Christiane - scena 2

Scena 2

(Apare servitorul, HANS)

HANS: Doamnă, v-a fost pregătit ceaiul. Cum vă mai simţiţi?

JOHANN: Suficient, Hans. Pleacă!

CHRISTIANE: Mai bine, Hans, poţi pleca.

JOHANN: Confesiuni cu servitorii? Frăţia celor care nu m-au citit şi îmi pândesc toate slăbiciunile, ca şi cum aş fi în întregime numai ceea ce văd ei?

CHRISTIANNE: Iată, nu te-ai putut abţine de a fi ironic cu mine. Dar te înşeli, Hans te-a citit. A aflat că va lucra în casa ta şi s-a apucat să te citească. Poezii de dragoste, cu păstori şi păstoriţe. Mi-a mărturisit că l-a bufnit râsul.

JOHANN: Mărturisit?

CHRISTIANE: O, da, el ştia mai bine cu ce se mănâncă păstoriţele, pentru că fusese în tinereţe cu dobitoacele la păscut. Primul vers îl rostea păstorul, ceva pe jumătate blând, pe jumătate porcos. Asta, aşa, pentru a vedea dacă păstoriţa este una din fetele alea fără şanse mari de măritiş, trimise de părinţi cu oile sau caprele ca un fel de a le încredinţa Domnului, să dezlege el încurcătura. O păstoriţă de felul ăsta este cuprinsă imediat de fiorul poetic. Îi zâmbeşte flăcăului, implorându-l în gând să treacă la versul al doilea, în vreme ce mână animalele mai spre deal, de unde nu ar putea fi văzuţi. Şi el îl spune, de-a dreptul porcos de data asta. Cum gustă ea poezia asta? Închipuindu-şi că vorbele lui îndrăzneţe promit o îndrăzneală la fel de mare când se va lăsa pe mâinile lui. Nu-i timp de aşteptare, căci dobitoacele o pot lua de nebune prin desiş şi nu se prea găseşte pe la ei păstorul ăla bun care să fugă după oaia pierdută. Nici loc. Acolo, ocolind bălegarul, îl va lăsa să-i suflece rochia, să-i strângă sânii, nu, ţâţele, până la durere, să-i zgândăre plăcerea aia dureroasă care o face să urle, dar strânge din buze pentru a nu speria animalele şi pentru a nu fi văzută. Acum ea rosteşte versul al treilea gemând înfundat de plăcere şi ştie că vorbeşte în numele buruienilor pline de ghimpi, înflorite, în numele soarelui care împietreşte totul în aerul încins ca obrajii ei, le dă glas şi dobitoacelor, vacilor care întorc agale capul când ea este căznită mai tare de flăcău, iar vacile, boii şi măgarii nu spun nimic înţelept, nicio fabulă moralizatoare, spun că au găsit totul aici, în iarba asta pe care o mestecă şi digeră, aşa umplute de căcat şi pişat cum sunt...

JOHANN: O viziune destul de comună, nu? Poezia servitorilor.

CHRISTIANE: Nicidecum, nimeni nu serveşte pe nimeni. Nimeni nu păcăleşte pe nimeni, încât să se alunge unul pe altul folosind cuvinte despre ce nu este iubirea şi totuşi ar trebui să fie. Păstorul a fost tot al ei, ştie asta când îi vede virilitatea sleită înainte să-şi tragă pantalonii lăsaţi în vine şi ştie că sperma lui care îi alunecă pe pulpele picioarele este rece pentru că el s-a stins în ea. Eu nu am fost niciodată sigură că ai fost al meu cu totul.

JOHANN: Şi era nevoie de introducerea asta vulgară pentru a-mi spune lucrul ăsta pe care îl pot nega de sute de ori, aducându-ţi aminte că te-am ales în pofida tuturor bârfelor din jur, multe rostite de oameni venerabili.

CHRISTIANE: Era nevoie, pentru că eu sunt acolo în bălegar. Accese diareice, ulceraţii în zona inghinală... aşa ţi-a vorbit doctorul, nu? Ei bine, sunt de-a dreptul în bălegar, ca dobitoacele păstorilor, iar toate vorbele tale de când sunt bolnavă îmi arată şi mai limpede că eşti departe de mine, că mă priveşti ca pe o încurcătură în jocul tău de-a dragostea din salon, ca pe colegul de bancă care îşi permite să-i dea un cot peste mâna ăluia care va lăsa în urmă opere nemuritoare ale umanităţii. M-ai ales în pofida bârfitorilor. Cum este cu alegerea asta? Că eu acum sunt singură şi fiecare vorbă a ta bine cumpănită mă face să te văd în continuare închis în cabinetul tău, cumpănind şi măsurând versuri stupide despre iubiri ireale.

JOHANN: Ai spus că nu mi-ai citit poeziile, poate te pripeşti numindu-le stupide, poate cuvintele mele măsurate urmează parcursul acela mai lent al înţelegerii şi iubirea pe care ţi-o arăt, admit, nu aşa fulgurant precum reuşesc păstorii, este temporizată după măsurile largi ale unei apropieri înţelegătoare, una capabilă să treacă prin toate profunzimile spiritului meu şi să le caute pe ale tale. Poeziile mele despre dragoste tocmai scopul acesta îl urmăreau, să scoată la iveală profunzimea ei, în condiţiile în care iubirile păstorilor şi iubirile noastre nu reuşesc consumându-se decât să redea o notă, două, de adâncime, în rest plutind în note vesele şi triste de suprafaţă.

CHRISTIANE: Timp pentru lentoarea asta nu o au decât operele tale nemuritoare. Eu am să mor curând. Şi dacă te las în urmă în partea aia în care îţi desfăşori cântecul de dragoste prin coclaurile profunde ale spiritului tău, fără să mai reuşeşti să ajungi vreodată la mine?