Neliniştile singurătăţii

Observarea regularităţilor în comportamentul oamenilor, de la unele banale precum timpul de somn, până la preocupările ce le angajează inteligenţa precum discuţiile politice, arată că nu putem obţine de la ceilalţi salvarea de la neliniştile singurătăţii. 

Acestea au nevoie de flexibilitatea unui individual care să aibă suficientă putere pentru a nu se frânge odată coborât în câmpul dezarticulat al neliniştii şi care să fie deopotrivă îndeajuns de diferit pentru a nu fi asimilat singurătăţii. 

Diferit, indivizii supuşi regularităţilor, chiar apropiaţi, devin conglomerate de particularităţi atunci când se retrag din viaţa altuia pentru a se supune regulilor. Concesiv, le este recunoscută libertatea de a exista numai pentru ei în virtutea calităţilor ce le stabilesc identitatea. Sau, prin aceeaşi retragere, sunt asimilaţi singurătăţii sub un nume de "ceilalţi" care delimitează spaţiul individualităţii.

Drept urmare, neliniştile singurătăţii sunt primele care conduc la apropierea, iluzorie sau nu, de ceea ce nu este uman.