.
B: O, îmi pare rău.  (A - chriaş; B - proprietar, discuţie despre închirierea unui apartament)

Numerele divizibile cu doi sunt pare.

Pe ce realităţi cunoscute de receptor mizează emiţătorul?

O parte din cunoaşterea deja existentă între emiţător şi receptor înaintea comunicării este a realităţilor pe care le desemnează limbajul, fie că ele sunt interne (număr, par etc.), fie externe (câine, băiat, cap etc.). În afara realităţilor, partenerii comunicării se sprijină pe cunoaşterea comună a mijloacelor limbii de a pune în legătură diversele realităţi despre care se vorbeşte (mai ales prepoziţii - pe, în, spre etc - şi conjuncţii – că, dacă etc.; articole, interjecţii, unele pronume etc.).

Fiecare realitate înţeleasă este considerată o noţiune. Noţiunea reprezintă atât sensul cuvintelor sau a expresiei lingvistice prin care se face referire la realităţile cunoscute. Cerificarea faptului că noţiunea transmite o cunoştiinţă este asigurată de mulţimea de obiecte sau realităţile cărora le corespunde expresia lingvistică.

Termenul reuneşte noţiunea şi mulţimea de obiecte corespunzătoare ei, rezultând că:

Termenul este un cuvânt sau un grup de cuvinte prin care se exprimă o noţiune (înţelesul termenului) şi care se referă la unul sau mai multe obiecte corespunzătoare noţiunii.


Termenul deţine trei componente:

Lingvistică – cuvântul / grupul de cuvinte
Cognitivă – noţiunea
Ontologică – mulţimea de obiecte



Intensiunea termenului este reprezentată de înţelesul termenului
Extensiunea termenului este reprezentată de obiectele corespunzătoare înţelesului sau cărora li se poate aplica respectivul înţeles.

Nu reprezintă termeni toate acele componente lingvistice care nu au înţeles de sine stătător şi nu se referă la un obiect (mental sau real).

Exerciţiul 1, p, 14, punctele a, b

Temă: exerciţiul 1, p, 14, punctele c, d, e




Logică - lecţia IV: exerciţiu de comunicare - fişă de lucru


LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE
- LECŢIA IV -

Exerciţiu de comunicare
- fişă de lucru -




Răspundeţi la întrebarea „Este folositor să cunoaştem cât mai multe lucruri?”


Argumentaţi-vă răspunsul respectând printr-o compunere coerentă următoarele cerinţe:

1. Motivaţi-vă răspunsul dat explicând ce înţelegeţi prin cunoaşterea multor lucruri şi prin necesitatea sau nu de a fi cunoscute.  1p.

2. Oferiţi un argument pentru răspunsul dat de forma „dacă A, atunci B; A, atunci B”. 1p

3. Oferiţi un exemplu personal care să confirme răspunsul dat. 2p

4. Oferiţi două exemple de situaţii generale care v-ar confirma răspunsul dat. 2p.

5. Identificaţi două obiecţii care s-ar putea aduce răspunsului dat şi formulaţi câte un răspuns pentru fiecare obiecţie. 2p.

6. Formulaţi o concluzie care să redea pe scurt ce aţi întreprins pe parcursul argumentaţiei în favoarea răspunsului. 1p.



Sunday, October 18, 2015

Filosofie - lecţia IX - Analiza unui text filosofic



FILOSOFIE
Lecţia IX

Analiza unui text filosofic


„Analiza” derivă din cuvântul grec analysis, cu semnificaţia de desprindere sau eliberare de sus în jos (ca eliberare completă de trup, analysis a însemnat şi „moarte”) a componentelor din alcătuirea unui lucru, în cazul unui text fiind vorba despre detaşarea sau eliberarea componentelor reunite de un filosof pentru a exprima o idee principală pe care o numim teză filosofică. Scopul eliberării componentelor este înţelegerea tezei, iar prin metoda analizei se consideră că putem înţelege o idee mergând pe urmele susţinerii ei de către autorul ei. Pentru că textul filozofic este voit obiectiv, întrebarea „ce a vrut să spună filozoful X prin cuvintele Y si Z?” nu este un reper viabil pentru întreprinderea analizei. Mai curând, ne întrebăm cum putem desfăşura prin noi înşine gândul unui filozof, urmărind cu mintea proprie rând pe rând şi în ordinea lor nişte componente ale întregului întâlnite deopotrivă în câmpul realităţii obiective, nu numai în textul filozofic. Astfel, analiza este un proces al propriei gândiri, iar finalizarea ei este propria operă de a lega părţile textului şi ale realităţilor implicate într-un întreg ce ne aparţine.

