Christiane - scena 1

CHRISTIANE

Scena 1

JOHANN: Nu-ţi pot spune nimic împotrivă, eşti bolnavă. Nu este vorba despre a te cruţa. Nu mi-aş permite să mă eschivez atât de comun în faţa ta. Ştiu că ţi-ai da imediat seama dacă m-aş arăta compătimitor. Simt însă că orice replică ţi-aş da acum s-ar îndrepta altfel decât în jocul tăios de scrimă al controverselor. Acuzele mele s-ar lovi de boala ta, s-ar îmbolnăvi. Mi-e teamă în plus că ar arăta ca şi cum ar fi fost dintotdeauna bolnave. Mai departe, ar îmbolnăvi tot din mine. Toate gândurile de care în genere sunt sigur că au cea mai mare îndreptăţire şi, da, când sunt singur, nu am nicio îndoială că sunt. Merg laolaltă cu paşii mei de om sănătos. Oamenii nu se roagă decât aplecaţi ori în genunchi. Simulează boala. De aceea, se şi spune că rugăciunea este o formă de pacificare a spiritului, sufletului, sau cum vrei să-l numeşti. În rugăciune nu te cerţi şi nu ai dreptate.

CHRISTIANE: Şi totuşi, nu mai puţin, continui să-ţi dai dreptate, evitând să mă confrunţi. Eşti numai prudent cu tine. Te cruţi. Terapeutic. Dacă nu aş suferi într-adevăr, aş fi însufleţită mai mult să constat ironia că, iată, amândoi ne îngrijim. Când vezi în mine posibila sursă a îmbolnăvirii gândurilor tale drepte, încerci să-mi demonstrezi cât de mult însemn eu pentru tine, chiar aşa bolnavă. Chiar. Vezi, cred, cât de îndepărtată de orice fel de iubire este concesia asta. Chiar, iubeşti pe cineva?

JOHANN: Câţi îndrăgostiţi care au adormit recitându-mi cântecele de iubire ţi-ar putea înţelege întrebarea?

CHRISTIANE: Ştii? eu nu ţi le-am citit niciodată.

JOHANN: Nu pretinde să te cred.

CHRISTIANE: De fapt, te-am citit când compuneai dragostea, de multe ori. Aproape de fiecare dată când salonul nostru se umplea de admiratoarele tale. Altminteri, tot ce ai compus în cabinetele tale de lucru era aşa de mult al tău, încât nu putea fi socotit ca fiind ceva despre dragoste. Ştiu, cântăm şi scriem despre dragoste când suntem singuri şi ne este dor, când stăm agăţaţi ca de un fir de iubiţii noştri. Dar uşa cabinetului tău tăia orice fir. Ca atunci când din nebăgare de seamă ai trântit-o peste degetele lui Julius. Cât urla, săracuţul! Cu câtă ură şi teamă te privea, deşi avea numai patru ani. Înţelesese totul. Noi, ăştia care avem întâmplări, nu destin, le citim mai bine, mirosim imediat ce sau cine stă în spatele lor. Da, era cabinetul tău, la fel ca al doctorului sau avocatului, cei care nu mai văd oameni în jurul lor, văd clienţi, nişte protuberanţe din mulţimea aia difuză de oameni de care se pot folosi, le pot tăia în bucăţi, despica, diseca, pentru că sunt cazuri utile carierelor lor măreţe. Bănuiesc că şi iubitele din poeziile tale erau la fel de mult torturate, despicate, încât puteai purta la buzunarul jiletcii bucăţi din ele, mâzgălite cu scrisul tău pe hârtiile mohorâte din cabinet.

JOHANN: Dar, Christiane, ştii că prin tortura asta reuşim să ajungem la generalul uman...

CHRISTIANE: Ştiu, adunăm unul cu unul, una cu una, apoi vedem că nu mai apare niciunul şi niciuna. Aşa apăreau în salonul nostru, una după alta, toate admiratoarele, cititoarele tale. Şi cum îţi spuneam, atunci te citeam copios. Te vedeam întâmpinând cu seriozitate apelativul „maestre.” Pentru o clipă le priveai pe deasupra capetelor, adică da, ştiai prea bine că eşti maestru. Apoi îţi aplecai privirea către buzele lor. Şi toate acceptau privirea asta care le spunea limpede că tu le asculţi cuvintele ştiind că vin de pe nişte buze care s-ar vrea sărutate. Le iscodeai apoi mai departe, le priveai sânii pe care mai toate şi-i afişau cu neruşinare. Şi în momentul ăsta ar fi trebuit să te opreşti, să le apuci de păr, ori să le arăţi crucea, aşa cum vedeam în povestea ilustrată a Sfântului Anton. Aşa îndepărta el diavolul travestit în femeie care îi apărea să-i tulbure lecturile lui din Scriptură. Pentru că şi ele îţi mototoleau cuvintele. Sacra ta singurătate din cabinet încăpea între sânii ăia pe care şi-i dezgoleau în faţa ta. Îţi puteai da imediat seama că ele ţi-au folosit cuvintele pentru a-şi înşela cu nevinovăţie soţii lor aristocraţi şi scorţoşi. Se întindeau înaintea omului care le pătrundea în secret cu toate cântecele lui înălţătoare despre dragoste, care le era alături sub forma cărţii de poezii de pe noptieră în momentele lor scabroase şi mereu nesatisfăcătoare de amor cu aceiaşi soţi bine puşi la punct. Tu le erai deraierea necesară şi atât. Ştiai toate astea. Şi totuşi le hrăneai mai departe fanteziile, vărsându-le cuvinte măgulitoare pentru corpurile lor ca nişte bureţi, gata să soarbă totul, asta dacă nu ar fi fost corsetele bunei cuviinţe. Dacă tot ce ai scris despre dragoste se pierdea atât de repede în mascarada asta, cum să cred că ai iubit vreodată?

JOHANN: Dar mai este şi iubirea mea pentru tine, în afara acestor mascarade, cum le spui tu.

CHRISTIANE: Eu, pe care m-ai tot crezut că-ţi sunt o altă cititoare, ha, cea mai fidelă...

Scena 2

(Apare servitorul, HANS)

HANS: Doamnă, v-a fost pregătit ceaiul. Cum vă mai simţiţi?

JOHANN: Suficient, Hans. Pleacă!