Christiane - scena 4 (partea a doua)

JOHANN: [...]Aş vrea să aflu dacă m-a înşelat cu servitorul meu.

HERMANN: Nicicum nu îmi pot închipui aşa ceva. Pătrunderea mea în casa dumneavoastră a însemnat întotdeauna pentru mine un prilej de a respira aerul înalt al virtuţii, mai mult decât onoranta funcţie de consilier personal.

JOHANN: Dar ne sufocăm. Uneori ne sufocăm în orice fel de aer. Îţi mulţumesc, Hermann, pentru cuvintele tale măgulitoare şi am deplină încredere în sinceritatea lor, însă, la fel de sincer, aş vrea să aud de la tine dacă îţi sunt familiare ceva zvonuri sau bârfe în legătură cu aşa ceva. Fără îndoială, eşti mai aproape decât mine de zona asta, deşi ceva ecouri mai ajung şi până la mine. Totuşi, în faţa mea, mai toţi se sfiesc să spună altceva decât ceea ce mă aştept să spună. Altfel spus: cine zice lumea că sunt? Ce spun despre Christiane sau ce obişnuiau să spună?

HERMANN: Vă închipuiţi, nu am de-a face cu vulgul, ori cu vreunul dintre contestatarii dumneavoastră înveninaţi de resentimentul de a nu fi ajuns la înălţimea operei dumneavoastră, trebuie să fie destui şi din aceştia, ci mă învârt în cercul celor care vă preţuiesc. Dar chiar şi printre aceştia, s-a instalat o preocupare sau pândă care îmi repugnă total. Nu ştiu dacă este acum momentul să v-o spun.

JOHANN: Nu te sfii, Hermann. Acum a dispărut orice sfială sau pudoare, tocmai despre asta încercam să scriu când ai bătut la uşă.

HERMANN: Cum să încep? Noi toţi cei ce vă preţuim o facem pentru scrierile dumneavoastră. Le citim pe cele vechi, le aşteptăm pe cele noi cu înfrigurare, vă cunoaştem poeziile pe din afară...

JOHANN: Şi damele le poartă ca talismane între sâni.

HERMANN: Nu am auzit chiar despre aşa ceva, dar este adevărat că multe doamne din societate încearcă pentru dumneavoastră sentimente înflăcărate. Vedeţi, am fi fost cu toţii admiratori şi ucenici ai scrierilor dumneavoastră afundaţi cu nasul în ele, dar s-a întâmplat ceva. Aţi sosit în urbea noastră. Iar de atunci, mulţi speră că pot fi martorii unui lucru extraordinar: să vadă cum cărţile prind viaţă. Cum umblă pe două picioare, cum vorbesc. Şi nu numai cărţile scrise de dumneavoastră, ci multe altele pe care le-aţi adus la cunoştinţa noastră, începând cu stihurile latineşti şi greceşti, terne atunci când eram obligaţi să le desluşim la şcoală.

JOHANN: O cultură ambulantă, care va să zică.

HERMANN: Dacă îmi îngăduiţi, nu chiar. Doream sau mai degrabă doreau să afle felul extraordinar în care, credeau ei, trebuie să trăiască un om care scrie şi dă viaţă gândurilor lui şi ale umanităţii. Ori altfel spus, aşteptau să vadă o minune, cum înălţimile spiritului croiesc o viaţă altfel decât a lor. 

JOHANN: Am sosit în acest oraş cu pretenţia de a fi un soi de scamator?

HERMANN: Nu, dar înaintea dumneavoastră ne-au sosit scrieri în care citeam despre destinul extraordinar al unui om care a iubit până la jetfa de sine, unul care cu siguranţă ştia să iubească şi să gândească mai presus decât noi. Aşteptam să vedem în carne şi oase cum se poate petrece aşa ceva.

JOHANN: Şi? V-am dezamăgit?

HERMANN: Nu pe mine, pentru că sunt martorul privilegiat al naşterii ideilor şi versurilor dumneavoastră nepieritoare. Pe ceilalţi, da, i-aţi dezamăgit. N-au înţeles niciodată de ce aţi ales-o pe doamna Christiane drept amantă şi apoi soţie. Doreau altceva, o afinitate sentimentală dintre două spirite înalte sau o luptă a spiritului de a birui frumuseţea inaccesibilă. Nu că doamna Christiane nu ar corespunde criteriilor esteticii feminine, dar alegerea ei s-a petrecut fără vreo urmă de rezistenţă din partea sa, cel puţin fără vreo urmă vizibilă...

