Sus la poarta Raiului

În ortodoxie, Iosif nu este sfânt şi are o apariţie mai slabă în cultura populară decât în cel catolic.Cu siguranţă, adevărul teologic despre Isus Christos ca Fiu al lui Dumnezeu justifică întru totul această apariţie slabă a celui căruia Evangheliile însele îi acordă un rol important în povestirile despre naşterea lui. Atât de important, încât Evanghelia după Matei revendică descendenţa mesianică a  lui Isus Christos din familia regală davidică alcătuind o genealogie care coboară la Iosif.

Este de apreciat forţa adevărului teologic asupra modului de a înţelege naşterea lui Isus Christos. El a impus o lectură diferită a relatărilor evanghelice. Cultura populară ortodoxă veche a unor credincioşi care nu aveau acces la lectura cărţilor sfinte nu vorbeşte însă despre influenţa adevărului teologic, cât despre faptul că el s-a găsit în acord cu ceea ce ei puteau gândi despre om şi Dumnezeu.

Ordinea nu este întâmplătoare, pentru că omul este de fapt singurul cunoscut în rândul poporului neinstruit teologic. Dumnezeu este cunoscut numai întrucât pătrunde în cunoaşterea omului. Cel mai limpede, Dumnezeu apare atunci când ajungem la cunoaşterea morţii omului. Altminteri, în viaţa lui, divinitatea apare discret în întorsăturile sorţii - 'asa a vrut Dumnezeu' -, ba încă şi mai discret, aproape confundându-se cu acţiunile pur umane, când se petrec diversele fapte cu prilejul cărora se invocă fugitiv ajutorul divin. De aceea, povestirea naşterii lui Isus Christos stătea în preajma pericolului de a fi receptată numai ca o altă poveste despre om. Colindele de Crăciun par să cânte, într-adevăr, povestea unui om.

Este cu totul uman, bunăoară, să se cânte: "Sus la poarta Raiului, poarta Raiului/Paşte turma Tatălui/ turma Tatălui/...Dar la turmă cine sta, oare cine sta/ Sta chiar Maica Precista, Maica Precista...Lângă ea un legănel, da un legănel/Cu un copilaş în el, copilaş în el".

Aflăm din versuri că o mamă îşi poartă copilul undeva sus, unde paşte turma tatălui. Că toţi trei sunt personaje divine, nu oameni, trebuie să fi fost limpede în cultura populară puţin sensibilă la disputele teologice despre ce înseamnă a fi dumnezeu. 

Puţin credibil însă că personajele divine sunt asimilate omului, cu singura diferenţă că ele ajung mai sus decât o poate face omul, la poarta Raiului. De ce? Pentru  că Tatăl, deşi umanizat prin turma lui, se află el însuşi sus, iar mama şi copilul trebuie să îl caute, deşi taţii umani se află mereu dincoace de toţi, în locul unde vin mamele şi de unde pleacă generaţile de urmaşi. 

Depărtarea credinţei populare de naşterile umane poate fi privită ca un semn că ea a a putut descoperi divinul şi la acel nivel al existenţei omului în care nu este invocat ajutorul divin şi el nu se află încă în preajma morţii. Mama care îşi poartă cu grijă copilul nu lucrează nimic şi nu moare, de vreme ce tocmai a ocolit moartea prin durerile facerii. Ea nu este încredinţată vieţii concepute popular prin ritmurile muncii pământului şi mânării turmelor, nici morţii străbătute de Dumnezeu. În această stare de neatârnare de nimic şi de nesiguranţă, mama şi pruncul îşi găsesc drumul către Dumnezeu, chiar întorşi fiind unul către celălalt prin grija maternă. Sau, altfel spus, când oamenii nu sunt prinşi cu totul nici în viaţă, nici în moarte, ci se regăsesc numai printr-ai lor în legături de iubire, se află la poarta lui Dumnezeu.

Nu se află prinşi nici în viaţă, nici în moarte, când muncile vieţii îşi dovedesc neajunsurile, ori când omul nu este suficient de aproape de moarte pentru a nu-i mai fi teamă de ea. Lucruri uşor de înţeles odată cu sărbătorirea Crăciunului în timpul iernii, când muncile trăiesc mai mult prin rezultatele lor, iar viaţa se restrânge în adăposturile oamenilor şi animalelor. Astfel, deşi de Crăciun este sărbătorită naşterea lui Dumnezeu, ea trebuie să fi fost înţeleasă ca o renaştere a omului din neajunsurile sale, pe urmele mamei şi pruncului care străbat drumul invers către tată şi regăsesc un părinte nemuritor în locul celui muritor de la care porniseră.

Creştinismul însuşi nu spunea ceva diferit faţă de credinţa populară, de vreme ce Isus Christos se năştea pentru a fi omul fără tată şi dumnezeul fără dumnezeu, o dezordine alungată prin înviere, dar mai întâi prin predicarea iubirii.

