Răzbunarea - partea a patra

IGOR: [...] Tu nu ai procedat şi nu ai fost niciodată ca mine?

VLADIMIR: La ce te-ar ajuta să ştii că da?

IGOR: Nu mă gândesc la o pedeapsă mai uşoară, ci doar că ar fi altceva să ştiu că pedeapsa îmi va veni de la unul asemănător cu mine, dar care are în plus dreptatea. Ar fi ca un fel de sinucidere.

VLADIMIR: Nu te cred, vrei să demonstrezi că suntem în aceeaşi mocirlă şi că nu am niciun drept să te judec.

IGOR: Totuşi, îmi spui?

VLADIMIR: Da, nu mă tem să îţi răspund. Nu am fost ca tine. Nu am agresat pe nimeni.

IGOR: Ei, nu asta am vrut să aflu. Nici pietrele nu agresează pe nimeni, şi chiar în situaţia asta deloc plăcută în care mă aflu, nu reuşesc să fie mai bune ca mine. Baremi eu merit să fiu judecat, ele nu. Altceva doream să aflu. Ai iubit omul ăla slab şi intangibil?

VLADIMIR: Pentru el sunt aici în subsol cu revolverul în mână.

IGOR: Om pe care l-ai văzut în sora ta. Dar l-ai mai văzut şi în altcineva, crede-mă, în atâţia ani de zăcut în mlaştina asta, cam ştiu ce se petrece când este vorba despre iubit oameni prin vecini. Ţi-o mai aduci aminte pe Nataşa, prima ta femeie?

VLADIMIR: De unde ştii de ea?

IGOR: În bloc ajungi să ştii toate, ţi-am spus. Vă ştiu bine şi prima voastră întâlnire de dragoste.

VLADIMIR: N-ai cum, nu a vut loc aici.

IGOR: Ba bine că ştiu, tot într-un apartament de bloc a avut loc. Poate de când ştiu totul în blocul ăsta, am ajuns să ştiu ce se petrece în toate blocurile. Mă rog, să lăsăm detectivilor investigarea surselor mele. Nu asta e important acum. Era într-o dimineaţă stânjenitor de însorită pentru scopurile dumitale. Fixasei întâlnirea atunci, pentru că părinţii ei nu erau acasă. Nataşa era fecioară şi cu siguranţă ei nu ar fi fost de acord cu întâlnirea voastră. Dacă ar fi avut un pistol din ăsta, te-ar fi gonit cu el în mână.

VLADIMIR: Deja ai început să mă asimilezi ţie, cum prevedeam. A fost o întâlnire de dragoste, nu un viol.

IGOR: Să nu ne apucăm acum de încadrări juridice, convenisem că ne ţinem departe de mascaradele din tribunale. Vreau doar să povestesc ce s-a întâmplat şi poate mă vei ajuta când îmi vor scăpa amănunte. Aveai până în douăzeci de ani, ea era un pic mai mică. Durase ceva timp de când muncisei să o convingi în privinţa unei asemenea întâlniri.

VLADIMIR: Nu a fost nicio muncă de convingere, ci evoluţia firească a unor sentimente reciproce de iubire, cum se întâmplă cu oricine.

IGOR: Mă dezamăgeşti, Vladimir. Evoluţie, oricine... parcă vorbeam despre un om care îl iubeşte pe altul, pe care îl vede şi îl iubeşte. Şi o văzusei de ceva timp, bine, nu mai spun că muncisei s-o convingi, dar ţineai cu perseverenţă s-o faci să afle că ai un corp care are aşteptări de la ea. Îi plăcea să cunoască asta, nu zic nu, pentru că şi ea avea aşteptări, dar mi-e greu să spun ce însemna aşteptare în cazul ei. Cum să aştepţi ceva necunoscut? Cu tine lucrurile stăteau diferit. Tu aveai putere şi aşteptai să ai şi mai multă putere. Şi ai bătut la uşă, gâtuit de emoţie, ca să spun aşa, ori mai curând copleşit de dorinţe sexuale şi de dorinţa încă mai mare de a izbândi în afacerea asta.

VLADIMIR: Dorinţa de a izbândi sau de a reuşi spre binele amândurora.

IGOR: Poate, numai că dorinţa asta te făcea să nu mai vezi multe. În primul rând, să n-o mai vezi pe ea. Te aştepta în cele mai erotice haine pe care le avea, şi nu avea multe, se parfumase, pusese muzica ta preferată. Ceva grav, un Beethoven parcă, pentru că de atunci erai mai înnegurat, deşi nu aveai pistoale ca acum. Ai spus ceva despre hainele şi parfumul ei, erau mult prea evidente, deşi ţi-era clar că întâlnirea voastră nu era despre haine. A, şi ai remarcat şi muzica, ascunzând că îţi displăcea naivitatea ei de a crede că tu, acela care sosise pentru a face pentru prima dată dragoste, mai eşti cel care făcea paradă în faţa ei cu gusturile sale muzicale elevate. A trebuit să-l tolerezi pe Beethoven până la capăt, Simfonia a cincea, nu?