JOHANN: Mi-e uşor să îmi închipui şuşotelile din târg. Pe semne, spuneau că am ales să mă însor cu o femeie cu o reputaţie îndoielnică, una care mi-a sărit în pat fără să ţină seama de convenienţele societăţii aristocratice.

HERMANN: Nu aş merge până aici, dar, cu siguranţă, mulţi oameni loiali bunelor moravuri au primit disponibilitatea ei de a vi se oferi ca pe o impietate. Ceilalţi însă au fost nemulţumiţi de faptul că părea prea puţin să joace rolul unei femei care poate inspira poveşti nemuritoare de dragoste. Unii dintre ei şi-au păstrat credinţa că va însemna ceva în procesul prin care le veţi marca istoria, socotind-o un vehicul pentru naşterea unor fiice şi fii providenţiali, cel puţin pentru oraşul nostru. Aşteptau. Aşteptau să vadă cum geniul vă este purtat mai departe, deşi le reaminteam că geniul nu ar mai fi geniu dacă s-ar putea multiplica, fie şi prin descendenţii săi. Oameni fără minte, mă revolta de-a dreptul aşteptarea lor iraţională şi dezamăgirile lor odată cu fiecare copil care vi se vă năştea şi pierea curând. Ajunseseră până la mojicia de a o numi pe soţia dumneavoastră un balon de săpun care se tot umflă şi sparge, fără să iasă nimic însemnat.

JOHANN: Destul, Hermann! Chiar nu mă pot interesea asemenea bârfe.

HERMANN: Îmi pare rău dacă v-a rănit această mojicie, de altfel, am resimţit-o şi eu dureros când am auzit-o prima oară, ba chiar de la o doamnă respectabilă din societate. Dar v-am spus-o, deoarece am vrut să vă semnalez că nici măcar astfel de oameni cu totul neîndurători nu au socotit-o pe doamna Christiane capabilă să vă înşele cu un servitor.

JOHANN: Liniştitor, ce-i drept. Însă este neliniştitor că nu au înţeles nimic din raportarea mea la viaţă. Spui că eu le-am hrănit aşteptările, devenindu-le cunoscut ca îndrăgostitul care a renunţat la viaţă pentru o dragoste neîmpărtăşită. A renunţat. Nu au reuşit să prindă acest cuvânt. Renunţarea din destinul îndrăgostitului nefericit cântăreşte mai mult decât un caracter pasional pe care să-l poată afişa în piaţa publică. De fapt, pasiunea lui este confruntarea cu o viaţă prea grea pentru elanurile sale de îndrăgostit. Şi viaţa îl trage în jos, în mormânt dacă îşi curmă viaţa, ori dacă nu, îi atârnă ca o trenă regală greoaie care îi împiedică mersul. Dacă nu o susţin pajii, regele se va împiedica, se va prăbuşi, iar acolo, pe lespedea palatului, va descoperi suveranitatea singurătăţii sale, pe care va trebui să o mute în altă împărăţie decât cea văzută de supuşii săi bârfitori.

HERMANN: Dar oamenii vă preţuiesc, cum bine ştiţi, bârfele amintite priveau numai un aspect exterior al personalităţii dumneavoastră.

