Christiane - scenele 4-5

Scena 4 (final)

HERMANN: Deja detest acest personaj, care îşi permite să intre într-o scenă de cutremurare a spiritului dumneavoastră, deşi, fie-mi îngăduit să constat, nu exprimaţi deloc gândurile care vă însufleţesc de atâţia ani operele.

JOHANN: Te înşeli, Hermann, şi de aş fi compus o poezie despre iubirea dintre un porumbel şi o porumbiţă, acelaşi spirit va fi fost în spatele ei. Dar îţi dau dreptate, îl simt pe acest servitor ca pe un element deranjant într-un cadru care, chiar dacă nu are cum să fie sobru, trebuie să rămână limpede. Limpezimea pe care o vedea şi Oedip orb. De aceea, te rog să cercetezi dacă vorbele Christianei sunt adevărate, dar fără să-i dai ocazia să te confrunte sau să ajung în chip ridicol să mă duelez în vorbe cu el. Mai degrabă, adu-l pe majordom, pe domnul Ludwig, aici şi încearcă să-l descoşi despre Hans sub un pretext oarecare.

HERMANN: De îndată, voi pretexta că doriţi să mi-l cedaţi pe Hans pentru a intra în serviciul meu.

JOHANN: Foarte bine, Hermann, dar te rog nu astăzi, mă simt obosit şi irosit în urma acestei discuţii. Te aştept mâine pe la amiază.

HERMANN: Aşa va fi, cu bine, maestre Johann!

JOHANN: Cu bine, bunule Hermann!

Scena 5

(a doua zi; se aude o bătaie la uşă, Johann este întins în pat)

JOHANN: Cine e?

HERMANN: Sunt eu, Hermann, însoţit de domnul Ludwig.

JOHANN: Văr rog, aşteptaţi până vă chem. Trebuie să mă îmbrac. (pentru sine) De ce m-am speriat atât de tare de o bătaie în uşă? Mă înspăimântă posibila veste a morţii Christianei sau desluşirea poveştii cu Hans? Nici nu ştiu dacă nu cumva una mi s-a topit în cealaltă. Şi amândouă sună la fel, ca o bătaie în uşă. Am auzit cum zornăia clanţa. Capetele de lei sculptate pe clanţă au fost scuturate de teamă şi au sunat ca nişte tinichele. Măcar de ar mai putea să zornăie ceva şi dincoace de uşă. Dar mă simt neputinicos să mai scriu vreun rând. Continui să locuiesc în cabinet doar pentru a mă simţi în preajma scrisului. Poate acum ar fi cazul să compun o poveste cu un uriaş înşelat de un pitic, un homunculus, furându-i de sub nas ceva mărunt, să zicem, boabe de mazăre. Boabe de mazăre pe care uriaşul oricum le detestă. Şi n-ar conta, piticul s-ar simţi biruitor, i-ar râde în nas, ar hohoti văzând cum îl scapă degetele butucănoase ale uriaşului, furios degeaba, doar din obişnuinţa de a se şti stăpân pe tot ce există în casa sa, inclusiv peste lucrurile care nu-i sunt de folos. Ar ieşi o operă comică la care ar râde mulţi spectatori, fraternizând cu piticul acela. Cu siguranţă, ar uita că fură lucruri pe care uriaşul n-ar da doi bani, dacă i-ar veni mintea la cap şi s-ar lepăda de furia sa oarbă. Dar, uite, nu m-am gândit nici măcar la ce va trebui să îl întreb pe majordom despre Hans. De fapt, frigurile îndurate noaptea trecută m-au dumirit că nu mă interesează deloc povestea asta, mi-ar fi egal dacă am fost înşelat sau nu de Christiane. M-am pripit. Cred că mai curând doream să rezolv una printr-alta. Să lămuresc povestea pentru a grăbi primirea greutăţii pe care o voi resimţi când voi fi înştiinţat despre moartea ei. Îl voi lăsa pe Hermann să conducă discuţia cu majordomul. La urma urmei, l-am surprins destul de interesat de acea viaţă a mea spectaculoasă aşteptată de ceilalţi. Se încurca. Ba spunea „ei,” ba „noi.” Probabil că după toate, va trebui să renunţ şi la Hermann. Şi-a trădat, însă din vina mea, datoria de a fi martor al spiritului meu. Ca la hinduşi, stăpânul mort este incinerat împreună cu soţia şi slujitorii fideli. Probabil că îi voi recunoaşte Christianei dreptul asupra oamenilor despre care socoteam greşit că sunt în slujba mea. Îmi slujeau ca sprijin pentru viaţa singuratică dusă alături de ea. (către uşă) Puteţi intra!