A fi auzit de Dumnezeu sau de oameni

Dorinţa ca Dumnezeu să asculte rugăciunile omului este motivată de credinţa că trebuie să existe cineva care să le asculte, iar acest cineva poate ajunge dincoace de cuvintele noastre.Un dumnezeu poate face lucrul acesta prin însăşi natura sa.

Dorinţa ca oamenii să asculte rugăminţile noastre este motivată de credinţa că unii din oamenii pe care îi vedem existenţi ne vor asculta şi că vor ajunge dincoace de cuvintele noastre. Ca să reuşească, ar trebui să treacă dincolo de limbaj, adică tocmai de activitatea care îi defineşte ca oameni.

Care credinţă este mai lipsită de temei? Pare că a doua, de vreme ce a voi să existe ceva este o cerinţă mult mai modestă decât a cere ca un lucru existent să existe altfel decât îi este natural să existe. Un lucru inexistent poate fi inventat, în schimb, un lucru existent nu poate exista altfel decât este decât prin suprimarea lui şi inventarea altuia, aşadar printr-o operaţie dublă.

Patriotismul de pe urmă

Ţările a căror civilizaţie este suficient de puternică şi de veche îngăduie legitim cetăţenilor ei să îşi afirme individualitatea invocând de la început printre calităţile personale şi naţionalitatea. Nici pentru ei naţionalitatea nu este suficientă pentru a-i defini şi pentru a le fi motiv de mândrie, însă este legitim să se vadă de la început ca reprezentanţi ai unei civilizaţii.Este legitimitatea copilului de a se identifica drept urmaş al părinţilor lui, civilizaţia puternică şi veche determinându-le felul de a fi în mod similar.

În ţările lipsite de o astfel de civilizaţie, rămâne legitimă numai invocarea de la început a moştenirii unor tradiţii locale, nu similare, ci în strânsă legătură cu descinderea dintr-o anumită familie. Un individ se poate recunoaşte legitim ca originar din regiunea X sau Y a ţării, pentru că de acolo sunt părinţii lui şi acolo a trăit. A pune, de exemplu, calitatea de a fi român printre trăsăturile prime ale unui individ este o afirmaţie nelegitimă, câtă vreme nu există o venerabilă civilizaţie românească. 

Nu mai puţin, identificarea ca român devine legitimă când este amintită la sfârşitul exprimării altor calităţi individuale. Aşa se întâmplă când se vorbeşte despre personalităţile româneşti folosite ca argumente pentru existenţa unei veritabile civilizaţii româneşti: Eminescu, Enescu, Brâncuşi etc. Nu se spune despre ei - "a fost român şi poet, compozitor, sau sculptor de valoare", ci mai curând "iată, poetul ăsta de valoare, compozitorul sau sculptorul ăsta a fost român". Aşadar, mai înainte este ceva prin sine însuşi, iar apoi român. Şi, cel mai adesea, acest "prin sine însuşi" este dator unei alte civilizaţii decât cea românească. Putem numi acest caz ca un "patriotism de pe urmă", faţă de "patriotismul cel dintâi" invocat legitim de marile civilizaţii.

Se întâmplă şi ca o astfel de calificare finală ca român să aibă nuanţa unei judecăţi concesive - "a făcut asta şi cealaltă, DEŞI a fost român". Chiar şi în variantă concesivă, patriotismul de pe urmă poate insufla ataşamentul sau iubirea faţă de propria ţară. În plus, el poate inspira indivizii care îşi clamează naţionalitatea să caute să o dovedească la urma vieţii lor. Ar însemna să se trăiască pentru a fi români, acceptând că "prin sine însuşi" înseamnă adoptarea valorilor altor civilizaţii. În schimb, clamarea identităţii româneşti din capul locului şi din vârful buzelor face să răsune un fals patriotism "cel dintâi", care face imposibil să se mai audă şi autenticul patriotism de pe urmă.

http://www.youtube.com/attribution_link?a=uTCzFH9ZG7g&u=%2Fwatch%3Fv%3Dm8Y5x1N_aIg%26feature%3Dshare

Unde întâlnim astăzi diavolul?

Dacă în răul oamenilor este prezentă o forţă malefică de dincolo de om, ea ar trebui să locuiască în tot ce este neintenţionat în om şi în lume.

Spaţiul lucrurilor neintenţionate de om este de fapt limitat, în ciuda faptului că evenimentul ca nou şi întâmplare domină existenţa modernă. Întâmplările relevante pentru om sunt cele produse sau surprinse de om, aşadar marcate de intenţia oamenilor de a le produce şi prezenta. Neintenţionată pare a fi numai moartea, deşi ea cade de asemeni în rândul întâmplărilor şi este uşor confundată cu restul acestora, care, oricât de neprevăzute ar fi, stau toate în puterea omului. De aceea, moartea altora sau cea proprie poate fi socotită un eveniment despre care ştim cum să vorbim.

