Filosofie - lecţia V - Descartes: omul ca lucru cugetător

FILOSOFIE

Lecţia V

Descartes: omul ca lucru cugetător

Cunoaşterea esenţei omului presupune cunoaşterea de sine, iar aceasta cunoaşterea ca atare.

La rândul ei, cunoaşterea pusă sub întrebarea „ce este?”  apare în primă instanţă ca una din activităţile umane, prin urmare,  solicitând o familiaritate cu ceea ce ar putea fi omul.

Afirmând că omul este un lucru cugetător (sau fiinţă cugetătoare), Descartes reuneşte temele cunoaşterii şi omului prin întrebarea implicită „ce sunt eu când cunosc?”

A doua parte a întrebării, „când cunosc?” primeşte două răspunsuri imediate:

            1. Cunosc când îmi este livrată prin educaţie cunoaşterea realizată de alţii.

            2. Cunosc în viaţa de fiecare zi şi în orice condiţii, de fiecare dată când sunt conştient de existenţa mea fizică şi sunt astfel în aproape tot timpul stării de veghe.

1. În Discurs despre metodă, Descartes îşi descrie parcursul studiilor ca pe o experienţă de cunoaştere în care eul din „eu cunosc”este înstrăinat de sine, fiind populat de ceea ce au cunoscut alţii. Descrierea este ilustrată bine de observaţiile despre studiul culturii antice, mai ales de constatarea: „când călătoreşti prea mult devii străin în propria ţară”: 

De aceea, aflarea eului sau revenirea autentică în propria ţară nu este posibilă decât abandonând cunoaşterea străină primită de la ceilalţi, dar şi lumea celorlalţi, la fel de străină, chiar dacă suntem învăţaţi să o considerăm patria noastră (şcoala, educaţia, cultura şi tradiţia sunt toate livrate ca fiind „ale noastre”). Astfel, rememorarea şi evaluarea cunoaşterii primite în şcoală îl trimit către Descartes către sine însuşi, pentru a căuta cunoaşterea proprie:

Prin urmare, răspunsul (1) la întrebarea „când cunosc?” nu este edificator pentru a lămuri participarea eului la cunoaştere şi, implicit, nu spune nimic despre identitatea omului ca eu cunoscător.

2. Realizarea cunoaşterii prin conştiinţa existenţei fizice a fost pusă la îndoială în filozofie din cauza incertitudinii şi a caracterului ei contradictoriu. O cunoştinţă de acest fel este plăcerea, care se bucură în plus de statutul de trăire personală, astfel că ne-am putea aştepta să spună ceva despre „eu cunosc”. Personajul Socrate din dialogul platonic „Phaidon” arată însă că şi ea ne este străină, natura ei fiind „ciudată” şi „uimitoare”:

[Socrate se află în închisoare şi este scos din lanţuri înaintea executării condamnării la moarte prin otrăvire]

„Iar Socrate, săltându-se în pat, s-a apucat să îndoiască piciorul şi să-l frece îndelung cu mâna şi apoi, tot frecându-l, a început să vorbească.

SOCRATE: Ciudat lucru se dovedeşte a fi, prieteni, ceea ce numim plăcere; ce uimitoare e natura ei prin raport la ceea ce îi este, pare-se, opus, durerea. Cum nu se învoiesc ele să stea alături în acelaşi om şi totuşi, îndată ce alergi după una dintre ele să o prinzi, mai întotdeauna te găseşti silit să o apuci şi pe cealaltă, de parcă, deşi două, ar fi prinse de un singur cap...Uitaţi-vă la mine: după ce, din cauza cătuşelor, mi s-a ivit durerea în picior, acuma îi urmează, fără greş, plăcerea.”

Platon, Phaidon

Prin metoda îndoielii faţă de toate cunoştinţele nesigure până la aflarea certitudinii, Descartes îşi asumă la fel ca Socrate respingerea cunoştinţelor imediate despre noi înşine ca posibile surse ale unei cunoaşteri certe. Generic, aceste cunoştinţe sunt atribuite simţurilor.

Prin urmare, răspunsul (2) la întrebarea „când cunosc?” este şi el invalidat, atît din cauza incertitudinii cunoştinţelor imediate despre existenţa noastră, cât şi din cauza irelevanţei lor pentru dezvăluirea eului cunoscător, care, la fel cum o face Socrate, le constată incertitudinea şi contradicţiile dintr-o poziţie aflată dincolo de ele. Aceasta este poziţia gândirii.

Descartes găseşte dincolo de cunoştinţele incerte îndoiala însăşi, care este o formă a gândirii, iar gândirea aparţine eului. Prin urmare, eul cunoscător  este gândirea aflată după ce s-au eliminat cunoştinţele prin simţuri, care ţin de corpul nostru, printre care şi plăcerea şi durerea. Sursa unei astfel de gândiri este identificată cu raţiunea. La întrebarea iniţială „ce sunt eu când cunosc?”, răspunsul va fi, aşadar, raţiunea, însă Descartes foloseşte conceptul de „lucru (res, realitate) cugetător”.

Lucrul cugetător este opus lucrurilor întinse dintre care face parte şi corpul.

Dacă îi atribuim lui Descartes teza că esenţa omului este de a fi o fiinţă cugetătoare, ea implică ideea că trupul nu îi este un aspect esenţial, adică nu îl distinge de restul lucrurilor şi vieţuitoarelor, fiind un lucru întins printre multe altele. Totuşi, în măsura în care raţiunea identificabilă esenţei omului se extinde asupra lucrurilor întinse făcându-le cunoscute, corpul şi lumea fizică căruia el îi aparţine rămân ale omului ca obiecte ale cunoaşterii sale raţionale.