LUDWIG: Bună ziua! Mă bucur să vă reîntâlnesc în sfârşit după aceste zile de recluzie iscată de boală. Sper că nu aveţi a vă plânge de serviciile aduse de fetele din casă.

JOHANN: O, nu. Totul a fost aşa cum trebuie şi vă mulţumesc încă o dată pentru disciplina menţinută în casă. În orice caz, nu aveam nevoie de o îngrijire specială, ci de un repaos cât mai îndelungat în pat, aşa cum mi-a recomandat doctorul deunăzi. Dacă sunteţi bun, mă puteţi ajuta să ajung la fotoliul de lângă fereastră? Acest repaos îndelungat a început să mă obosească.

LUDWIG: Numaidecât.

(Ludwig îl ajută să se aşeze în fotoliu; pe parcursul drumului, Johann îi face semn lui Hermann să poarte el discuţia)

LUDWIG (observând gestul): Domnul Hermann mi-a împărtăşit deja dorinţa strămutării lui Hans în casa domniei sale şi am apucat să-i prezint calităţile sale remarcabile. Sunt gata să răspund cu solicitudine şi întrebărilor dumneavoastră. Sunt convins că perspicuitatea spiritului dumneavoastră va duce cercetarea în numeroase direcţii.

JOHANN: Perspicacitate, domnule Ludwig, şi vă rog să menţinem o conversaţie ca între prieteni.

LUDWIG: Bine spuneţi, păstrând respectul pentru condiţia fiecăruia, suferinţa la care suntem martori ne adună prieteneşte în susţinerea dumneavoastră.

JOHANN: Fie şi aşa. Întrucât tânărul Hermann se găseşte sub îndrumarea mea directă, cum bine ştiţi, m-ar interesa calitatea umană a lui Hans. Mă interesează originea lui sau mai curând modul în care l-aţi descoperit pentru a-l angaja aici.

LUDWIG: De fel este de aici din oraş, locuieşte la câteva străzi distanţă. Este fiul croitoresei la ale cărei servicii apelăm. A rămas văduvă de aproape un an şi situaţia ei materială a ajuns să sărăcească. Îl ştiam pe băiat, lucra când şi când pe la o prăvălie ori alta, şi cum aveam nevoie de un tânăr să ne ajute la treburile mai grele, m-am gândit că-i pot face un bine văduvei angajându-l. Tatăl lui avea ceva carte şi îl învăţase bunele maniere şi cum să se poarte cu domnii. Când i-am propus angajamentul acesta mamei sale, Hans tocmai ţinea o carte în mână şi îi sclipeau ochii de fericire. Era ca un şcolar, vă închipuiţi, caraghios la cât de înalt şi de bine făcut este. Mi-a spus că are chiar o carte de poezii scrisă de dumneavoastră, i-o dăruise mamă-sii doamna Christiane. Se lăuda că ştie toate poeziile pe de rost şi că vrea să îi scrieţi o dedicaţie când va apuca să vă vadă. I-am tăiat vorba: „Nu, băiete, stăpânul nu trebuie deranjat de servitori. Mulţumeşte-te să-i săruţi mâna cu care scrie pentru omenire, chiar şi pentru noi, ăştia de jos.”

JOHANN: Domnule Ludwig, ştii că nu îmi plac gesturile acestea servile de modă orientală.

LUDWIG: Ştiu, domnule Johann. Trebuia să-i dau un pic peste nas. Da’ a vândut-o zilele astea, că n-avea bani să mai petreacă şi el la cârciumă, de, năpasta cu doamna Christiane. Dar am băgat eu de seamă mai târziu ce era cu dragostea lui pentru cărţi. Băiatului îi merge mintea brici şi ne trânteşte mereu câte-o poezie din aia pe înţelesul nostru.

JOHANN: Remarcabil, nu mi-aş fi închipuit că poate fi altfel decât tăcut şi serviabil.

LUDWIG: Gândirea mea despre slujba servirii e că e bine ca băieţii şi fetele să fie veseli în camerele lor atât cât trebuie, pentru a nu se zbânţui apoi în faţa stăpânilor.

HERMANN: O concepţie salutară, însă vă rog să nu vă îndepărtaţi prea mult de la prezentarea lui Hans.

LUDWIG: Păi ăsta e Hans. Se zbânţuie toată ziua cu fetele din casă, dar apoi preia el sarcina de a face lucrurile cele mai serioase din casă. Reuşeşte să şteargă de praf cărţile şi hârtiile din cabinetul domnului fără să le mişte din loc cu un deget şi păşeşte numai pe vârfuri. Nu că n-ar folosi pasul ăsta uşor şi pentru alte trebuinţe. Se strecoară ca un şarpe pe la spatele fetelor din casă şi le face tot felul de pozne. Ele mai să-i zică chiar aşa, şarpe, dar le-a întors-o: „O fi şarpele hoţ în rai în grădină, dar Eva cu ... fundul gol ce-l mai aştepta să vină.”

