Tuesday, October 6, 2015

Filosofie - lecţia VI - Bergson: locul omului în rândul animalelor



FILOSOFIE
Lecţia VI

H. Bergson: locul omului în rândul animalelor

            Viziunea filozofică antică asupra vieţii, perpetuată până în epoca modernă, presupunea că există un lanţ al fiinţei, adică o continuitate structurată ierarhic sau în trepte a tuturor lucrurilor existente. Potivit acestei viziuni, a răspunde la întrebarea „ce este omul?” însemna să îi fie măsurate calităţile care îl aşază pe o treaptă superioară unora dintre genurile de fiinţe şi pe o treaptă inferioară altora. Viziunea devine cunoscută în evul mediu şi ca „scara naturii”.

1579, desen al marelui lanţ al fiinţei, în Didacus Valades, Rhetorica Christiana


Scara naturii în variantă medievală

1. Dumnezeu
2. Îngerii
3. Cerul
4. Omul
5. Animalele
6. Plantele
7. Focul
8. Piatra

Teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin (Originea speciilor, 1959) schimbă viziunea medievală a scării (sau a copacului ale cărui ramuri erau dispuse în trepte) cu cea a copacului cu o rădăcină unică şi ramuri răspândite difuz.
schiţă a copacului vieţii în unul dintre caietele de note ale lui Charles Darwin



Fiinţele pornesc de la rădăcină comună, fără a mai fi nevoie să le determinăm în funcţie de locul ocupat pe o scară, ci în funcţie de puterea lor de a forţa naşterea unei alte ramuri a copacului. Nu există fiinţe superioare şi inferioare, ci fiecare este perfectă în măsura în care constituţia ei îi permite să subziste în condiţii optime.

Adoptată în filozofie de H. Bergson, evoluţionismul lui Darwin reţine, totuşi, ideea că omul este o fiinţă perfectă în raport cu celelalte. Perfecţiunea nu este însă evaluată în funcţie de ceea ce are omul în plus faţă de alte animale, ci de capacitatea lui de a întruchipa spiritul creator de forme de viaţă noi (variaţiuni şi specii) care poate fi văzut ca seva copacului lui Darwin.

Spiritul creator este viaţa însăşi, care pentru Bergon este „tendinţă şi esenţa unei tendinţei este să se dezvolte sub forma unui snop de spice, creând, prin chiar creşterea ei, direcţii divergente în care îi este divizat impulsul.” Filozoful sugerează că noi înşine cunoaştem această natură a vieţii când urmărim evoluţia caracterului. În copilărie, caracterul se dezvoltă pornind de la un amestec de diferite personalităţi pe care le-am putea adopta în viitor, dintr care alegem apoi să devenim numai una. În schimb, natura menţine diferitele forme de viaţă care s-au bifurcat odată cu evoluţia ei (vezi Berson, Evoluţia creatoare, cap. II).

 Intelectul uman este cel care organizează materia solidă inainimată la fel cum evoluţia dispune de materie pentru formarea diferitelor plante şi animale. Mai mult decât o asemănare, omul este forma de viaţă care preia prin modul său de a exista pe baza inteligenţei natura vieţii, în vreme ce alte animale nu reuşesc să o facă decât parţial.






No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.