Monday, October 12, 2015

Filosofie - lecţia VII - Augustin: omul interior şi omul exterior



FILOSOFIE
Lecţia VII

Augustin: omul interior şi omul exterior

            „Aşadar, ce este timpul? Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, ştiu; dacă însă eu aş vrea să explic noţiunea cuiva care mă întreabă, nu ştiu.”
Augustin, Confesiuni

Poate acceaşi este şi situaţia întrebării „tu, cine eşti?”, chiar dacă răspunsul imediat pe care îl oferă Augustin este omul. Cu diferenţa că întrebarea nu este pusă de altcineva, ci de el însuşi. Ştim cine suntem neîntrebându-ne, atunci când ne angajăm în diferitele fapte ale vieţii. Ştim atunci că noi suntem autorii acestora. Ne feresc de întrebare nu numai faptele, ci şi prezenţa neîndoielnică a lumii care ne determină şi adăposteşte faptele.
Prezentul lumii nu se poate însă menţine dacă ne desprindem de el cu gândul la trecut sau viitor. Viaţa omului este o astfel desprindere, începând şi sfârşindu-se într-o stare de ignoranţă pe care certitudinea lumii descoperită prin fapte nu o poate suplini. Augustin îşi începe Confesiunile cu mărturisirea unei ignoranţe originare: „Căci, ce anume vreau să-ţi spun, Doamne, decât că nu ştiu de unde anume am venit aici, în această – să-i zicem – viaţă muritoare, sau moarte cu înfăţişare de viaţă? Eu, unul, nu ştiu!” Pentru Augustin, desprinderea de prezentul lumii nu se petrece numai prin moarte, ci şi prin cunoaştere.
Interesul lui Augustin pentru cunoaştere nu se opreşte asupra prezentului lumii, aşa cum se întâmplă cu precădere în ştiinţă. Prezentul este deja cunoscut prin faptele noastre, chiar dacă nu cu totul explicabil (dacă ne-o cer alţii sau nu). Se opreşte mai curând asupra cauzei care face ca lumea să aibă un prezent. Cauza nu poate fi lumea însăşi, de vreme ce existenţa ei înseamnă pierdere cu fiecare clipă a acestui prezent. Este de aceea o cauză de dincolo de lume, Dumnezeu.
Exerciţiul căutării cauzei îi descoperă lui Augustin că prezentul lumii în care suntem prinşi intră prin cunoaştere sub controlul nostru. Simţurile care ne atestă prezenţa lumii nu mai sunt mijloace care ne prind de lume sau prin care lumea ne prinde în ea, ci canalele prin care lumea este pusă la dispoziţia gândirii. Gândirea dinlăuntrul omului şi dinapoia simţurilor este cea căreia îi aduceau veşti toţi crainicii trupeşti, ca unui stăpân şi judecător, despre răspunsurile cerului şi ale pământului şi ale tuturor celor care sunt în el şi care zic „Nu suntem noi Dumnezeu, dar el este cel care ne-a făcut”.




Gândirea sau sufletul care controlează cunoaşterea prin simţuri apare ca un om interior, în vreme ce omul controlat de lume prin simţuri este om exterior. Controlarea prezentului lumii de către omul interior trebuie să fie atunci legată de sursa prezentului lumii, Dumnezeu. Omul interior este dincoace de omul exterior sau dincoace de noi, dar fiind astfel se găseşte în condiţia de a fi în apropierea unui dincolo de om, aşa cum este Dumnezeu.
Adunarea omului în sine pentru a se cunoaşte ca fiind în esenţă omului lăuntric nu este suficientă pentru a-i stabili o configuraţie stabilă (la omul lăuntric ajungem când şi când prin cunoaşterea lumii exterioare, nu îi putem da coeziunea unui lucru care se bucură de certitudinea de a fi prezent precum lucrurile din afară). Omul lăuntric nu are posibilitatea să poarte un chip exterior şi să se bucure de relativa lui stabilitate precum cel exterior. Chipul omului interior provine din acel dincolo de dincoace de noi, iar cuvintele biblice despre geneza omului: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”. Cuvintele sunt folosite de Augustin pentru a aprecia că natura chipului omului interior este de natură divină. Dumnezeu este sursa coeziunii omului interior, cunoscute numai fragmentar din cauza actelor disparate de cunoaştere, dar şi pentru că ne împărţim permanent interioritatea cu exterioritatea existenţei.
Noţiunea de „chip” sau „imagine” are şi înţelesul de amprentă sau reprezentare a ceva. Natura chipului omului interior este divină pentru că împărtăşeşte o natură divină sau „este după chipul” lui Dumnezeu. Astfel, pentru că Dumnezeul creştin este Treime, omul va fi şi el Treime (sau chip al Treimii). 

