Răzbunarea - partea a treia

IGOR: […] Greşeşti. Îţi spusesem mai înainte că şi eu sunt cum spui tu, slab şi de neatins.  Am vorbit pe jumătate serios. Cu totul serios, te asigur că exact aşa am fost în vremea copilăriei mele. Mă priveam pe jumătate gol în oglindă. Când îmi sugeam burta, mi se vedeau toate coastele. Uneori încercam să le număr. Îmi plăcea jocul ăsta, era ca şi cum aş fi descoperit ceva secret despre mine. Era cu siguranţă ceva mai puţin decât arătam în restul timpului, coastele îmi răsăreau ca nişte insule, dar înfăţişarea aceea din oglindă îmi părea ceva mai al meu. Vasele de sânge albăstrii de pe coaste, pielea subţire întinsă peste ele, oricât de fragile erau, nu îmi închipuiam că ar putea fi ale altuia, că s-ar putea atinge cineva de ele şi să mă strivească, chiar dacă, aşa cum îţi spuneam, mi se întâmpla să mai primesc câte o palmă peste ceafă. Încă nu era nimic, deşi tata avea palma destul de grea. Însă m-am trezit apoi îmbrăcat în uniformă şcolară. Nu ştiu dacă ai purtat uniformă şi cum era, dar eu trebuia să port un sacou ca de adult. Avea umerii laţi, umpluţi cu vată. Deodată aveam umerii mari, eram ca un om mare, aşa, dintr-odată, făcusem un salt peste durata aia lungă despre care îmi vorbeau ceilalţi: „ai să vezi când o să fii mare”. Când m-am văzut îmbrăcat cu ea acasă, cred, din nou în oglindă, m-am bucurat că devenisem atât de uşor ca toţi ceilalţi, oamenii mari. Dar am ajuns la şcoală şi am simţit cum umerii ăia laţi mă apăsau. Fusesem păcălit, mi-o spuneau fără dubiu înfăţişările identice ale celorlalţi băieţi din clasă. Eu, copil liber să zburde oriunde, înghiţind şi scuipând aerul când fugeam, când mă priveam în oglindă, eram prins acum în armura asta nesuferită alături de toţi ceilalţi. Şi mi-am zis: „dacă mi-aţi făcut asta, lasă că v-o întorc.” Îmi aduc aminte că în prima sau a doua zi de şcoală am pus ochii pe băiatul cel mai slab din clasă, era blond şi se smiorcăia pe lângă maică-sa. Era ca o fată, mai mic decât mine. Şi l-am apucat de uniforma aia de adult, i-am scos cămaşa din pantaloni, pe care de bună seamă i-o aranjase maică-sa sărutându-l pe frunte, i-am mototolit sacoul cu tot cu umerii lui mari şi am început să-i car pumni. Striga schimonosit de durere. Degeaba, nu-l auzea nimeni, pentru că eram la toaletă. Mă simţeam răzbunat. M-aţi pus în armura asta, dar fiţi atenţi, lovesc, sunt mare, folosesc darul vostru otrăvit până o să vă pară rău că mi l-aţi dat.

VLADIMIR: Şi victima ta, spune-mi, ce vină avea?

IGOR: Vina că mi se vârâse în faţa oglinzii, că mă împiedica pentru totdeauna să mai ajung la mine. Îmi luase toată slăbiciunea aia de neatins şi o pusese în rândul lumii.

VLADIMIR: Mă aşteptam să-ţi invoci în apărare trecutul nemilos, copilăria nefericită, ca în orice proces juridic. Aşa ceva nu ţine acum, îţi dai seama.

IGOR: Nu asta am vrut să spun şi tocmai că uitasem de problema noastră juridică. Vreau să spun că peste tot, şi în tine, şi în mine, este ceva care ne depăşeşte şi ne târăşte în mocirlă. Deasupra noastră, ca semnele înălţimii marcate de părinţi pe tocul uşii, numai că nu ne înălţăm nicăieri, dimpotrivă coborâm, ne înmuiem şi începem să mirosim urât, încetăm să fim crinii ăia de la început. Şi ştii, exact în mlaştina asta ne întâlnim unul cu celălalt, aşa cum suntem şi noi doi aici, în subsolul ăsta împuţit. Tu cu dreptatea în mână, eu cu nimic, sau, după cum crezi tu, cu mâinile pătate, pentru că în chip nedrept m-am atins de ţâţele soră-tii acum douăzeci de ani.

