Filosofie - lecţia VIII - Blaga: existenţa întru mister şi pentru revelare

FILOSOFIE

Lecţia VIII

Blaga: existenţa întru mister şi pentru revelare

 

Lucian Blaga contestă relevanţa înţelegerii omului prin raportarea sa la natură sau dintr-o perspectivă „biologic-nauralistă”.

1. Raportarea la natură este înţeleasă ca o plasare a omului în cadrul naturii. Înţeleasă ca un „cadru”, natura ar prinde omul în ea, indiferent dacă el este situat pe o treaptă superioară faţă de celelalte fiinţe (cum se întâmpla în viziunea despre o scară a naturii), dacă îi este consacrată o ramură aparte în copacul evoluţiei (viziunea lui Darwin), ori dacă omul este văzut ca întruchipare a spiritului creator al naturii, aşa cum o face H. Bergson. Rămâne însă contestabilă critica lui Blaga faţă de H. Bergson, având în vedere că viziunea filozofului francez poate fi interpretată ca o situare a naturii în om sau în „cadrul” omului sub aspectul esenţial al spiritului ei, şi nu ca o încadrare a omului în natură.

În locul încadrării de tip în, Blaga lucrează cu prepoziţia întru, socotită de C. Noica drept o vocabulă a neodihnei  proprie limbii române:

„întru înseamnă şi înspre şi în; aşadar, spune nici înăuntru, nici în afară, şi una, şi alta; este un fel de a nu fi în, înţeles ca un a fi în; sau, mai degrabă, un a fi în, înţeles ca un a deveni în.”

Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească

Este o vocabulă a neodihnei pentru că presupune că fiinţele care se găsesc întru ceva devin sau există în acel ceva, fără să se bucure de odihna de a fi deja în acel ceva. Dacă reluăm ideea de „cadru al naturii”, vom spune că fiinţele altele decât omul cărora li se potriveşte perspectiva biologic-naturalistă, nu sunt în el, ci se „încadrează” fără odihnă, prin însăşi existenţa lor, în natură. Reducând natura la grija universală a tuturor fiinţelor pentru menţinerea existenţei, animalele se „încadrează” în natură odată cu fiecare din grijile lor particulare de a supravieţui, fie că este vorba despre hrană, reproducere, sau apărare.

2.  Irelevanţa abordării omului din perspectiva naturii este întărită prin comparaţia dintre piatră şi statuie:

  

Comparaţia se sprijină pe ideea că dobândirea de către un lucru a unor calităţi proprii pornind de la un mod de a exista comun mai multora de acelaşi fel este un proces în urma căruia acel lucru nu mai poate fi definit prin modul de a exista iniţial. Operele de artă reuşesc aşa ceva, deoarece calităţile dobândite sunt unele estetice, nu materiale, în vreme ce uneltele, deşi desprinse din materia iniţială din care au fost confecţionate operează în virtutea unor calităţi materiale prezente potenţial în acea materie originară.

Deosebirile fiinţelor plasate într-o scară naturală sau într-un copac evoluţionist ar fi variaţii ale unor calităţi naturale, nu dobândirea unora în care raportarea la natura originară să nu spună nimic despre ceea ce sunt.

Incapacitatea diferenţierii de natură este atribuită de Blaga animalelor. Animalele îşi dezvoltă un mod propriu de a exista în concret, denumit „existenţa întru imediat şi pentru securitate”. Este o existenţă în vederea supravieţuirii. Când exemplarul animal nu pare că îşi urmează acest scop, explicaţia nu poate fi dată de surprinderea calităţilor sale particulare, ci prin întoarcerea la calităţile generale ale fiinţelor naturale („întocmirile finaliste ale vieţii”; exemplul păianjenului „văduva neagră”: masculul nu pare să trăiască urmărind supravieţuirea, dar apelul la scopul natural al conservării speciei explică anomalia).

Omul este singura fiinţă care nu poate fi explicată prin apel la natură, trăind „întru mister şi pentru revelaţie”. Mai mult, Blaga vorbeşte despre „taina omului”, implicând faptul că nici măcar cunoaşterea acestui mod de a exista diferit nu oferă nişte trăsături generale care ar lămuri  ce este omul. Lucru explicabil, pentru că a fi întru este un joc de-a du-te-vino sau o neodihnă care nu înseamnă altceva decât urmarea unui destin creator, care îi face pe indivizi să fie ireductibili unul la celălalt. Animalul este şi el întru, însă concretul anulează creativitatea, făcând ca animalele să urmeze finalităţile speciei comune tuturor exemplarelor. Un lucru concret şi cunoscut pe deplin oferă instrucţiuni stereotipe de folosire, care exclud creativitatea.

Deşi este un mod de a fi propriu tuturor oamenilor, existenţa întru mister şi pentru revelaţie nu este conştientizată pe deplin decât de oamenii care îşi asumă un destin creator. Altminteri, omul foloseşte creativitatea umană şi cultura produsă prin ea în vederea existenţei întru imediat.

