Christiane - scena 6 (prima parte)

Scena 6

(se aud bătăi puternice  la uşă)

JOHANN: A sosit ceasul! Nu mai este vremea explicaţiilor. Cine este?

DOCTORUL FUCHS: Excelenţă, îngăduiţi-mi să vă înştiinţez că misiunea mea medicală a luat, din păcate, sfârşit. După administrarea paliativelor menite să-i aline durerile, o încredinţez pe doamna Christiane proniei divine, singura în stare să producă minuni. Ştiinţa şi-a atins limitele. Doamna a ajuns în ultimul stadiu al agoniei, fiind posibil să decedeze dintr-o clipă în alta. Apreciez că starea dumneavoastră medicală constatată în ultimele zile vă permite să vegheaţi muribunda. Este într-o stare de inconştienţă, dar asistarea la ultimele ei clipe vă va fi cu siguranţă benefică pentru a reuşi să vă recăpătaţi echilibrul sufletesc, cum vă spuneam zilele trecute, unul necesar pentru a reveni la plenitudinea forţelor fizice.

JOHANN (vorbind încet, ca pentru sine): Un adevărat medic al omului integral, trup şi suflet. Este în competiţie cu pastorul în născocirea tratamentelor sufleteşti.

DOCTORUL FUCHS: Da, este şi pastorul prezent, se roagă pentru sufletul muribundei împreună cu fiul dumneavoastră. Domnul Julius m-a rugat să vă întreb dacă excelenţa voastră îl poate primi, în cazul în care nu aveţi dispoziţia de a vă alătura veghei creştineşti.

JOHANN: Cu siguranţă, poate veni. (doctorul Fuchs pleacă). Vezi, Hermann, ce schimbare? De la Iisus care alunga discipolul din preajma mortului drag, s-a ajuns la un creştinism dispus să patroneze durerea familiei pentru pierderile din sânul ei. Religiile populare admit cu greu rătăcirile de turmă, chiar şi când sunt rătăciri pentru Dumnezeu.

(intră în cameră Julius, ţinând într-o mână o carte de rugăciuni)

JULIUS: Tată, coboară alături de noi. Până mai ieri, mama îţi rostea numele, părea să te cheme. Poate i-ar face bine să te vadă.

JOHANN: Fii atent cum te-ai exprimat, Julius, mi-ai cerut să cobor, dar camera de boală a Christianei se află la acelaşi etaj.

JULIUS: Tată, nu este momentul pentru asemenea consideraţii, îţi ceream doar să fim o familie, măcar acum.

JOHANN: „Acum”, clipa care porunceşte spiritului, interzicându-i singurătatea. Întreabă-l pe Hermann, aici de faţă, dacă spiritul poate fi încurcat de clipe. Poate fi încurcat, Hermann?

HERMANN: Nu...

JOHANN: Ai încredere în mărturisirea lui Hermann. Cum o spune chiar el deseori, mi-a consemnat o mulţime de vorbe nepieritoare, una mult mai mare decât mulţimea de muribunzi asistaţi de doctorul şi pastorul tău la un loc.

JULIUS: Tată, nu este momentul...

JOHANN: Julius, nu mă determina să cred că fiul marelui poet nu poate trece peste această judecată comună despre oportunitate. Ştiu ce-i cu tine. Ţi-am simţit zilele acestea prezenţa plină de reproşuri, revolta oarecum copilărească, refuzând până acum să mă vizitezi.

JULIUS: Nu a fost vorba despre aşa ceva şi nu este..., nu cred că se cuvine să-mi subliniezi şi acum copilăria. Mă apropii de treizeci de ani, cum bine ştii, asta dacă mai ţii socoteala naşterilor şi pieirilor din familie.

JOHANN: Asta îmi reproşezi, iată, în sfârşit fără menajamente: că nu sunt un pater familias. Tot ce se poate, Julius. Dar ce însemna familia latinilor? Cuprindea tatăl, mama, fiii şi fiicele, dar şi sclava metresă a tatălui, să spunem etiopiană, care îi năştea bastarzi cu pielea întunecată. Şi când erau mici, bastarzii aceştia, mai vânjoşi, îi trânteau în ţărână pe fiii naturali, râzând cu dinţii lor puternici şi albi de slăbiciunea fraţilor lor, aşa caraghioşi cum arătau când pielea delicată a acestora devenea pe alocuri brună ca a lor.  Foarte probabil, fiii naturali începeau să se smiorcăie şi să se plângă înaintea lui pater familias: „Tată, vino!” Şi tatăl urma să stabilească ordinea în familie cu biciul. Să-i îndreptăţească pe fiii naturali prin rănile lăsate pe spatele bastarzilor, o treabă a cărnii şi sângelui, cum ar veni. Şi mai făceau parte din familie şi sclavii care trebăluiau prin curte, şi cei care curăţau troacele porcilor sau aruncau lopeţi de pământ peste excrementele familiei ori peste rămăşiţele morţilor. Iar statuetele zeilor familiei, ale penaţilor, zăcau pe undeva prin casă, poate prin bucătărie, căci se spune că zei ar fi şi acolo. Dacă nu pentru închinare, vor fi fost buni pentru ca sclavele să-şi aşeze hainele, când se dezbrăcau pentru a face dragoste cu aristocraţii sau cu ceilalţi sclavi ai familiei. Iar pater patrona şi viermuiala asta.

JULIUS: Tată, ce vrei să spui prin vorbele asta? Mărturisesc că nu am dispoziţia să urmăresc această poveste. Nici Hermann nu o consemnează...

JOHANN: Vreau să spun că în momentul în care se cuvenea ca pater să participe la treburile publice din Roma sau mai curând la ceremoniile închinate zeilor cetăţii eterne, lăsa totul în urmă. În sfârşit, îmbrăcat într-o togă impecabil de albă, devenea vir, un bărbat cu şansa de a fi ilustru.