VLADIMIR: Vorbeşti atât de spurcat despre vina ta, încât mă îndreptăţeşti şi mai mult să te condamn.

IGOR: Fie, condamnă-mă, poate ai dreptate, dar uite că mocirla asta ne-a făcut în sfârşit să ne cunoaştem aşa cum suntem, nu puritatea aia de la începuturile vieţii. Îţi ziceam că începem să mirosim urât. Şi că veni vorba, ai grijă să-ţi pui hainele la spălat după ce-ţi isprăveşti treaba aici, vor mirosi urât, dar nu porni maşina de spălat imediat, pentru că vei deranja vecinii de la etajele patru sau cinci, vecini de mocirlă, se înţelege.

VLADIMIR: Îţi mulţumesc pentru sfat, asta dacă vezi posibilă recunoştinţa în mocirla de care vorbeşti. Eu văd posibile şi recunoştinţa, şi dreptatea.

IGOR: Ceva drept şi bine există şi în mirosul urât, am învăţat asta de la nevastă-mea, Dumnezeu s-o ierte şi pe ea. Încă de la începutul căsătoriei, s-a apucat să-mi gătească. Prăjea usturoi şi ceapă orice ar fi gătit. Mirosea prin toată casa, toate hainele  mele prindeau mirosul ăla. Şi la început îi strigam: „Mai lasă naibii prăjeala aia!” Îmi răspundea: „Păi dacă trebuie, trebuie! Ce ştii tu despre cum se face mâncare?” Nu ştiam nimic, ce-i drept. Îi mai strigam şi a doua, şi a treia oară la fel, ba o mai şi înjuram, şi îmi spunea: „Lasă, Igor, mirosul, că numai aşa iese mâncarea bună!”. Îmi spunea „lasă, puiule,” totuşi, drăgăleşeniile astea nu se potrivesc bine în cadrul ăsta solemn al judecăţii. Mâncarea? Da, era mai bună aşa. Şi ea ne aduna la masă. Apoi am început să mă obişnuiesc cu mirosul din haine şi de peste tot. Mi-am dat seama că mirosul greu din bucătărie este parte a mocirlei în care mă afundam an de an, ba poate zi de zi, sau să zic, chiar clipă de clipă, fără să-mi lase timpul ăla prin de-a curmezişul căruia pretinzi că vezi tu, descoperind omul slab şi de neatins din fiecare. Ce-mi rămânea de făcut? Să profit de ceea ce îmi oferea mocirla. De strachina de mâncare făcută de alţii, dar şi de-a dreptul de alţii, dacă se întâmpla să se zvârcolească prin preajma mea, în aceeaşi baltă. Ăsta-i avantajul mocirlei: nimeni nu izbuteşte să se ţină drept în ea. Iar pentru a judeca, trebuie să stai drept. Nu zic că este permis orice. „Orice” nu există în mlaştină, ea este mai mult în jos, pe fundul ei te afli chiar şi atunci când îţi vâri numai degetele de la picioare, aşadar mai mult în jos decât în depărtare sau în orizonturi luminoase. În preajma bălţii mele era şi sora ta, nu numai pentru că locuia în apartamentul de alături, ci pentru că puritatea aia a oricărui om şi-o ascundea în haine pe care ştiam de unde să le iau, erau ale femeilor care vor să atragă atenţia bărbaţilor din mocirlă că sunt femei.

VLADIMIR: Urmează să spui că de fapt ea era vinovată? Cum sunt şi muştele vinovate că sunt prea muşte şi zboară pe lângă limba broscoiului? Las la o parte scuza asta, şi ea cu o reputaţie în procesele juridice de mucava din tribunale, pentru a-ţi atrage atenţia că doctrina mlaştinii susţinută de tine are o fisură. Uite, eu, din aceeaşi mlaştină, stau drept lângă tine şi sunt gata să îţi zbor creierii.

IGOR: Admite că este o situaţie destul de neobişnuită, la care nu mă puteam gândi. Trăim cum se trăieşte,  nu pentru situaţii ieşite din comun. Dacă îmi dai voie şi mă gândesc că este ceva îngăduit în judecata asta neobişnuită, aş vrea să te întreb şi eu ceva. Tu nu ai procedat şi nu ai fost niciodată ca mine?