Răzbunarea - prima parte

RĂZBUNAREA

(întuneric, zgomotele unei confruntări, izbirea unui obiect de metal; apoi, se aprinde lumina şi apare imaginea unui subsol plin de ţevi, iar de o bară verticală este prins de o mână cu cătuşe, stând pe jos, Igor, îmbrăcat în pijama; în picioare, ţinând nesigur un revolver în mână, se află Vladimir)

IGOR: Ce te-a apucat, derbedeule? Dă-mi drumul! Dacă vrei bani de droguri, pe semne că porcăriile alea ţi-au omorât deja creierii. Cum să am bani la mine, când m-ai scos din casă în pijama?

VLADIMIR: Taci, porc bătrân! (îl loveşte în cap cu tocul revolverului) A venit ziua judecăţii tale. Nu îţi permit să mă jigneşti. Uită-te bine, este un pistol adevărat. Voi trage fără milă, iar dacă vei continua să mă jigneşti, îţi voi ţinti mai întâi maţele tale scârboase, să te ţii de burtă şi să urli de durere ore întregi.

IGOR (frecându-şi capul): În regulă, am înţeles. M-am trezit într-un film de acţiune cu eroul răzbunător. Am văzut o grămadă de filme din astea, vreme de zece de ani de când sunt pensionar, aproape că am jucat în ele. Dar eu eram eroul, cam de fiecare dată când beam pahar după pahar, răzbunându-mă împotriva coliviei, împotriva apartamentului în care zac de atâţia ani. Se pare că a venit vremea să încerc şi rolul de victimă. Nici nu este rău, până la urmă. Şi durerea asta este foarte vie, aproape că murisem în apartamentul meu.

VLADIMIR: Te înşeli. Nu este vorba despre niciun film. Sau în filme este vorba despre lucrul ăsta care se va petrece acum: judecata. Aşadar, este o judecată care se petrece, se vede.

IGOR: Una fără judecători, juraţi şi tot restul. Cam ciudat judecată, mă aşteptam ca dumneata, profesorul, să faci totul ca la carte.

VLADIMIR: Nu sunt profesor.

IGOR: Ştiam, dar aşa îţi ziceam noi, vecinii tăi de bloc, Profesoru’. Porţi ochelari şi de-aia, şi nici nu ai constituţie prea atletică. Te-ai cam chinuit până să mă legi de ţeava asta (Vladimir se îndreaptă să-l lovească din nou). Nu, potoleşte-te, domnule judecător, nu am vrut să te jignesc, era o constatare nevinovată.

VLADIMIR: Judecata de care vorbeşti nu este o judecată. Porci ca tine pot scăpa uşor. Este doar un joc cu hârtii, peruci şi robe, cu ani şi zăbrele, în urma căruia singura reală este nedreptatea comisă, iar dreptatea este doar magazionerul care oferă costume de vinovaţi.

IGOR: Şi mă rog, pentru ce mă socoteşti vinovat? Am trăit până la vârsta asta înaintată fără să fac o zi de puşcărie. Te crezi un judecător mai drept decât toţi oamenii, sute probabil, pe lângă care am trăit?

VLADIMIR: Spui asta, de parcă nu ai şti că cei mai mulţi îşi ascund vinovăţia, cum ai făcut şi tu toată viaţa. Normal că vă apăraţi unul pe celălalt. Îţi spun care îţi este vina. Am aflat că acum douăzeci şi ceva ani ai vrut să-mi violezi sora împreună cu un alt vecin, nu mai ştiu cum îl chema, ăla de la un etaj mai jos, care a murit între timp.

IGOR: Oho, judecă-mă şi pentru că acum şaizeci de ani am şterpelit doi bani din portofelul tatălui. Nu-mi aduc aminte despre ce vorbeşti.

VLADIMIR: Am aflat târziu, este adevărat, mi-a spus fostul ei iubit, care atunci a auzit-o strigând şi a intrat peste voi, oprindu-vă.

IGOR: Parcă îmi amintesc câte ceva. Dar ce vrei să faci acum, să mă pedepseşti pentru un viol care nu s-a petrecut? Fie cum spui tu, că nu sunt buni judecătorii reali, dar acum vrei să anulezi şi lucrul ăsta esenţial din orice judecată, că nu poţi pedepsi pe cineva dacă nu a comis nimic rău? Nu îmi aduc aminte limpede, dar poate pur şi simplu glumeam cu ea, iar ea nu a ştiut de glumă.

VLADIMIR: Şi judecătorii tăi au hârţoage prin care judecă tentativa de viol. Eu însă judec altfel. Nu mă preocupă instaurarea unei societăţi drepte. Nu este dreaptă, căci uite, ai trăit liniştit lângă mine până la vârsta asta. Mă interesează să elimin ce este putred în lume.

IGOR: Şi m-ai găsit pe mine ca singura fiinţă putredă de pe lume.

VLADIMIR: Greşeşti, pe mine nu mă interesează lumea din statistici sau de pe hartă. Eu nu-mi regăsesc casa şi locurile dragi pe globul pământesc pe care îl învârteam când eram copil. Lumea este acolo unde sunt eu şi eu am fost de ani de zile vecinul unui om putred. Am învăţat la şcoală că un măr îl putrezeşte pe altul. Urmăream apoi fenomenul ăsta acasă. Mi se părea ceva surprinzător, până atunci nu fusesem atent. Merele putrede, maronii şi cu o moliciune dezgustătoare se asemănau oamenilor. Erau colegii de la şcoală cu muci la nas de care mă feream să nu mă îmbolnăvesc şi eu. Respiraţia lor grea şi frisoanele de febră nu îi făceau mai puţin răi, deşi ei sufereau cel mai tare. Şi tu poate ai suferit sau ai fost bun în zeci de privinţe, poate ai reuşit să salvezi oameni de la încec, poate ai salvat şi planeta, dar pentru mine eşti mărul putred. Te-am aflat deunăzi printre amintirile frumoase, sănătoase, ale copilăriei şi tinereţii mele, părţi de seamă din viaţa fiecăruia. Dacă îmi aduc aminte de jocurile din copilărie cu sora mea, apari şi tu, siluitorul ei.

IGOR: Iar dacă mă elimini, se îndreaptă lucrurile? Vei avea din nou coşuleţul acela de mere splendide şi sănătoase?

VLADIMIR: Nu, nu-mi fac iluzii de felul acesta. Dar ştiu că aşez mărul putred acolo unde trebuie, îl arunc la gunoi printre celelalte gunoaie. Amintirile mele vor fi în continuare contaminate de tine, dar eu, eu care îmi susţin amintirile şi lumea, eu voi fi în sfârşit curat.