Christiane - scena 4

Scena 4

(se aude o bătaie la uşă)

JOHANN: Cine e? Am spus să nu fiu deranjat cât sunt bolnav!

(se strecoară repede în pat)

HERMANN: Sunt eu, Hermann, dacă îmi îngăduiţi.

JOHANN: Of, intră, bunule Hermann!

HERMANN: Mă scuzaţi că nu am aflat de noile dumneavoastră dispoziţii. Am evitat să vă vizitez în ultimele trei zile, luând în considerare evenimentele tulburătoare petrecute în casa dumneavoastră şi starea dumneavoastră precară de sănătate. Chiar şi acum ezitam să intru, însă v-am auzit declamând, bănuiesc o poezie, şi mă gândeam că aveţi nevoie de ajutorul meu pentru a o nota.

JOHANN: Nu, Hermann, erau versuri grosolane, un îndemn macabru la dezmăţ pe care nu ştiu încă cine l-a rostit. Cuvintele ni se nasc din tăcerea celorlalţi, însă acum se urlă.

HERMANN: Regret delirul în care a intrat doamna Christiane. Bănuiesc, într-adevăr, că nu vă poate oferi liniştea de a vă auzi propriile gânduri.

JOHANN: Nu este vorba despre asta, nici despre biata Christiane. Nu liniştea mea o caut, ci acea tăcere a celorlalţi din care să pot vorbi. La fel ca în adolescenţă, când pastorul ne ducea în biserică să ne rugăm. Ne atenţiona să nu ne mai hârjonim şi să nu mai vorbim între noi. „Ascultaţi tăcerea lui Dumnezeu,” ne spunea. „Când o veţi auzi, nu veţi mai putea spune nimic altceva decât rugăciuni, veţi deschide fără să vă spun eu cărţile de rugăciune destinate poporului credincios şi le veţi citi.” Adică nu ar mai fi rămas nimic din neastâmpărul nostru de băieţi dornici să îşi facă loc printre ceilalţi şi împotriva lor, am fi fost popor. Din tăcerile oamenilor şi ale zeilor adormiţi în natură, la umbră, trebuie să îmi hrănesc vorbele mele care să fie şi ale poporului. Acum însă, închipuiri demonice zburdă libere de sus în jos prin casă, neruşinat se lasă pe buzele Christianei. Sunt ale lor mai mult decât au fost vreodată ale mele. Mi-e teamă să nu rostesc la rându-mi astfel de grozăvii. Suferinţa, boala, moartea, erotismul scabros, toate sunt atât de uşor de spus şi înşală nespus de repede orice gură-cască care vrea vorbe tari. În vreme ce ploaia de aur cade pe pământ în vremurile nesigure ale primăverii, fecundează lent rădăcinile pomilor şi pajiştile nesfârşite din locuri neumblate, iar cutemurate de ierni îndărătnice, ramurile se luptă să adăpostescă flori albe şi abia după zilele lungi de vară se rotunjesc fructele, şi după încă alte multe zile de toamnă, mustul lor îmbată mulţimile în serile din ce în ce mai aproapiate zilei, astfel că feciori şi fecioare dansează împotriva iernii care-i va despărţi în jurul sobelor, condamnându-i la un ascetism friguros, da, când totul se petrece atât de lent, cât să cuprindă totul, iarna preface lumea imediat. Sunt suficiente probabil câteva clipe, pentru ca vânturile reci din cer să ia ploaia de aur din norii fragil desenaţi şi s-o preschimbe în cristale de gheaţă. Câteva ore, şi pomii acoperiţi de zăpadă dau prilejul până şi copiilor mici să vadă monştrii din alte lumi, să se apuce să creeze oameni de zăpadă care batjocoresc umanul cu formele lor rotunde de fructe pârguite, iar bărcile prinse în lacul îngheţat ajung dintr-odată la pământul ferm pe care vara l-ar căuta cu unduiri uşoare şi ca răsplată a caznelor vâslaşilor. Nici îndrăgostiţii nu rămân neresplătiţi. Patul la care nici n-ar fi visat când îşi jurau dragostea este acum zăpada aşternută peste tot. Şi totul se topeşte. Iluzie a nordicilor obişnuiţi să-şi plaseze zeii în alte lumi. Dar nu, noi trebuie să călătorim în Italia. Trebuie să călătoresc în Italia.

HERMANN: În împrejurările date, va fi cam greu, doamna Christiane...

JOHANN: Ei, Hermann, nu era vorba despre o călătorie cu şareta. Este una în care să mi-o pot lua în gând şi pe ea. Dar trebuie mai întâi să o desprind din dramoleta trivială a înşelării. Să ieşim împreună. Aş vrea să mă ajuţi în această privinţă. Aş vrea să aflu dacă m-a înşelat cu servitorul meu.