HERMANN: Domnule Ludwig, nu trebuie să cunoaştem toate aceste detalii.

JOHANN: Lasă-l, Hermann, să spună ce vrea.

LUDWIG: O tot întărâtă pe Lena cu vorbe din astea, că ea a venit de la stăpâni aristocraţi severi şi nu e familială cu viaţa mai veselă din burguri.

HERMANN: Este iubita lui?

LUDWIG: Dacă te uiţi la cum se comportă cu fetele, ai zice că toate sunt. Dar pe ea o asaltează mai mereu, că se necăjeşte uşor, însă a mai deprins şi ea moravurile de pe aici. Păi îi dezlegase odată şorţul, aşa, strecurându-se pe la spatele ei ca un şarpe, că era mai despuiată atunci, iar ea, haţ, mi-l prinde de părţile bărbăteşti, fie-mi scuzat că vorbesc despre acestea. Dar diavolul nu tace şi-i zice: „te-ai apropiat unde trebuie prinţesă, / dar lasă-mă odată din strânsoare / să te apuc şi eu de-o fesă, / nătângo, de mai strângi, te văd tot fată mare.” (Hermann râde) Aşa pe loc i-a venit, şi trebuie să ai o minte brici, destul de revelată, încât să poţi fi poet în circumstaţiile acelea. Fleacuri între servitori, dar n-am a mă plânge de ei, când sunt în serviciu, sunt serioşi din cap până în picioare.

HERMANN: Dar cum se poartă cu doamna Christiane?

JOHANN: Hermann, nu... (se împotriveşte în şoaptă)

LUDWIG: Cu respect, cum l-am învăţat. Şi-i mai transmitea mamă-sii, croitoresei, cum vrea doamna să fie ţesute rochiile dumneai.

JOHANN: De ajuns, domnule Ludwig, ne-ai oferit destule amănunte care îl recomandă pe Hans drept o prezenţă plăcută pentru un tânăr înclinat în virtutea vârstei sale către o companie veselă şi, ce-i drept, histrionică.

LUDWIG: Atunci permiteţi-mi să mă retrag. Când vă veţi hotărî în privinţa lui Hans, poate după ce... se termină toate acestea, îi voi transmite dispoziţiile domniei voastre.

JOHANN: Mulţumesc, domnule Ludwig.

(Ludwig se retrage din cameră)

HERMANN: Păcat că aţi întrerupt conversaţia, este adevărat, una care devenise de o grosolănie insuportabilă. Eram însă pe punctul de a-l face pe majordom să ofere nişte detalii care ne-ar fi lămurit în privinţa îndrăznelii lui Hans.

JOHANN: Sau în privinţa caracterului îndoielnic al Christianei, îngăduind astfel neinvitatei asistenţe a vieţii mele să o excludă din biografia mea înălţătoare.

HERMANN: Din nou vă asigur în deplina mea încredere în virtutea doamnei. Totuşi, nu mi-a trezit aceeaşi încredere servitorul acesta uşuratic.

JOHANN: Înţeleg situaţia delicată în care eşti pus, tu, acela care uneori stai la uşă pentru a-mi prinde câte o vorbă, nu-i aşa, nemuritoare, iar acum trebuie să faci faţă bârfelor servitorilor, înjositoare pentru casa mea. Nu mi-e greu să-mi închipui deducţia cea mai firească din vorbele majordomului. Hans, viclean ca un şarpe şi tânăr neruşinat, pătrunde în dormitorul soţiei mele şi prefăcându-se că îi ia măsurile pentru croitoreasă, îi atinge corpul cum o face frecvent cu servitoarele. Nu mai spune poeziile lui prosteşti, ci stă la pândă, observându-i tulburarea şi moliciunea din ce în ce mai mare cu care se lasă pipăită. Căci da, este de presupus că ea se lasă sedusă de corpul acela tânăr şi bine făcut, al ei până la capăt.

HERMANN: V-am spus că nu...

JOHANN: Dar, vezi, Hermann, nu mă interesează aşa ceva. Am aflat ce trebuia. Că nu vine din vârful unui munte, că nu a păstorit şi iubit niciodată nimic, fiind un homunculus nereuşit, produs de vreun oarecare alchimist într-o magherniţă din mahala. Iar ca experiment nereuşit, dispare odată cu ivirea lunii într-o cameră sau odată cu pătrunderea razelor soarelui într-o alta.

HERMANN: Mărturisesc că nu am înţeles foarte bine această analogie, poate...

(se aud bătăi puternice  la uşă)

JOHANN: A sosit ceasul! Nu mai este vremea explicaţiilor. Cine este?