Răzbunarea - ultima parte

IGOR: Linişte! Auzi trenul? A trecut tocmai când erai exaltat peste măsură şi ai pierdut mult.

VLADIMIR: Ce-am pierdut, mă rog? Trenuri trec aici toată ziua.

IGOR: Nu toată ziua, trece trenul de persoane de dimineaţă şi apoi trenul de seară, de noapte de fapt, la douăsprezece şi nouă minute, mai exact. Ăsta este preferatul meu. Mă trezeam deseori noaptea şi fumam o ţigară la fereastră doar pentru a vedea cum trec luminile din vagoane. Vara mai mult le simţeam, pentru că nu se văd din cauza frunzişului copacilor. E ceva să ştii că unii oameni merg mai departe în vreme ce tu bâjbîi beat prin aprtament. Şi mai trec încă vreo două sau trei trenuri de marfă. Pe astea le detest. Sunt cisternele alea negre mânjite de petrol, vagoanele de fier ruginite, fără ferestre, fără oameni. Ele parcă îmi spun că degeaba îmi pun nădejdea că oamenii aceia merg undeva, sunt numai duşi mai departe, ca orice marfă. Ăsta de acum a fost un tren de marfă, oricum ţi-era folositor. Acum trebuia să mă împuşti, pentru că ar fi acoperit zgomotul împuşcăturii.

VLADIMIR: Nu mă feresc de nimeni. Puţin îmi pasă de ce mi se va întâmpla după ce voi înfăptui dreptatea.

IGOR: Să-ţi pese! Gândeşte-te ce se va întâmpla după ce se va auzi împuşcătura. Imediat vor răsări vecinii din bloc. Că te-ar putea da pe mâna poliţiei o conta mai puţin, dar închipuie-ţi ce spectacol de prost gust vor face din moarte. Vor sosi gospodinele în capoate, bărbaţii lor transpiraţi, mirosind a băutură şi dezvăluindu-şi părul de pe piept, toţi în papuci de casă în culori ridicol de vesele. Bărbaţii vor răcni înjurături pentru a li se deschide uşa subsolului, femeile vor savura pe înfundate momentul ăsta războinic, apoi tot ele vor ţipa, se vor tângui, una sau alta va începe să tremure spunând că i s-a făcut rău din cauza priveliştii, vor veni cu lumânări, vor plânge, din nou mai ales pentru că li s-a făcut rău. S-a petrecut aşa la fiecare moarte din bloc, violentă sau nu. Moartea provocată sau încasată are însă nevoie de ceva solemnitate. Să laşi mortul să-şi tragă sufletul, unde şi l-o trage. Aşadar, împuşti sau te împuşti doar când trece trenul sau tună afară, să ţii minte lucrul ăsta! L-am învăţat din filme, recunosc.

VLADIMIR: Mă pot lipsi de sfaturile tale şi nu ştiu dacă ţi se cuvine o moarte solemnă.

IGOR: Ştii, alţii ar plăti cu nopţi grele de cazne în jurul lumânării să primească o jumătate de sfat de la vreun spectru, iar eu îţi pun tot ce ştiu pe tavă, chiar şi mersul trenurilor.

VLADIMIR: Tu nu eşti mort.

IGOR: Ba uite că sunt, nici n-ai băgat de seamă că de o vreme m-am desprins de cătuşe.

VLADIMIR: Le-ai desfăcut, dar să nu încerci să scapi, pentru că voi trage în tine de la distanţă şi, cum nu te voi putea ţinti în cap sau în inimă, vei avea o moarte mai dureroasă.

IGOR: Nu le-am desfăcut, am trecut prin ele. Hai să abandonăm partea asta cu demonstrarea morţii, mai ales că alţii aveau ţelul mai nobil al demonstrării învierii. Ia-o ca pe o întorsătură spectaculoasă din filmele proaste. Dar nu, nu te speria, nu te pot atinge, nu sunt mortul ăla din filme care se hrăneşte cu creierele oamenilor vii. Pe de altă parte, am detestat mereu filmele şi cărţile care mă ţineau cu sufletul la gură ore întregi, iar apoi îmi spuneau la final că totul a fost numai o iluzie, un vis. Mai cu seamă „Vrăjitorul din Oz.” Ce, nu merita fata aia care cânta aşa frumos la începutul filmului să rămână în împărăţia colorată a lui Oz? Şi filmul zicea că toate culorile alea fuseseră numai un vis. Chiar îmi pare rău că voinţa ta de a face dreptate omului se dovedeşte a fi un vis. De altfel, îmi şi doream să aud o împuşcătură şi să mor aşa. Ar fi fost o a doua moarte mai onorabilă. Prima a fost din cauza nu ştiu cărei boli de stomac. Am umplut closetul cu sânge cu puţin înainte de a muri. M-or fi găsit prăvălit în baie, cu pantalonii în vine. Din punctul ăsta de vedere, vezi bine, deja ai fost răzbunat!