JOHANN: Ei, Hermann, nu-ţi fie teamă că am ajuns să îmi pierd minţile şi să mă cred repudiat de societatea oraşului. Nu mă consider prăbuşit, dacă vrei o imagine mai blândă şi mai demnă, să spunem că lovitura primită din confruntarea cu viaţa m-a aşezat într-un turn de veghe în mijlocul livezii de mere. Ca paznic, am fost atent să nu cobor din turn, să privesc în sus şi în jos pentru oameni, dar să nu mă ating cumva de merele din pomii păziţi. Şi totuşi am mâncat din fructe, din roadele vieţii aşa cum le ştim cu toţii că apar în formele cele mai comune ale dragostei. Mi-am luat femeie şi am făcut copii, cum facem cu toţii. De ce? Din dragostea aceea de viaţă în stare să ne facă să uităm de trecutele înfrângeri. Nu ştiu dacă aş putea fi acuzat pentru această cedare. Ar însemna să condamnăm şi primăverile niciodată ţinute în loc de mortificările la care natura este supusă de iernile grele. Mai mult, alegând-o pe Christiane, am considerat că mă afund în miezul vieţii, unul care trebuie să fie lipsit de convenţiile morale ale societăţii. Cedarea ei uşoară, văzută de alţii drept o dovadă de imoralitate, îmi părea atunci o cale de a coborî până la un astfel de miez al vieţii. Şi aşteptam şi eu la fel ca toţi ceilalţi să primesc o răsplată din partea vieţii pentru faptul că îmi coborâsem spiritul până acolo. Sub acest aspect le dau dreptate tuturor. Nici nu ştiau că aşteptăm împreună să se întâmple ceva. Christiane mi se dăduse toată. Aşteptam acum copiii, să mă văd în ipostaza de a da viaţă, să mă simt viaţă, nu numai spirit. Îi urmăream trupul rotunjindu-i-se cu aceeaşi înfrigurare cu care altădată urmăream bulbii florilor din grădină în cercetările mele botanice. Urma de bună seamă să se petreacă ceva mare cu mine, înfloritor, de ce nu, căci tot ce ştiam până atunci despre frumuseţea corpului uman privind la statuile greceşti se metamorfoza într-o rotunjire de fruct din fabuloasele ţinuturi orientale însorite de unde se născuseră cântecele lui Hafiz. Părea să fiu răsplătit. Cum ştii, mi-a fost dat să mă văd de cinci ori sub chipurile unor prunci care ar fi putut foarte bine să-i servească lui Rafael drept modele pentru îngerii din picturile lui. Nu spun nimic nou. Mulţi cred că în copii au şansa de a vedea ceva mai mult decât omul. Mă vedeam în ei mai mult decât om, şi asta tocmai prin acea cedare a spiritului în favoarea vieţii. Dar patru dintre ei au murit. Aha, mi-am zis, iată că darul vieţii este din nou înşelător, că prin moarte îmi readuce aminte de lupta aia în care tânărul îndrăgostit fusese înfrânt.

HERMANN: Nu cereţi prea mult vieţii? Ea nu se conţine pe sine. Se scurge, trece, tocmai fiindcă este viaţă. Este deopotrivă firesc să curme vieţile fragile ale copiilor.

JOHANN: Nu, Hermann, nu aşteptam un înţeles al vieţii, nici un tratat teologic care să răspundă cu toate sforţările scolastice posibile la întrebarea „De ce Dumnezeu ia viaţa copiilor?” Aşteptam un alt chip al vieţii. Ca viaţa să-mi fie o oglindă în care spiritul meu să se vadă în altceva decât în propriile-i creaţii.

HERMANN: Şi nu aţi văzut până la urmă chipurile angelice ale copiilor, fie şi pentru puţină vreme?

JOHANN: Poate sta spiritul în puţină vreme sau într-o clipă? Nu, el merge mai departe, odată cu fiecare gând sau vers pe care ţi-l dictez sau îl scriu. Iar acest spirit în continuare viu nu a luat cu el amintirea chipurilor. Pierind, i-au devenit străine. Aude mai viu plânsul pruncilor când erau trecuţi din braţele mamei în braţele doicii. Şi feţele lor roşii, contorsionate de plâns. Apoi albe, contorsionate de moarte. I-am cercetat cu atenţie când erau puşi în racle, şi nu dintr-o curiozitate morbidă. Încercam să strâng şi să păstrez rămăşiţele darurilor vieţii. Nu aveau chipurile liniştite şi uneori impozante ale morţilor maturi. Nu, în ei viaţa rezista printr-o încrâncenare nefirească, păreau victimele unei morţi violente. Aşa îmbrăcaţi în mătăsuri albe, viaţa, povestea frumoasă a ei încă se spunea, dar cu strigăte. Vai, strigătele de durere ale Christianei din acele momente. Şi unde se ducea povestea asta frumoasă? Unde era purtat spiritul meu care îmbrăţişase viaţa?