Filosofie - lecţia IX - Analiza unui text filosofic

FILOSOFIE

Lecţia IX

Analiza unui text filosofic

„Analiza” derivă din cuvântul grec analysis, cu semnificaţia de desprindere sau eliberare de sus în jos (ca eliberare completă de trup, analysis a însemnat şi „moarte”) a componentelor din alcătuirea unui lucru, în cazul unui text fiind vorba despre detaşarea sau eliberarea componentelor reunite de un filosof pentru a exprima o idee principală pe care o numim teză filosofică. Scopul eliberării componentelor este înţelegerea tezei, iar prin metoda analizei se consideră că putem înţelege o idee mergând pe urmele susţinerii ei de către autorul ei. Pentru că textul filozofic este voit obiectiv, întrebarea „ce a vrut să spună filozoful X prin cuvintele Y si Z?” nu este un reper viabil pentru întreprinderea analizei. Mai curând, ne întrebăm cum putem desfăşura prin noi înşine gândul unui filozof, urmărind cu mintea proprie rând pe rând şi în ordinea lor nişte componente ale întregului întâlnite deopotrivă în câmpul realităţii obiective, nu numai în textul filozofic. Astfel, analiza este un proces al propriei gândiri, iar finalizarea ei este propria operă de a lega părţile textului şi ale realităţilor implicate într-un întreg ce ne aparţine.

Paşii marcaţi cu * sunt uneori opţionali, absenţa lor implicând adaptarea celorlalţi paşi obligatorii care depind de ei. De exemplu, o concluzie a unei analize care nu s-a referit la alte teze decât cea analizată, va fi un rezumat al paşilor analizei.

1. Stabilirea temei textului: tema este un subiect general asupra căreia s-au aplecat diverşi filozofi (de exemplu: omul sau natura umană, morala, binele, dreptatea, libertatea, cunoaşterea etc.). Despre temă nu putem spune mai nimic în afara recunoaşterii ei şi de aceea trebuie numai menţionată. Dacă spunem mai mult, deja dezvoltăm o problemă sau soluţie proprie ori a unui filozof subordonată acelei teme (de exemplu, dacă vorbim despre igienă şi ne apucăm să vorbim despre tipurile de săpunuri, inducem ideea greşită că ea s-ar rezuma la acest domeniu particular din subordinea ei).

2. Stabilirea problemelor implicate de respectiva temă: prezenţa unei teme în gândirea filozofică este justificată de problemele de înţelegere pe care ea le trezeşte. Problemele sunt întrebările pe care şi le-a pus umanitatea nu numai în cadrul gândirii filozofice. Pentru că oricine este parte a umanităţii, autorul analizei îşi poate pune în termeni proprii una din problemele deşteptate de acea temă, după care să amintească aproximativ două dintre ele formulate de filozofi (de exemplu, „exisă sau nu o esenţă a omului?”). Ultima dintre cele două probleme puse de filozofi trebuie să îşi aibă ca răspuns teza prezentă în textul filozofic analizat.

3. Prezentarea tezei textului analizat şi este întotdeauna necesar să fie prezentată ca răspuns la problema anunţată anterior. Teza este opinia aşazată de filozof în locul până atunci lipsit de înţeles indicat de întrebare. Teza este o propoziţie în sens logic, nu gramatical, adică un mesaj unic concentrat fie într-o propoziţie gramaticală, fie într-o frază scurtă.

Propoziţie: Omul este un lucru cugetător (Descartes)

Frază: Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este permis (Dostoievski) sau Esenţa omului este omul interior, care are o natură divină (Augustin)

4. Explicarea tezei: teza filozofică este o exprimare concentrată a unui gând mai larg menit să soluţioneze problema căreia i se caută soluţia. Explicarea tezei este desfăşurarea acestui gând, care însă nu poate depăşi două-trei rânduri, deoarece nu ne referim decât la conţinutul ei restrâns, nu la felul în care este susţinută în text. Este de preferat ca explicaţia să folosească termenii pe care i-am folosit anterior în stabilirea problemei filozofice căreia îi răspunde teza.

5. Desprinderea conceptelor filozofice folosite în text. Conceptul este un termen general, de exemplu, omul, vaca, copacul, scaunul etc. Semnificaţiile lor ne sunt cunoscute pentru că avem de-a face cu obiectele particulare care le corespund. Însă, în mod strict, omul este cu totul într-un alt plan decât un om. Omul este veşnic şi are o semnificaţie abstractă, în vreme ce un om moare, mai înainte doarme, mănâncă gândeşte etc. În cazul conceptelor filozofice, întâlnim aceeaşi generalitate, dar filozofii le încarcă cu sensuri proprii. Conceptele filozofilor nu sunt confirmate de lucrurile particulare corespondente, ci, potrivit respectivilor filozofi, ele trebuie sau ar trebui văzute de acum înainte ca exemplificări ale acelor concepte. De exemplu, dacă pentru Descartes cugetarea înseamnă exercitare a facultăţii raţionale, înseamnă că de acum înainte, în situaţia în care spunem „mă gândesc că mi-e frig”, ar trebui la rigoare să ne corectăm sau să recunoaştem că folosim termenul de gândire ori cugetare în sens impropriu, câtă vreme ea nu are de-a face cu senzaţiile corporale precum căldura sau frigul.