VLADIMIR: Vrei să spui că totul a fost o halucinaţie, inclusiv lupta de a te târî până aici, inclusiv lovitura pe care ţi-am dat-o în cap?

IGOR: Şi dacă ar fi o halucinaţie, aştepţi de la mine lămuri, eu fiind obiectul halucinaţiei tale? Nu ştiu să te lămuresc. Nu am învăţat nimic despre lumea de dincolo. De când am murit, stau aşa şi aştept, nu ştiu ce, poate o barcă sau un tren care să mă ducă undeva.

VLADIMIR: Şi de ce-ai aştepta judecându-te cu mine sau, acum aşa ar fi de fapt, pur şi simplu sporovăind cu mine?

IGOR: Îţi repet că nu ştiu nimic din ce-i cu mine. Există credinţa că morţii ar cunoaşte ceva mai mult decât vii. În ce mă priveşte, nu cunosc nimic altceva în afara vieţii de aici. Probabil că ăsta este motivul pentru care m-am întors tot aici, în bloc, m-am îmbrăcat în pijama şi m-am luat la sfadă cu vecinul căruia i-am pipăit sora acum douăzeci de ani. Sau, dacă e să umblu cu presupusuri, poate Dumnezeu m-a trimis aici ca să mă judeci. Apropo, n-am întâlnit niciun Dumnezeu de când am murit. Dar dacă aş fi Dumnezeu, exact aşa aş face. Aş zice: „de ce să-mi bat gura de pomană cu neisprăviţii ăştia? Mai bine să-i las să-şi scoată ochii unii celorlalţi, vor găsi ei singuri destule pricini pentru a se împuşca în cap sau pentru a se plesni peste bot. Tot luându-se la ceartă, îşi vor da singuri tot răul la iveală.” Sau poate că am fost trimis pentru tine. Aş fi un fel de înger, adică. Greu de crezut, n-am fost nicodată prea angelic, dimpotrivă, îţi mărturiseam că m-am tot zbătut prin mocirlă.

VLADIMIR: Şi de ce pentru mine?

IGOR: Nu mă forţa să devin spectru înţelept, nu pot. Bănuiesc doar că îţi va fi fost de folos să ştii că nu poţi pune mâna pe dreptatea aia totală. Sau să ţi se arate că nu cunoşti nici măcar oamenii pe seama cărora vrei să înfăptuieşti dreptatea, spui tu, în numele omului. Uite, nici măcar n-ai băgat de seamă că sunt mort. Nici când eram viu nu te interesam prea tare. Ai aflat de vinovăţia mea numai dintr-o întâmplare şi, iată, prea târziu. Eram însă lângă tine. M-ai fi putut cunoaşte. Puteai învăţa câte ceva despre om chiar şi de la un individ atât de puţin important ca mine, unul al cărui corp o zace acum prin nu ştiu care cimitir, într-un mormânt plin de bălării, iar numele de pe cruce abia de s-o mai vedea. Nu mi-am văzut locul din cimitir. Poate treci tu, măcar să mături căcaţii de câine, niciodată nu i-am suportat când călcam în ei în timpul plimbării prin jurul blocului.

VLADIMIR: Nici eu nu-i suport.

IGOR: Ziceam că puteai învăţa ceva de la mine. Mai ţii minte când făceam mereu fotografii?

VLADIMIR: Mai ţin minte, socoteam că îţi pierdusei minţile din cauza băuturii.

IGOR: Poate şi asta, nu zic nu. Dar mă încânta atât de tare să fac fotografii! Fotografiasem mii de lucruri frumoase şi urâte din jurul meu. Odată, dacă îţi aminteşti, am fotografiat-o chiar pe fata ta, era mică. Îmi plăcuse.

VLADIMIR: Îmi amintesc. Am detestat gestul ăsta, l-am simţit ca pe o agresiune, însă l-am acceptat din milă pentru nebunia ta.