Paşii marcaţi cu * sunt uneori opţionali, absenţa lor implicând adaptarea celorlalţi paşi obligatorii care depind de ei. De exemplu, o concluzie a unei analize care nu s-a referit la alte teze decât cea analizată, va fi un rezumat al paşilor analizei.

1. Stabilirea temei textului: tema este un subiect general asupra căreia s-au aplecat diverşi filozofi (de exemplu: omul sau natura umană, morala, binele, dreptatea, libertatea, cunoaşterea etc.). Despre temă nu putem spune mai nimic în afara recunoaşterii ei şi de aceea trebuie numai menţionată. Dacă spunem mai mult, deja dezvoltăm o problemă sau soluţie proprie ori a unui filozof subordonată acelei teme (de exemplu, dacă vorbim despre igienă şi ne apucăm să vorbim despre tipurile de săpunuri, inducem ideea greşită că ea s-ar rezuma la acest domeniu particular din subordinea ei).

2. Stabilirea problemelor implicate de respectiva temă: prezenţa unei teme în gândirea filozofică este justificată de problemele de înţelegere pe care ea le trezeşte. Problemele sunt întrebările pe care şi le-a pus umanitatea nu numai în cadrul gândirii filozofice. Pentru că oricine este parte a umanităţii, autorul analizei îşi poate pune în termeni proprii una din problemele deşteptate de acea temă, după care să amintească aproximativ două dintre ele formulate de filozofi (de exemplu, „exisă sau nu o esenţă a omului?”). Ultima dintre cele două probleme puse de filozofi trebuie să îşi aibă ca răspuns teza prezentă în textul filozofic analizat.

3. Prezentarea tezei textului analizat şi este întotdeauna necesar să fie prezentată ca răspuns la problema anunţată anterior. Teza este opinia aşazată de filozof în locul până atunci lipsit de înţeles indicat de întrebare. Teza este o propoziţie în sens logic, nu gramatical, adică un mesaj unic concentrat fie într-o propoziţie gramaticală, fie într-o frază scurtă.

Propoziţie: Omul este un lucru cugetător (Descartes)
Frază: Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este permis (Dostoievski) sau Esenţa omului este omul interior, care are o natură divină (Augustin)

4. Explicarea tezei: teza filozofică este o exprimare concentrată a unui gând mai larg menit să soluţioneze problema căreia i se caută soluţia. Explicarea tezei este desfăşurarea acestui gând, care însă nu poate depăşi două-trei rânduri, deoarece nu ne referim decât la conţinutul ei restrâns, nu la felul în care este susţinută în text. Este de preferat ca explicaţia să folosească termenii pe care i-am folosit anterior în stabilirea problemei filozofice căreia îi răspunde teza.

5. Desprinderea conceptelor filozofice folosite în text. Conceptul este un termen general, de exemplu, omul, vaca, copacul, scaunul etc. Semnificaţiile lor ne sunt cunoscute pentru că avem de-a face cu obiectele particulare care le corespund. Însă, în mod strict, omul este cu totul într-un alt plan decât un om. Omul este veşnic şi are o semnificaţie abstractă, în vreme ce un om moare, mai înainte doarme, mănâncă gândeşte etc. În cazul conceptelor filozofice, întâlnim aceeaşi generalitate, dar filozofii le încarcă cu sensuri proprii. Conceptele filozofilor nu sunt confirmate de lucrurile particulare corespondente, ci, potrivit respectivilor filozofi, ele trebuie sau ar trebui văzute de acum înainte ca exemplificări ale acelor concepte. De exemplu, dacă pentru Descartes cugetarea înseamnă exercitare a facultăţii raţionale, înseamnă că de acum înainte, în situaţia în care spunem „mă gândesc că mi-e frig”, ar trebui la rigoare să ne corectăm sau să recunoaştem că folosim termenul de gândire ori cugetare în sens impropriu, câtă vreme ea nu are de-a face cu senzaţiile corporale precum căldura sau frigul.