Moartea proprie menţine însă imposibilitatea de a ne gândi în totalitate la ea ca la un eveniment uman intenţionat. Şi, prin urmare, ea este singura care oferă şansa cea mai mare răului demonic de a se manifesta în lumea modernă. Ce-i drept, şi în epocile trecute moartea şi damnarea veşnică îi înlesneau diavolului apariţia pură, fără a se confunda cu răul intenţionat al erorilor sau păcatelor omului. De pildă, frica de pedepsele iadului instrumentate de diavoli era o primă treaptă de religiozitate prescrisă în ascetismul răsăritean. Însă, în ascetism şi în creştinismul vechi se admitea deopotrivă că diavolul este prinţ al lumii de aici şi, ca atare, este peste tot prezent, în toate relele omului. Prezenţa cea mai clară a diavolului în pustiu şi în noapte, împărtăşind singurătatea asceţilor, arăta încă de pe atunci că, deşi prezent în lume, locul său este la marginile ei, unde se sfârşesc peisajele urbane modelate de intenţii umane.

Posibilitatea omului modern de  a umaniza şi spaţiile nelocuite trebuie să îl fi împins, din nou, în lumea din afară a morţii. Nu înseamnă că şi-a pierdut titulatura de prinţ al lumii acesteia, pentru că epitetul „demonic” sau „diabolic” ne ajută încă să calificăm atrocităţile inexplicabile în termeni umani, în ciuda apelului la explicaţiile psihologice. În lumea întâmplărilor despre care putem vorbi, se strecoară mereu crime abominabile a căror cruzime rămâne de fapt inexplicabilă. Nu pot fi altcumva decât diabolice detaliile unui omor în care criminalul depăşeşte intenţiile explicabile de anihilare a unui adversar prin variii metode de tortură. Exterminările în masă din epoca modernă sunt şi ele socotite diabolice.

Dacă admitem diabolicul, dar psihologia nu ne permite să calificăm astfel cea mai mare parte a răului produs în mod explicabil de om, ar urma ca diavolul să fi cucerit de fapt regiuni întregi ale activităţilor umane intenţionate. Ar trebui imaginat că domenii întregi ale vieţilor societăţii şi omului sunt de fapt în subordinea răului demonic la un nivel superior, chiar dacă dispare din justificarea relelor din regiunea inferioară, despre care putem vorbi în termeni umani.

Confiscarea unor regiuni mari ale umanităţii ar fi consecinţa directă a izolării diavolului în moarte. Stăpânirea umanităţii largi este aplicare a vastităţii morţii, acolo unde diavolul este în mod manifest stăpân al damnării. Dacă excludem diavolul din explicarea răului şi luăm ca termen numai moartea, este uşor să trecem de partea morţii multele activităţi ale omului modern care sunt incapabile să reprezinte viul omului. Nu ne trăim umanitatea în activităţile cotidiene dependente de lucrurile acumulate sau în acţiunile dictate de obţinerea lor, mai deloc în relaţiile întâmplătoare şi superficiale cu ceilalţi indivizi, datorită mijloacelor de comunciare, mai multe ca niciodată. Constatările la anumite etape ale vieţii că „nu am făcut ceea ce am vrut” pot fi preschimbate în afirmaţia „am făcut ceea ce a vrut altul”, iar altul absolut este altceva decât omul, dacă vrem să credem, diavolul.

Oamenii alăturaţi

Pintr-o observaţie crudă asupra comunităţilor oamenilor, se poate constata că la urma urmei ei nu sunt împreună decât prin alăturarea corpurilor.

Este o alăturare care lasă loc unor interstiţii fluctuante, mai mari sau mai mici.

Ce este însă „la urma urmei” şi „observaţia crudă”? „La urma urmei” este căderea din linia înţelesurilor prestabilite potrivit cărora orice comunitate umană însemană ceva anume: familie, oraş, ţară, prietenie etc. Căderea este în interstiţii. Tot de acolo provine şi observaţia crudă, nemulţumită de înţelesurile deja coapte despre relaţiile omeneşti. Este crudă şi pentru că privitorul urmează ca el însuşi să caute semnificaţii pentru oamenii pe care i-a cunoscut prin adevărul simplei lor alăturări.

Adevărul alăturării este recursiv. El îi apare privitorului ori de câte ori interstiţiile dintre oameni sunt suficient de mari, aşa cum sunt întinderile de cer sau pământ, mormanele de lucruri create de om, sau adâncimile solitudinii.

Resemnificarea devine atunci o luptă cu acest adevăr. Dramele erotice sunt cele mai populare exemple ale unei asemenea lupte, dar la fel de intense pot fi şi cele în care ne străduim să înţelegem că oamenii dimprejur ne sunt prieteni, părinţi, copii, sau concetăţeni.