VLADIMIR: Aşa cred.

IGOR: Din fericire, nu este o piesă prea lungă. Dar pe Nataşa nu o vedeai. Îl pusese pe Beethoven între tine şi ea, mai voia să fii cel îmbrăcat de dinainte. Dar nu mai erai. Ai dezbrăcat-o mai întâi pe ea, repede. Te iritau legăturile complicate ale desuurilor ei erotice. N-ai mai avut răbdare să aştepţi să te dezbrace, cine ştie, poate te trezeai cu Beethoven la mijloc între voi. Te-ai dezbrăcat singur. Eraţi amândoi dezbrăcaţi, în picioare unul în faţa celuilalt. Ştii cum era ea? Slabă şi albă. Exact aşa.  Nu te uitai la asta, urmăreai părţile ei sexuale numai intuite până atunci. N-ai vrut să îi iei în seamă uluiala din ochi când te privea gol. Va fi fost şi dorinţă, nu neg, dar era mai degrabă o teamă teribilă de corpul acela mare de bărbat excitat, pe care ea trebuia să-l primească în ea, să-l mulţumească. Îşi dăduse seama de minciuna ei cu Beethoven, cu hainele şi parfumul. Nu mai avea nimic între tine şi ea, iar ea se ştia slabă. Putea şi să se vadă, pentru că în sufrageria apartamentului în care aţi făcut sex erau destule oglinzi şi o vitrină cu bibelouri. A, era şi ceasul tatălui ei uitat pe un dulap. Îi auzea bine bătăile pe sub muzica lui Beethoven. Un ceas bărbătesc pentru mâna păroasă şi aspră a tatălui ei. Ceasul ăsta îi sunase. Peste ea venea un bărbat. Îi vedea, adică îţi vedea în oglindă, fesele încordate de dorinţă, întunecate, bărbăteşti.

VLADIMIR: Nu mergi prea departe?

IGOR: Mă opresc imediat şi renunţ la detalii. Promit. Adaug însă că ţi-a mai scăpat ceva. În timpul eforturilor tale de a-i străpunge virginitatea şi ale ei de a le îndura, din nou i-ai ignorat privirea. Ochise un bibelou din vitrină, un căţel de porţelan cu limba scoasă, roşie. De la el implora ajutor pentru a îndura durerile şi parcă aştepta ca el să se apuce să latre, să te alunge şi să fie din nou ca înainte de a sosi la ea, apărată de liniştea apartamentului părinţilor ei împotriva zgomotelor şi forfotei de afară, a oamenilor care se înjură, se împing şi se încalecă. Crede-mă, am experienţă în locuirea unui apartament. Uneori nu există linişte mai mare nicăieri, nici pe vârf de munte.

VLADIMIR: Şi ce vrei să spui cu toate astea? Aşa sunt toate începuturile sexualităţii. După aceea, totul a mers de la sine şi ne iubeam.

IGOR: „Orice” a apărut din nou, dar sub forma lui „toate.” Nu orice, nici oricine, ci la urma întâlnirii voastre, ai acceptat foarte uşor ca tot ce nu văzusei la ea să rămână în ea. Ezitările, regretul ei, te-ai bucurat să le afli lucrându-i undeva înăuntrul corpului ei, împreună cu durerile dezvirginării. O suferinţă necesară, ce-i drept. Dar una doar a ei, a omului slab şi de neatins din ea, în vreme ce tu aveai, de data asta îmbrăcându-te mult prea repede, detaşarea omului care sacrifică un animal.

VLADIMIR: Şi dacă îmi asum toată vina asta faţă de om, înseamnă că nu trebuie să caut să pedepsesc pe unul care a avut o vină mult mai mare, fără nicio scuză biologică sau sentimentală? Sau dacă îmi eşti asemănător, cum ai vrut să sugerezi prin toată povestea asta uimitor de exactă, admit, nu este la fel de îndreptăţit să renunţ prin uciderea ta şi la mine în prinvinţa a tot ce avem asemănător?

IGOR: Adică este un fel de sinucidere, în urma căreia eu voi zăcea pe aici lângă şobolanul mort, iar tu vei rămâne în picioare?

VLADIMIR: Nu ştiu dacă este fericit să stai în picioare în situaţia asta. Eu voi vedea moartea, nu tu. Moartea ca miez al răului nostru împotriva altora. Dar lumea omului slab şi pur va căpăta o şansă să existe, chiar dacă este o lume cunoscută numai de mine.

(se aude de afară trecând un tren)

IGOR: Linişte! Auzi trenul? A trecut tocmai când erai exaltat peste măsură şi ai pierdut mult.