Doctorul Hohenberg

Doctorul Hohenberg

           

            La un pupitru de pe marginea camerei, un tânăr de nu mai mult de optsprezece ani citea din Evanghelie: „Dacă bobul de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă." Fără emfaza predicatorului, citea fiecare cuvânt cu sufletul sau oferea fiecăruia câte ceva din ceea îi însufleţea făptura şubredă, gâtul deşirat, nesiguranţa mâinilor pe care le mişca din când în când pe carte, le plimba prin aer, îşi aranja părul care bătea spre blond, pendula de pe un picior pe altul. Încercam să ghicesc care din aceste cuvinte îl tulbură. Poate cuvântul „singur.” Cu siguranţă, nu vrea să rămână singur, cum probabil a rămas deja în multe rânduri şi se simte aşa şi acum, în camera doctorului. Este iarăşi sigur că nu vrea să moară. Cum asta? Că nici nu a apucat să trăiască şi oricât s-o vedea el deja adult, nu despre moarte trebuia să fi fost maturitatea pe care şi-o arogă. Însufleţirea din timpul lecturii părea să fie tocmai nemulţumirea de a primi cuvintele din Evanghelie. Îmi imaginam că se vedea un bob de grâu nesemnificativ şi deodată, iată, pus să moară.

            Tăcerea doctorului îl va fi făcut ca într-adevăr să se simtă mic. Acesta se plimba încet după birou, întors către fereastra uriaşă a camerei. Prin cameră, umbra lăsată de statura sa înaltă se plimba de pe un lucru pe altul. Fiecare părea atunci mai sărăcăcios, deşi camera era amenajată cât să dea impresia de eleganţă burgheză. El însuşi avea o ţinută vag burgeză. Purta un pardesiu galben, lung, care dădea impresia că este un halat de casă, părul rar îi era bine aranjat şi albastrul limpede al ochilor completa un aer de eleganţă şi siguranţă, confirmat de obrajii mari, lăsaţi de bătrâneţe, dar în felul acela în care nu-i puteai socoti victime ale vârstei, ci semne ale puterii.

            Cu ochii aceştia îmi schiţase un salut, lăsându-l pe tânăr să îşi termine lectura. Şi eu aşteptam, nu atât din nerăbdarea de a fi următorul pe lista celor care aşteptau consilierea spirituală a doctorului Hohenberg, cât pentru a vedea cum rezolvă zbuciumul evident al tânărului. Zbucium care se declanşă în cuvinte la început rostite timid, apoi din ce în ce mai violent:

            - Dar dacă pentru orice împlinire trebuie să renunţăm, iar lucrurile la care trebuie să renunţăm sunt cele care ne fac să fim ceea ce suntem, roadele alea multe mai sunt ale noastre? Mai sunt? Sau rodim pur şi simplu, fără să mai fim noi înşine?

            Pe măsură ce tonul tânărului devenea agresiv, doctorul făcu un pas în spate şi îşi întoarse din nou faţa la fereastră. Abia când tânărul termină întrebările se întoarse pe călcâie şi ridică un pic degetul inelar pe care se afla o verighetă groasă de argint. Nu ştiu dacă făcuse intenţionat gestul acesta, dar lumina căzută pe verighetă îi conferi deodată un aer profetic, deşi cuvintele pe care le rostea erau cât se poate de banale:

            - Da, adu multă roadă.

            Tânărul îşi înclină pentru o clipă capul cu docilitate, apoi plecă din cameră salutându-ne vag pe amândoi.

            - Tânăr scriitor, îmi explică doctorul. Dumneavoastră? Da, îmi aduc aminte, domnul acela cu probleme în căsnicie. Când vin amândouă?

            - Soţia este aici, o pot chema.

            Într-adevăr, am chemat-o. Urma să sosească şi metresa mea pentru o întâlnire în trei, pe care doctorul trebuia să o medieze. Soţia mea se întreţinea cu doctorul, căci de fapt ea mi-l recomandase, când am auzit o bătaie uşoară în uşă. Era cealaltă. Fără să fiu observat, m-am repezit spre uşă, am ieşit afară şi i-am spus:

            - A intervenit ceva, nu se mai poate.

            Abia dacă îi ascultam replicile ei revoltate, ţinându-mă cu mâna de clanţă, penru ca nu cumva să intre în camera doctorului. A plecat, evident, pentru totdeauna. Întors în cameră, doctorul m-a privit ţintă. Voia să-mi dea de înţeles că pricepuse ce se petrecuse în spatele uşii.

            - Mai bine să ne plimbăm prin grădină.

            A fost o plimbare înceată prin grădina casei, pe parcursul căreia eu şi soţia stăteam de o parte şi de alta a doctorului, el tot explicându-ne viaţa, înmulţirea şi moartea fiecăreia dintre florile numeroase plantate în curte. Regretul îmi vâjâia în cap laolaltă cu zgomotul maşinilor care treceau dincolo de gardul înalt al curţii. Din ce în ce mai puţin. Era limpede strategia doctorului de a ne vrăji cu povestea înmulţirii plantelor, preferând să nu vorbească nimic despre noi. Şi ne vrăjise. După-amiaza aceea a însemnat începutul unei curgeri line a căsniciei noastre, aşa cum trebuie, păstrând între noi o distanţă la mijlocul căreia nu mai era nimeni.

            Dacă l-aş reîntâlni pe doctorul Hohenberg, nu sunt sigur că i-aş mulţumi. Poate l-aş întreba dacă replica „adu multă roadă” mi-a fost adresată deopotrivă şi mie. Sau totuşi, m-aş abţine, pentru că mi-ar fi greu să spun dacă am adus multă roadă. Dar este cert că trebuia să rămân singur.