Christiane - scena 6 (a doua parte)

JOHANN: Vreau să spun că în momentul în care se cuvenea ca pater să participe la treburile publice din Roma sau mai curând la ceremoniile închinate zeilor cetăţii eterne, lăsa totul în urmă. În sfârşit, îmbrăcat într-o togă impecabil de albă, devenea vir, un bărbat cu şansa de a fi ilustru. Iar dacă pe urmele lui ar fi trimis un sclav care, cu respiraţia tăiată de atâta fugă, i-ar fi spus „Stăpâne, întoarce-te, că pe stăpână o dor măselele, că te înşală cu te miri cine, că fiul tău şi-a scrântit piciorul, că sclavul cutare l-a ucis pe un altul, că sclavul fierar a fost strivit de o unealtă oarecare,” orice i-ar spune de felul acesta, stăpânul ar cumpăni mult dacă să se întoarcă sau nu. Foarte probabil s-ar gândi: „Nu mă duc eu acum în templele preafericiţilor zei, unde înşelările sunt ploi de aur, durerile sunt vindecate de Apolo cântând, răzbunările şi dreptatea sunt cinstite pe altare, priceperea este în mâinile puternice ale lui Vulcan şi toate iubirile din familie care, vai, se pare că şchioapătă tocmai acum când plec, se află mai drepte, cum nu se poate mai drepte, la sânul zeiţei Venus. Dacă mă voi închina ei la Roma, sunt bune speranţe că voi regăsi iubirile neştirbite, fie acasă, fie aiurea, pe drumul întoarcerii mele triumfătoare.” Şi-i va spune sclavului: „Prietene, spune-le tuturor să caute între timp un alt pater, o altă mater, tot felul de domni care se găsesc cu duiumul în cer. Curând voi avea puterea să-i văd în templele lor, dar numai dacă am puterea de a vă lăsa dinapoia mea. Căutaţi-i şi voi, dar nu în bucătărie!”

JULIUS: Ştiu, şi dacă nu va pleca la templele din Roma, ci îşi va face un templu al gândurilor sale chiar acolo în sânul familiei, îi va alunga pe toţi cei din familie, cu toate lipsurile lor. Aşa ai făcut cu mine. Eram mic, dar îmi aduc aminte foarte bine seara în care ne-ai chemat pe mine şi pe mama în cabinetul ăsta să vedem o ediţie de lux a uneia dintre cărţile tale. Marginile paginilor erau suflate cu aur, la fel şi literele de pe coperta din piele fină. Plecasei pentru moment să primeşti un oaspete, probabil unul dintre mulţii tăi adoratori, iar eu, cu mâinile murdare, parcă de dulceaţă, fascinat de frumuseţea cărţii, am murdărit-o. Îmi plimbam degetele pe literele aurite ale numelui tău. Când te-ai întors, ai ţipat la noi şi m-ai lovit peste picioare cu un băţ, o baghetă, nu mai ştiu. Picioarele mele goale, ieşite din pantalonii scurţi cu înfăţişare ridicolă, ardeau de durere, tot ardeam de durere şi ruşine...

JOHANN: Nu-mi aduc aminte de aşa ceva, în plus, nu-mi stau în fire astfel de gesturi.

JULIUS: Tot ce se poate, este posibil numai să te fi uitat la mine ca un aristocrat la un plebeu, dar ştiu cum am adormit cu sughiţuri de plâns în braţele doicii care bolborosea ceva despre măreţia ta şi mă povăţuia să nu îţi deranjez augusta serenitate creatoare. Serenitate apolinică, bienînţeles. Nu ţi-am deranjat-o, nici nu ţi-am călcat pe urmele tale auguste, pentru a nu te încurca tropăiturile mele de ţopârlan, dar, vezi, toţi aceştia din jurul tău, soţie, fiu, fie, şi servitori, de tine am fost aleşi. Tu ne-ai făcut familia ta, dar ne-ai făcut întotdeauna să ştim că nu-ţi putem fi mai mult decât adoratori, în rând cu fetele de la pension care îşi ascund sub pernă caietele parfumate pe care au copiat poeziile tale despre iubire.

