Christiane - scena 3

Scena 3

JOHANN (vorbeşte învârtindu-se prin cameră):

 Doarme ca mort

faunul răpus de năduf

că-i fu grea

alergarea prin smârcuri

după mlădiile nimfe

 nu, mai bine:

 zace răpus de boală faunul fugar

de lângă zidul cetăţii,

chiar de numai acolo

Asclepios dă vindecare

prin mâna înţelepţilor săi

Mda, pare mai bine aşa, dar nu este încă timpul să-mi notez ceva. Aş scrie acum cu mâini necurate. Socrate amorţea treptat din cauza cucutei, eu trebuie să mă dezmorţesc la fel. Chiar, nu s-a găsit nimeni să-i reproseze lui Socrate brutalitatea alungării soţiei înainte să moară. Nu, pentru că îi citim viaţa şi moartea prin cuvintele lui încurcate. S-ar fi încurcat şi înecat în ele toţi târgoveţii, deopotrivă caii şi carele lor, cu tot cu servitorii şi metresele. Şi cu oile lor. Chiar, cum vor fi fost poeziile lui Socrate? Aşa, să revin.

se strâng roată în juru-i

nimfe, sfioase fecioare,

li se întunecă ochii albaştri

de  Minerva dăruiţi oarecând,

şi-i privesc mădularul viril.

„Cutezaţi, boala şi moartea

v-au dat în sfârşit dezlegarea,

uitaţi dar de grija purităţii

îngheţate în limpede apă

pe care-o cântă poetul!

Nu, vina murit-a şi ea,

bocitoarele prinse în cor

cântă mila atotiertătoare.”

„Poetul”... prea limpede. Mă vor arăta cu degetul şi bucătăresele: „iată, ce scrie despre biata nevastă-sa”. Sau mă arăt cu degetul ca o bucătăreasă. Să mai aştept să mă dezmorţesc.

(se aude o bătaie la uşă)

JOHANN: Cine e? Am spus să nu fiu deranjat cât sunt bolnav!

(se strecoară repede în pat)