Un argument al lui Blaga în favoarea ideii că pe om îl defineşte un destin creator este şi faptul că adesea creatorii îşi nesocotesc grija pentru supravieţuire în favoarea grijii de a crea.

*

Deosebirea dintre cele două moduri de a exista este articulată şi în poezia „Odă în metru antic” de M. Eminescu:

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

• „A învăţa a muri” presupune că moartea care este parte a firescului vieţii animalului rămâne totuşi străină omului. Omul trebuie să o înveţe la fel cum maimuţa de la circ învaţă să se arate ca un om.
• Putem cunoaşte că suntem animale prin adoptarea unei perspective biologice, dar o astfel de cunoştinţă nu face parte din viaţa noastră precum lucrurile pe care  învăţăm să le facem
• „Pururi tânăr” – creatorul îşi înnoieşte existenţa prin creaţie; creaţia este tânără, nu are bătrâneţea memoriei care readuce în prezent ceea ce nu aparţine sau nu mai aparţine omului prins în amintiri. Orientarea vieţii către imediat este o formă de a ne aduce aminte de proprietăţile naturale pe care le-am lăsat în urmă odată ce ne-am configurat un destin creator născându-ne ca oameni.
• „înfăşurat în manta-mi” – putem vedea creaţia umană – mantia - ca un adaos la natura sa de animal, însă omul este „înfăşurat” în ea, nu mai poate să îşi vadă  natura din sine - corpul său supus morţii naturale. Cum mantia este parte a vestimentaţiei regale, natura din afara omului şi din sine însuşi îi apare creatorului ca o realitate subordonată
• „Ochii mei nălţam visători” – privirea creatorului este diferită de privirea animalului care, înălţată sau mai degrabă coborâtă asupra fiinţelor şi obiectelor din natură, este opusul privirii visătoare. Privirea animalului stabileşte ţinte concrete de atins,  de cuprins sau de evitat. Privirea este numai un mijloc pentru atingerea ori evitarea obiectelor sau animalul vede pentru a înceta să mai vadă şi astfel pentru a acţiona.
• „Înălţarea ochilor” este o mişcare care îl mută pe creator mai presus decât natura, despre care spunem că este „înconjurătoare”. Înălţarea privirii este creaţia însăşi. Ca desprindere de natură şi înălţare dincolo de ea, creaţia nu este nicăieri sau este întru realitatea mai presus de natură, exprimând semnificaţia lui „întru” de „ nici înăuntru, nici în afară”.
• „Steaua singurătăţii” este cea care îndrumă vieţile tuturor oamenilor, convinşi fiind că şi prin existenţa în vederea concretului reuşesc să îşi trăiască o viaţă proprie care îi însingurează, cel mai adesea voit pozitiv, de restul oamenilor şi de condiţia limitată a naturii lor. Prinşi în grijile pentru supravieţuire şi pentru ceilalţi, oamenii se concep totuşi drept creatori ai unor modalităţi absolut proprii  de a fi prinşi. Însă fiind de fapt feluri de a fi prinşi de realitatea concretă, ei nu experimentează o singurătate autentică, ci simulacrul ei, unicitatea individualităţii biologice.
• Singurătatea creatorului este detaşarea sa de lumea naturală din afară şi din sine, dar şi de lumea oamenilor. Detaşarea ca stea îi îndrumă creaţia la fel ca stelele luate ca reper de orientare de navigatori. O poezie aparent legată de concret, precum cea despre natură, este totuşi radical desprinsă de ea, de vreme ce natura privită de aproape este opusă prin tăcerea ei nu numai cuvântului poetic, ci oricărui cuvânt. Privirea de aproape a naturii este de felul celei către imediat proprie animalului. Chiar mai apropiată de natură decât poezia, reprezentarea prin pictură a naturii presupune întotdeauna distanţa.
• Având funcţia de orientare a creaţiei, steaua însăşi rămâne necunoscută şi nici nu este iscodită de privirea visătoare în vederea cunoaşterii ei. Nu ştim ce anume îndrumă creaţia, ci numai că acel ceva luminează prin creaţiile realizate sub îndrumarea sa. Dacă omul creează din cauza iubirii, adevărului, sau morţii, cunoaştem că o lumină sau semnificaţie a acestora se regăseşte în fiecare din operele create. Aceste semnificaţii sunt revelaţii ale cauzelor lor, însă sunt revelaţii pentru creator. El li se pune la dispoziţie în numele singurătăţii sale, care singurătate marchează subiectiv obiectele cunoscute. Ştiu ce este iubirea descoperită lui Shakespeare în „Romeo and Juliet”, altminteri, iubirea însăşi ca realitate obiectivă rămâne, în termenii lui Blaga, un „mister”. La fel, revelaţiile lui Dumnezeu din religia creştină nu sunt modalităţi prin care Dumnezeu îşi dezvăluie propria natură, ci felurile în care oamenii (chiar şi omul Iisus, socotit Fiu al lui Dumnezeu) l-au putut primi.