6. Distingera argumentelor care susţin teza: depistarea argumentelor dintr-un text filozofic trebuie să se facă supunând pornind de la supunerea tezei la întrebarea „de ce?” sau „care sunt motivele pentru care soluţia la problema filozofică vizată ar fi de acceptat?”, urmând să verificăm care dintre pasajele textului pot fi interpretate ca răspunsuri. Nu toate textele filozofie oferă ca ajutor pentru distingerea argumentelor indicii clare precum un „pentru că” sau un „deoarece”, însă ştim cu certitudine că argumentele alcătuiesc cea mai mare parte a corpului oricărui text filozofic. Argumentele trebuie reformulate în termeni proprii, fiind conştienţi că ele fac de fapt apel la experienţe sau evidenţe comune, pe care le are orice om (de exemplu, orice om poate şti că îşi judecă interior experienţele senzoriale, acesta fiind unul din argumentele lui Augustin pentru teza că esenţa omului este omul interior). Şi, fără a relua obiceiul prost al unor filozofi, le putem reformula cu un „pentru că” răspicat.

7.* Compararea tezei cu teze similare – este unul din paşii analizei care ne confirmă că ea nu este numai o desprindere a componentelor textului, ci şi adunarea lor într-un întreg ce ne este propriu. Ne este proprie şi lectura unui text având în minte poziţiile alternative ale altor filozofi şi, din atare motiv, este nevoie să amintim numele, teza şi argumentul principal al unui alt filozof cu o poziţie relativ similară filozofului analizat. Similaritatea ne-o indică  faptul că acest alt filozof a dat un răspuns apropiat la problema filozofică căreia a vrut şi filozoful analizat să îi răspundă (de exemplu, există mai mulţi filozofi care au căutat o esenţă a omului). Prezentarea acestei alte opinii trebuie să fie sumară, pentru a nu lăsa impresia că analiza noastră este o simplă colecţie de opinii filozofice diferite. Din acelaşi motiv, este bine să ne oprim asupra unui singur alt filozof oferind detaliile despre argumentul lui, iar ceilalţi cu o poziţie similară să fie numai menţionaţi.

8.* Compararea tezei cu o teză opusă – şi este bine să fie un filozof care atacă direct teza din textul analizat sau un argument din susţinerea ei. Dacă nu avem o astfel de situaţie, ne vom gândi la un filozof cu un răspuns clar diferit la problema filozofică abordată în textul analizat (opus înseamnă şi contradictoriu, dar şi diferit). Ne vom referi la teza opusă succint, la fel ca în cazul filozofului cu o poziţie similară (teza şi argumentul), permiţându-ne totuşi o uşoară evaluare a îndreptăţirii sau neîndreptăţirii ei, ceea ce ne va îngădui să facem următorul pas: exprimarea opiniei personale (9).

9.* Exprimarea opiniei personale urmează tiparul paşilor 7-8: exprimare succintă a opiniei personale redate ca o teză-răspuns la problema iniţială, urmată de un scurt arguement în favoarea ei. Presărarea susţinerii opiniei cu ceva semne de îndoială este nimerită, câtă vreme ştim că ea nu rezultă dintr-o încercare elaborată de a gândi tema şi problema în discuţie, ci este mai degrabă o părere ori o reacţie la o problemă care evident ne priveşte. De multe ori, s-ar putea ca opinia noastră să aibă o susţinere inductivă, adică să fie confirmată de situaţii frecvente de viaţă.

10. Concluzia este o recapitulare succintă a analizei care va reaminti iniţial de problema pusă în discuţie şi de teza din textul analizat. Apoi, va fi comparată cu opinia similară, cu opinia opusă şi cu cea personală, cu uşoare nuanţe de îndoială sau de acceptare (la alegere) a tezei textului analizat. Chiar dacă suntem în principal nemulţumiţi de credibilitatea acelei teze, trebuie subliniată importanţa ei, fie şi numai pentru că ne provoacă nemulţumire (de exemplu, aportul lui Augustin de a atrage atenţia asupra raportării omului la divin, al lui Descartes de a ne face atenţi asupra certitudinii raţionale etc.).