6. Distingera argumentelor care susţin teza: depistarea argumentelor dintr-un text filozofic trebuie să se facă supunând pornind de la supunerea tezei la întrebarea „de ce?” sau „care sunt motivele pentru care soluţia la problema filozofică vizată ar fi de acceptat?”, urmând să verificăm care dintre pasajele textului pot fi interpretate ca răspunsuri. Nu toate textele filozofie oferă ca ajutor pentru distingerea argumentelor indicii clare precum un „pentru că” sau un „deoarece”, însă ştim cu certitudine că argumentele alcătuiesc cea mai mare parte a corpului oricărui text filozofic. Argumentele trebuie reformulate în termeni proprii, fiind conştienţi că ele fac de fapt apel la experienţe sau evidenţe comune, pe care le are orice om (de exemplu, orice om poate şti că îşi judecă interior experienţele senzoriale, acesta fiind unul din argumentele lui Augustin pentru teza că esenţa omului este omul interior). Şi, fără a relua obiceiul prost al unor filozofi, le putem reformula cu un „pentru că” răspicat.

7.* Compararea tezei cu teze similare – este unul din paşii analizei care ne confirmă că ea nu este numai o desprindere a componentelor textului, ci şi adunarea lor într-un întreg ce ne este propriu. Ne este proprie şi lectura unui text având în minte poziţiile alternative ale altor filozofi şi, din atare motiv, este nevoie să amintim numele, teza şi argumentul principal al unui alt filozof cu o poziţie relativ similară filozofului analizat. Similaritatea ne-o indică  faptul că acest alt filozof a dat un răspuns apropiat la problema filozofică căreia a vrut şi filozoful analizat să îi răspundă (de exemplu, există mai mulţi filozofi care au căutat o esenţă a omului). Prezentarea acestei alte opinii trebuie să fie sumară, pentru a nu lăsa impresia că analiza noastră este o simplă colecţie de opinii filozofice diferite. Din acelaşi motiv, este bine să ne oprim asupra unui singur alt filozof oferind detaliile despre argumentul lui, iar ceilalţi cu o poziţie similară să fie numai menţionaţi.

8.* Compararea tezei cu o teză opusă – şi este bine să fie un filozof care atacă direct teza din textul analizat sau un argument din susţinerea ei. Dacă nu avem o astfel de situaţie, ne vom gândi la un filozof cu un răspuns clar diferit la problema filozofică abordată în textul analizat (opus înseamnă şi contradictoriu, dar şi diferit). Ne vom referi la teza opusă succint, la fel ca în cazul filozofului cu o poziţie similară (teza şi argumentul), permiţându-ne totuşi o uşoară evaluare a îndreptăţirii sau neîndreptăţirii ei, ceea ce ne va îngădui să facem următorul pas: exprimarea opiniei personale (9).

9.* Exprimarea opiniei personale urmează tiparul paşilor 7-8: exprimare succintă a opiniei personale redate ca o teză-răspuns la problema iniţială, urmată de un scurt arguement în favoarea ei. Presărarea susţinerii opiniei cu ceva semne de îndoială este nimerită, câtă vreme ştim că ea nu rezultă dintr-o încercare elaborată de a gândi tema şi problema în discuţie, ci este mai degrabă o părere ori o reacţie la o problemă care evident ne priveşte. De multe ori, s-ar putea ca opinia noastră să aibă o susţinere inductivă, adică să fie confirmată de situaţii frecvente de viaţă.

10. Concluzia este o recapitulare succintă a analizei care va reaminti iniţial de problema pusă în discuţie şi de teza din textul analizat. Apoi, va fi comparată cu opinia similară, cu opinia opusă şi cu cea personală, cu uşoare nuanţe de îndoială sau de acceptare (la alegere) a tezei textului analizat. Chiar dacă suntem în principal nemulţumiţi de credibilitatea acelei teze, trebuie subliniată importanţa ei, fie şi numai pentru că ne provoacă nemulţumire (de exemplu, aportul lui Augustin de a atrage atenţia asupra raportării omului la divin, al lui Descartes de a ne face atenţi asupra certitudinii raţionale etc.).