IGOR: Frumos din partea ta, dar să ştii că nu aveam niciun gând rău, nu încercam să-ţi pătrund în viaţă sau, Doamne fereşte, să îţi agresez fata, dacă te-ai gândit la aşa ceva. Era frumoasă şi era lângă mine, atâta tot. N-aş fi fotografiat niciodată ceva frumos din depărtare, apusuri şi răsărituri de soare, cum fac alţii. Ce am eu de-a face cu soarele? A durat ceva timp pasiunea asta a mea pentru fotografii. Deseori stăteam şi priveam lucrurile frumoase şi urâte din preajmă care apăreau pe ecranul aparatului de fotografiat. Pe unele le-am scos şi pe hârtie. Îmi făcusem un fel de carte a mea dintr-un album de fotografii. Nici pomeneală să fi fost o carte a destinului meu, erau doar nişte fleacuri. De altfel, curând am şi uitat de album. Zăcea în praf undeva pe dulap. Dar pentru o vreme, mă dumirisem că viaţa mea pe aici merita să fie privită. Că lucrurile de care mă tot loveam în pregrinările mele fără rost prin apartament puteau căpăta un luciu care să-ţi ia ochii.

VLADIMIR: Şi nu era o minciună?

IGOR: Contează? Reuşeam să văd bucăţile astea din viaţa mea, să le stau înainte şi ele să se lase privite. Pe când, ceva mai mare de atât, cum este şi dreptatea aia pe care o cauţi tu, nu se vedea niciunde. Cam asta ar fi trebuit să înveţi de la mine.

VLADIMIR: Fără să o fi învăţat de la tine, şi eu am văzut o parte, un om, pe sora mea, iar în ea am întrezărit acel ceva mare pe care l-aş fi putut realiza ucigându-te. Nu-i tot una?

IGOR: Nu este, pentru că uite, de vreme ce sunt mort, ai pierdut tot. Totul la care râvneai. Ai rămas cu revolverul şi cu tine, singurul om viu de pe aici.

VLADIMIR: Sugerezi că ar trebui să mă sinucid?

IGOR: Îmi pui întrebarea asta ca şi cum aş fi duhul ăla rău care vrea răul altora. Crezi că m-ar ajuta cu ceva să te ştiu mort? Mai mult, este foarte probabil că nici nu mi-ar fi dat să cunosc asta. Nu am întâlnit nici un alt mort până acum. Altminteri, sinuciderea ar fi o soluţie pentru tine.

VLADIMIR: N-ar însemna să mă recunosc până la urmă învins?

IGOR: Îţi mai aduci aminte cum în tinereţe îl admirai pe Hitler?

VLADIMIR: Erau nişte prostii...

IGOR: Vor fi fost, dar sunt sigur că şi atunci m-ai fi ucis mai curând pe mine aflând de vina mea, decât să renunţi la admiraţia ta pentru el. Mormanele de cadavre lăsate de el în urmă nu te încurcau prea tare când citeai cu admiraţie cartea aia de istorie despre ultimele lui zile. Avea copertă albastră.

VLADIMIR: Şi lucrurile astea se ştiu în bloc?

IGOR: Cu siguranţă, ţi-am mai spus că se ştie totul. Te fascina, ca şi acum, ideea omului care vrea totul. Îl venerai pentru că a vrut totul, a pierdut totul şi a renunţat la el însuşi, cam singurul lucru care-i rămăsese. Recunoaşte, odată ce eu am murit, ai cam pierdut Germania şi Reichul.

VLADIMIR: Îmi recomanzi să urmez logica unui individ care şi-a bătut joc de omul slab şi de neatins, iar asta de milioane de ori?

IGOR: Ei, nu. Însă te-ai aventurat în zona aia de margine a lumii de unde se întrevede totul, o zonă în care uneori păşesc sfinţii, alteori demonii. Nu i-am văzut nici pe unii, nici pe ceilalţi, însă mi-e lesne să-mi imaginez că pentru ei nu mai există o cale de întoarcere. Întorcându-se de acolo, lucrurile de aici le vor fi atât de mici, încât nu le-ar putea prinde niciun aparat de fotografiat. În ce te priveşte, ar însemna să rămâi pe loc. Nu vei fi în trenul luminos pe care îl urmăream noaptea.

VLADIMIR: Îţi sunt recunoscător că-mi porţi de grijă, dar cel puţin aş putea trăi printre lucrurile astea mărunte, printre oamenii mici şi slabi, fără să încerc să-i strivesc. Poate aşa aş evita să fiu tras la răspundere, mort fiind, de un alt nebun însetat de dreptate.

IGOR: Nu ştiu. Iar acum nu ştiu de ce, dar trebuie să plec. Mi-o fi venit în sfârşit trenul sau barca. Mi-ar fi plăcut să te fi putut îmbrăţişa la despărţire.

(se îndepărtează, apoi se întoarce cu faţa spre Vladimir)

IGOR: Ştii, îmi pare rău pentru ce i-am făcut sorei tale.

(se îndepărtează din nou)

VLADIMIR: Igor, aşteaptă! Mai spune-mi o dată, când trecea următorul tren?

IGOR: La ora zero şi nouă minute. La miezul nopţii.

(Igor dispare din scenă, Vladimir rămâne singur)

- sfârşit -