Christiane - scena 2 (final)

CHRISTIANE: Timp pentru lentoarea asta nu o au decât operele tale nemuritoare. Eu am să mor curând. Şi dacă te las în urmă în partea aia în care îţi desfăşori cântecul de dragoste prin coclaurile profunde ale spiritului tău, fără să mai reuşeşti să ajungi vreodată la mine?

JOHANN: Să-ţi repet butada filosofică a lui Epicur care spune că moartea este când noi nu mai suntem, iar când noi suntem, ea nu este? Ştiu că nu s-ar cuveni să-şi vorbesc despre moarte, cu toţii se feresc să amintească de ea unui bolnav. Din pricina asta, o fac cu o strângere de inimă, dar îmi permit, pentru că ştiu că moartea nu ne atinge. Dacă ne-ar atinge, nu ar fi mai aproape de tine decât de mine. Mi-ar sufla şi mie în ceafă, m-ar forţa să mă îngrămădesc laolaltă cu mulţi alţii să mă prind cât mai repede de ceva care palpită de viaţă. Şi în primul rând de ceilalţi. Acum, în primul rând de tine, copleşindu-te cu înduioşarea mea pentru suferinţa ta. Mi-e teamă însă că abia atunci ai vedea că s-a sfârşit totul. Ai purta agăţată de tine oamenii pe care îi iubeai tocmai pentru că stăteau în picioare în faţa ta, fie şi jucând mascarada prestigiului în faţa admiratoarelor netoate. Fără să îţi dai seama, îmi reproşezi o răceală de gheaţă a cărei topire ai regreta-o. Bocitoare se găsesc destule, dar nu le iubim. Doar ne este folositoare încovoierea lor plângăcioasă. Dacă m-aş apleca şi eu, iubirea mea pentru tine s-ar strânge toată aici, între un pat de boală şi un bărbat oarecare, plângându-şi ca toţi ceilalţi soţia. Eu trebuie s-o duc mai sus, cu fruntea sus, mai presus decât lucrurile dragi aflate jos, cum sunt jertfele poporului aduse zeilor pe lespezile templelor, animalele din grajd care nu îşi pot lepăda mirosul respingător de grajd...

CHRISTIANE: Acum sunt un lucru de jos, iar fruntea ta stă pregătită pentru lauri.

JOHANN: Nu, este o imagine greşită despre poeţi, nu are cine să ne pună lauri pe frunte. Se ajunge de unul singur în locul unde nu mai este nimeni. Şi cine ajunge acolo este recunoscător celor de care s-a despărţit, dar care l-au ajutat să poarte o singurătate îmbogăţită de simţirea omenească. Atunci, zeii vor fi geloşi pe el. Vor vedea uluiţi că se găsesc muritori capabili să urce cu tot ce-i mai de preţ în lume oamenilor, în vreme ce ei au coborât în ploi de aur şi trupuri ridicole de bivoli, doar, doar să guste câte ceva din simţirea omenească. Vor vedea cât de neputincioasă este moartea, arma lor cea mai puternică împotriva oamenilor. Mă asculţi?

CHRISTIANE: Şi l-am mustrat pe Hans. „Cum îţi permiţi să îmi povesteşti aventurile tale cu tot felul de femei fără căpătâi?” Iar el zâmbea. „Ei, doamnă, să-mi fie cu iertare, dar asta-i firea omenească, doar n-om fi oameni din ăia de piatră cu ochii orbi, cum sunt zeii ăia desenaţi în cabinetul maestrului”.  Ştiam de ce zâmbeşte, mă ghicise că sunt mai curând una dintre păstoriţele lui, nu ale tale. Era o dimineaţă cu o lumină necruţătoare. Nu lăsa niciun ascunziş sobru în dormitorul nostru. Îmi vedeam cămaşa de noapte lipită de corp. Coapsele tinere. Îmi simţeam sânii eliberaţi din corset cum mi se ating unul de celălalt. Pentru ei şi pentru mine. Asta după o noapte în care mă acoperisem decent în plapumă, aşteptându-te degeaba, numărându-ţi paşii făcuţi în cabinet în timp ce îţi dictai gândurile. Apoi, ascultând cum plimbai peniţa pe hârtie. Mi s-a făcut milă de mine. Lăsam să mi se piardă tinereţea. Până la urmă pentru ce? Îmi închipuiam cum mai târziu ai să mă ştergi cu furie din gândurile tale, aşa cum auzeam că mâzgăleai cuvintele neizbutite din scrierile tale. Ei, da, Hans era un prostănac oarecare, dar era acolo şi ştiam că dacă va îndrăzni să mă creadă a lui, totuşi, tot ce era al lui mai de soi eram eu. Bine, poate s-ar fi mândrit în faţa căruţilor şi grăjdarilor că m-a avut, dar cine erau ei până la urmă? Învăţasem de la tine că pot fi trecuţi cu vederea o grămadă de oameni. Chiar şi amantele. „Da, Hans!” i-am spus. „Christiane, de când te căutam.” Şi m-a lăsat goală, m-a răsturnat pe pat, apoi pe iarbă, până în faţa cabanei de munte unde locuia mama lui bătrână. „Vai, Hans, ai găsit oaia pierdută! Nu te ruşina, fetiţo, nu te sfii, că asta ţi-a adus boala în oraşul cela. Îi am aici pe toţi copiii tăi morţi. Călăresc fără teamă berbecii, aşa goi cum i-ai născut.” Ei alergară către mine, goi şi umezi, şi-mi strigau: „Mămucă, tare ne-a fost dor de tine!” Crescuseră mari, erau băieţi de şcoală de acum. Am dat să-i cert că umblă goi, dar Hans m-a apucat strâns de mână, mă durea până la lacrimi, cu sughiţuri, şi el m-a privit prin ochelarii lui de doctor drept între picioare: „Este bolnavă! Cum ai îndrăznit să vii aici?” Nu mai era nimeni, mă lăsaseră singură, copiii mă priveau din depărtare cu dispreţ pentru ultima dată, aveau feţe înnegrite de berbeci, de morţi

JOHANN: Aiurezi, Christiane. Hans! Cheamă repede doctorul!

CHRISTIANE: Cât de laş, ceri ajutorul celui care ţi-a tăvălit femeia în aşternutul tău

(Johann iese din cameră)

scena 2