Christiane - scena 4 (partea a treia)

Scena 4 (partea a treia)

JOHANN: […] Unde era purtat spiritul meu care îmbrăţişase viaţa? M-aş fi mulţumit baremi să ştiu că rămăşiţele lor vor desena pentru un timp urma acestei îmbrăţişări. Îmi aduc aminte cum luam din râu bolovani rotunzi ca nişte capete de copii muţi. Dar vorbeau! Ciocăneam pietrele şi în miezul lor descopeream o limbă ascunsă sub forma unor striaţii şi ondulări dantelate. Unele povesteau despre un vulcan din care se revărsaseră şuvoaie de foc şi când ascultam apele râului de-alături îmi închipuiam clocotul de atunci, altele păreau scrisori de dragoste în care fuseseră presate petale de flori, căci urmăream desenele fragile ale unor plante dispărute. Măcar aşa să fi reuşit să vorbească despre felul în care spiritul meu se legase de viaţă. Însă necruţătorul tratat ilustrat de anatomie al doctorului în ştiinţe Otto von Stockmeyer sau Siegmeyer, măr rog, naiba să-l ia, arăta limpede că nu pot spera nici măcar la atât. Craniul copilului s-ar sfărâma în mâinile unui Hamlet pentru că este moale şi are spărturi în creştet şi lateral: fontanellae. Auzi, fontanella, o fântână mică care de bună seama este prima care seacă în timpul arşiţei verii.  Nimic. Dacă ar căuta cineva prin mormintele copiilor, nu ar găsi decât fărâme de craniu, ar vedea cum a fost rupt în bucăţi jurământul meu de a mă dărui vieţii, acea viaţă care nu urcă spre nimic, dar se întinde cu perseverenţă în istorie generaţie după generaţie. Iată, eram refuzat istoriei pământului. Îmi aduc aminte cum îndată după moartea unuia dintre copii, au venit la mine câţiva pictori care s-au oferit să-l picteze aşa mort. Mi-au spus că îl pot înfăţişa cu ochii deschişi şi să-l reprezinte într-un tablou de familie alături de părinţii săi. „Că va fi ca un fel de mângâiere...,” au bălmăjit ceva de felul ăsta şi tind să cred că doreau să-l picteze tocmai pentru a mă fixa în viaţă, aşteptând şi ei ca toţi ceilalţi despre care mi-ai vorbit să mă vadă marcând istoria prin descendenţii mei. Îţi dai seama cât de uşor îşi înşelau arta? Ar fi travestit moartea în viaţă. I-am alungat. Politicos, desigur. Nici nu aveam cum altfel, pentru că simţeam atunci că le sunt confrate. Ei erau gata să ascundă moartea cu vopsea, eu înfrumuseţându-mi liric eşecul. Şi nu puteam fi insensibil când eram tras de mânecă atât de puternic, când mi se spunea peste măsură de răspicat: locul spiritului tău nu este aici, în candoarea căminului omenesc, unde se lăfăie nederanjate de întrebări şi căutări tânguirea, boala, moartea! Trebuia să le dau deoparte din calea mea. Uite, acolo lângă fereastră, după draperie, este o spărtură în zid. Am făcut-o într-o primăvară. Îmi apropiasem scaunul de fereastră cu gândul ca din când în când, scriind, să pot vedea pomii înfloriţi din grădină, păsările în agitaţia pregătirii cuiburilor pentru noile făpturi, toate lucrurile acelea simple enumerate în compoziţiile şcolare. Şi iarăşi am fost pedepsit cu o spărtură, cu o fontanella. Aşa că a trebuit să o acopăr cu draperia şi să văd totul de departe şi din umbra prielnică lucrării spiritului. Acum, trebuie să mă ţin departe de Christiane muribundă, trag draperia groasă şi peste ea, dacă vrei, cortina peste un spectacol dramatic în care nu trebuie să joc, dacă nu vreau să îmi arăt neputinţa.

HERMANN: Cred că vă lăsaţi purtat de momentele acestea de suferinţă, cum este şi firesc, mai ales că sunteţi de zile bune într-o stare de sănătate nu tocmai bună. La urma urmei, fiul dumneavoastră Julius August este un tânăr promiţător, chiar dacă nu a urmat vocaţia părintelui său.

JOHANN: Îţi dau şansa de a mă acuza pe drept de o dispoziţie macabră, dar ştiu atât de bine că Julius este mai curând fratele copiilor mei morţi decât fiul meu.

HERMANN: Insinuaţi că nu ar fi fiul dumneavoastră, ci al acelui servitor?

JOHANN: Hermann, nu mă face să cred că nu m-ai înţeles şi eşti interesat şi tu de bârfe pe seama mea. Ştiu că nu îţi stă în fire.

HERMANN: Îmi pare rău pentru o asemenea scăpare.

JOHANN: Nu te scuza, eu am prilejuit o astfel de presupunere, dar, pentru a fi lucrurile clare, nu, Hans nici măcar nu era servitorul nostru când s-a născut Julius. Sunt, de altfel, de o vârstă relativ apropiată.