Filosofie - lecţia X - Sartre: existenţa precede esenţa

FILOSOFIE

Lecţia X

Sartre: existenţa precede esenţa

K. Kollwitz, Femeie cu copilul mort

În abordarea temei omului, Sartre adoptă o poziţie existenţialistă. Curentul filozofic existenţialist nu poate primi o definiţie suficient de cuprinzătoare încât să includă toate direcţiile propuse de diferiţi filozofi. După nume, arată că în centrul abordării filozofice stă existenţa umană, condiţionată de spaţiu şi de timp, precum şi de subiectivitate: „nu mă interesează cum stau lucrurile în ele însele, ci cum stau ele în mine”. Deşi au existat filosofii care au arătat că felul în care stau lucrurile este covârşitor sau total determinat de felul în care le vede omul, idealul obiectivităţii i-a făcut să selecteze din om numai capacitatea sa de a cunoaşte realităţile surprinse într-o esenţă a lor dincolo de existenţa determinată de spaţiu şi timp. Prin urmare, însăşi această capacitate era gândită dincolo de existenţă, unii filozofi au identificat raţionalitatea cu un element străin de omul existent şi au presupus că este divină.

Pentru filosofii existenţialişti, cunoaşterea raţională nu poate aduce informaţii despre om, iar cunoştinţele despre lume obţinute pe baza ei suferă de defectul de a nu fi autentice, câtă vreme nu reuşesc să se revendice din omul existent care le-a întemeiat. Atenţia este mutată către alte manifestări ale umanului care să aibă o mai mare putere de a dezvălui omul în existenţa sa şi să îl implice personal sau subiectiv. O astfel de manifestare este socotită de mulţi filozofi existenţialişti ca fiind angoasa sau disperarea.

Primul filozof existenţialist, S. Kirkegaard (1813-1855),  derivă condiţia angoasei sau disperării din imposibilitatea omului de a ajune la sine însuşi:

O fiinţă umană este spirit. Dar ce este spiritul? Spiritul este sinele. Dar ce este sinele? Sinele este o relaţie care intră prin ea  însăşi în relaţie cu sine* ... O fiinţă umană este o sinteză a infinitului şi finitului, a temporalului şi eternului, a libertăţii şi necesităţii, pe scurt, o sinteză. O sinteză este o relaţie dintre două lucruri. Sub acest aspect, o fiinţă umană nu este încă un sine.

[* când spun sinele meu, aceasta este o relaţie; dacă sinele ar fi dezlegat de orice relaţie, atunci nu ar mai fi sinele meu, pentru că nu aş putea să-i determin nicio calitate proprie mie; dacă admit că este o relaţie, sinele meu, şi vreau să fie concepută ca relaţie a mea, eu însuşi trebuie să o cauzez, altminteri lucrul cu care sunt în relaţie ar putea revendica că mă smulge din mine pentru a mă pune în relaţie cu el; când spun că relaţia este cu mine – sinele meu – admit că „meu” corespunde unor calităţi ce-mi aparţin, dar nu în mod personal, aşa cum sunt infinitul, finitul, temporalul, eternul etc.]

„Nu este încă un sine”, pentru că termenii sintezei sunt străini de sine şi, dacă încearcă să-i pună în relaţie sine, se vede în situaţia de a încălca principiul de a fi o relaţie care prin ea însăşi intră în relaţie cu sine.

Disperarea sau angoasa este tocmai neputinţa de a ajunge la sine, deşi ştiu că sinele este implicat în toate relaţiile în care sunt implicat. De exemplu, imposibilitatea de a-mi însuşi moartea, viaţa, iubirea, credinţa etc. Toate sunt ale mele, dar toate mă expun la ceva din afara mea.

Şi totuşi, deşi ruinătoare pentru om, Kierkegaard consideră disperarea ca motivul superiorităţii omului faţă de animal, care nu poate decât să accepte lucrurile cu care este pus în relaţie şi astfel să nu le ştie că sunt pentru sine.

Sartre îşi revendică existenţialismul ateu pornind de la raţionamentul formulat de mai multe personaje din romanele lui Dostoievski, potrivit căruia „dacă Dumnezeu nu există, nu există nici morală, nici virtute, deci totul este permis”. Cazul exemplar este al persoanjului Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă”, care îşi verifică raţionamentul în practică prin uciderea unei cămătărese care raţional ar fi meritat moartea. Un alt personaj, Kirillov din Demonii, recurge la sinucidere pentru a demonstra că în situaţia în care nu există Dumnezeu, omul este liber să dispună de propria sa viaţă (Dacă Dumnezeu nu există, atunci toată voinţa este a mea şi sunt obligat să-mi proclam propria voinţă).

Personajele lui Dostoievsky care îşi asumă respectivul raţionament reflectă un stadiu al istoriei omenirii pe care Nietzsche îl va descrie ca moartea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este temeiul societăţii moderne şi ca atare este mort pentru omenire, situaţie în care omul trebuie să i se substituie, creându-se pe sine ca Supraom.

În locul unei societăţi întemeiate pe credinţă, Ivan Karamazov, personaj din Fraţii Karamazov de Dostoievski, vede secvenţe ale vieţii în care este imposibilă o viziune religioasă despre o armonie a omenirii în numele lui Dumnezeu, dacă nu prezentă, atunci viitoare. 

Sartre nu îşi asumă disperarea personajului lui Dostoievski, pentru că ea aparţine încă credinciosului care nu are acces la explicarea suferinţelor omului prin apel la armonia divină. Îşi asumă numai viziunea unei lumi fără Dumnezeu, în care disperarea sau angoasa este libertatea absolută omului, resimţită negativ mai ales când înlătura obişnuinţa umană de a ne justifica comportamentul prin cauze care nu depind de noi („Aşa a vrut Dumnezeu!”; traumele psihologice din copilărie au determinat un comportament criminal etc.). În lipsa unui Dumnezeu care să îi stabilească o esenţă, un set de caracteristici care să îi impună un mod de a fi (de exemplu, să ierte călăul copilului sfâşiat de câini), iar Dumnezeu fiind singura fiinţă ce i-ar fi putut impune o esenţă (natura este neputincioasă în ciuda înzestrării fizice a omului provenite din ea, deoarece nu poate da seama de existenţa personală sau subiectivă a omului – corpul nu este un dat personal, ci unul al întregii specii umane), fiecare om se găseşte în situaţia de a se configura pe sine prin propria-i existenţă şi astfel esenţa omului este însăşi existenţa sa individuală. În această situaţie, esenţa este conturul unei existenţe, care nu poate fi trasat decât odată cu consumarea ei: trebuie mai întâi să cunosc felul în care a existat cineva, pentru a reuşi să definesc cine a fost. Sau, existenţa precede esenţa.

În schimb, fiinţele şi lucrurile diferite de om urmează o esenţă prestabilită de către natură sau de către om. Sau, esenţa precede existenţa:

- un topor există în cutare loc sau locuri şi pentru o anumită durată urmând esenţa sa de a fi un instrument destinat tăierii, aşa cum a fost proiectat de mintea meşteşugarului;

- un cal individual va exista în diferite spaţii şi pentru un timp purtând ca cea mai importantă caracteristică a sa caracteristicile lui biologice împărtăşite cu alte exemplare din specia sa.