Aş vrea ca oamenii să cugete adânc la următoarele trei lucruri în ele însele, chiar dacă toate trei sunt foarte diferite de acea Trinitate... ei bine, acestea trei sunt: a fi, a cunoaşte şi a voi. Căci eu exist, ştiu şi voiesc. eu sunt cel care ştie şi vrea; şi ştiu că exist şi voiesc; şi vreau să exist şi să ştiu. Aşadar,  în aceste trei stări ale fiinţei să încerce să vadă cel care este în stare, cât de inseparabilă este viaţa, deşi există şi într-un mod separat, noi având o singură viaţă, o singură minte şi o singură fiinţă.
  

Similar, dacă Dumnezeu este stăpân al creaţiei, aşa va fi şi omul interior, fiind superior celorlalte fiinţe prin raţiunea sa şi stăpânind prin ea partea de lume din om introdusă prin simţuri.



Stăpânirea creaţiei de către om nu este pentru Augustin numai o deducţie intelectuală, ci ţine de ordinul vederii lumii. Înaintea lui şi reluând un loc comun al gândirii antice, Philon din Alexandria (sec. I) vedea aceeaşi superioritate a omului (în Despre crearea lumii):

Astfel, se întâmplă ca turme mari cu mii de dobitoce să fie mânate de un singur bărbat care nu poartă nicic armură, nici vreo armă şi nici nu are asupra-i vreun alt mijloc de apărare, ci tot ce are este un cojoc de piele care să-l ferească de vremea rea şi un toiag menit să-i indice pe unde să se îndrepte şi pentru a se sprijini în el, dacă oboseşte în timpul călătoriilor.  Aşadar, turme numeroase de oi, capre şi cirezi de vite sunt mânate de un păstor, un căprar sau un văcar, oameni care nu au corpurile puternice şi viguroase, aşa încât buna lor constituţie fizică să le poată trezi uimire celor care îi privesc. Totuşi, animalele ale căror forţe şi puteri atât de mari, ele fiind foarte bine înarmate, căci sunt în chip natural prevăzute cu mijloace de apărare, ajung, precum sclavii înaintea stăpânului, să îngenuncheze în faţa omului şi să facă ce le porunceşte acesta. Boii sunt înjugaţi la plug pentru a ara pământul. Şi zi după zi, ba uneori chiar şi noaptea, sapă brazde adânci, deschizând o cale largă numai pentru că aşa le-a impus un plugar oarecare. Berbecii îngreunaţi în anotimpul primăverii de lâna groasă stau la porunca păstorului în linişte sau chiar se apleacă tăcuţi, încredinţându-se lui spre a le fi tunsă lâna, ca şi cum ar fi cetăţeni care îşi plătesc tributul anual celui ce le este rege în chip natural.  Nu mai puţin, animalul cel mai năvalnic, calul, este uşor de mânat odată ce i se pun frâiele, aşa încât să nu se opună frâielor sărind deoparte. El îşi curbează spatele şi oferă astfel călăreţului un loc foarte comod unde să se aşeze. După ce acesta i se urcă în spate, calul se străduieşte să fugă cât mai iute spre a sosi la locurile unde este condus de cel pe care îl poartă. Cât despre călăreţ, el stă înălţat fără efort şi cu mult calm execută alergarea folosindu-se de corpul şi membrele celuilalt.



            Noţiunea de „asemănare” cu Dumnezeu este înţeleasă de Augustin ca un scop al omului, nu ca o realitate dată precum chipul. Impunerea chipului divin asupra existenţei şi cunoaşterii omului exterior, aşadar prin morală şi înţelepciune, ne sporeşte asemănarea cu Dumnezeu. Asemănarea nu poate fi dobândită câtă vreme trăim divizaţi între un om exterior şi unul interior, adică nu în viaţa aceasta. Prin urmare, nu ştim încă cine suntem şi cine este omul cu siguranţa prezentului cu care ne ştim ca oameni exteriori, dar putem să transformăm întrebarea „Cine sunt eu?” dintr-o curiozitate deranjantă într-o căutare care deranjează acea lumea exterioară unde nu ne găsim.

No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.