JOHANN: Greşeşti, Julius, eu v-am oferit, ţi-am oferit tot: numele. Numele acela cu litere aurite. Când vieţile ni se duc, nu este numele cel care rămâne înscris pe monumentul funerar, uneori chiar cu litere aurite? Ba chiar mai devreme de nemurirea asta, nu a fost numele mijlocul prin care oamenii din jurul tău, inclusiv frumoasa ta soţie Ottilie, au ştiut să te afle? L-ai avut de la naştere, i-am adăugat şi atât de preţuitul „von,” iar Christiane l-a dobândit căsătorindu-se cu mine. Eu, nu, nu l-am primit de-a gata de la nimeni. Am fost nevoit să îmi consum toată viaţa pentru numele acesta. Trăiesc şi voi trăi pentru el, cu preţul mare de a-mi nesocoti viaţa din afara lui. Viaţă în care sunteţi voi, dar sunt şi eu cu toate fericirile şi nefericirile mele. Nimic nu pot trăi dacă nu poate fi comprimat, strivit în cuvintele vrednice de numele meu. Asta este serenitatea mea apolinică şi, cum vezi, comportă efortul acela al viticultorului de a stoarce strugurii, o ocupaţie pe undeva destul de bahică, nu-i aşa? Fireşte, cu încântârile ei. Şi trebuie să mulţumesc zeilor pentru mărinimia de a nu-mi fi zădărnicit străduinţa. Căci altfel este posibil să fi ajuns un negustor oarecare în târgul natal şi numele mi-ar fi fost gravat cel mult pe firma prăvăliei. Ar fi fost nevoie să aştept seara, să scap de clienţii care luau tot de la mine vârându-mi banii pe tejghea, să scap şi de banii aceştia, împărţindu-i săracilor sau altor indivizi degrabă mulţumiţi cu puţinul, şi să-mi privesc numele scris pe firmă. Aş fi dibuit aşa, josnic, ce va fi să rămână din mine.

JULIUS: Dar de la aceleaşi înălţimi olimpiene, bănuiesc, numai că necunoscute de vulg.

(se aud zgomotele unei agitaţii din afara camerei, un strigăt de femeie: „Doamne, şi-a dat sufletul!”; Julius şi Hermann se ridică în picioare, îndreptându-se spre uşă; Johann vorbeşte fără să fie ascultat de ceilalţi)

JOHANN: Remarcabil avânt prometeic, Julius. M-a sedus şi pe mine oarecând, în tinereţe, avântul ăsta. Ştii, i-am consacrat o poezie, una copiată de tineri şi bătrâni, şi nu în caiete parfumate. O copiază şi recită mulţi dintre cei care vor să trăiască pentru oameni. Dar, vezi, nu am spus nimănui o taină pe care am aflat-o şi eu mai târziu: Prometeu era singur. Era înrudit cu stânca pedepsei lui încă dinainte de a mânia zeii. Şi încă un secret: când Prometeu a adus focul oamenilor, alerga nebuneşte din cetate în cetate, din sat în sat. Îţi dai seama, nu vedea pe nimeni. Fuga lui stârnea praful încins al drumurilor Eladei şi parcă uitase unde merge şi pentru ce. Îi rămăsese în minte, purtând focul în mâini, că trebuie să ajungă mereu la alt om. Atât.

(Intră doctorul Fuchs şi se pregăteşte să comunice moartea Christianei, dar Johann îl opreşte cu un gest al mâinii; Hermann şi Julius se apropie de Johann)

DOCTORUL FUCHS: Domnule...

JOHANN (întors spre fereastră, fără să-i privească pe ceilalţi, ca şi cum ar urmări ceva de afară): Lăsaţi-mă singur! Vă implor, lăsaţi-mă singur! Iată, Christiane a mea tocmai mi-a scăpat de sub ochi şi a fugit într-acolo, în grădina aceea îndepărtată. Acum ştie că o voi urma. Nu mă mai cheamă.

- sfârşit -