Filosofie - lecţia IV - Descoperirea umanităţii prin suferinţă

FILOSOFIE

Lecţia IV

Descoperirea umanităţii prin suferinţă

Omul este asa de mare, încât mareţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit. Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamna sa fii cu adevărat, dar înseamnă şi că eşti mare daca ştii ca eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc mareţia sa . Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat. (…)  in cazul in care universul l-ar strivi, omul ar fi înca mai nobil decat ceea ce-l ucide: pentru ca el ştie că moare, iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte.

 Pascal, Cugetări

Sfântul Ignatius - mănăstirea Sumela, Turcia

Măreţia dobândită prin conştiinţa nenorocirii este de felul unei victorii repurtate de om în numele raţiunii sale asupra iraţionalităţii universului. Este o victorie ulterioară victoriei iraţionale a universului asupra lui. Victoria universului îi conferă acestuia o măreţie ignobilă, fiind mai degrabă vorba despre simpla impunere a imensităţii sale  cantitative sau a mărimii sale, care cântăreşte mai mult si este astfel mai puternică decât mărimea fizică a omului.

 Cele două măreţii se găsesc împreună în omul conceput de Pascal ca „trestie cugetătoare” -  „trestia” mărturiseşte măreţia universului în comparaţie cu omul si „cugetarea” reprezintă măreţia umană. Însă este posibil să gândim că tocmai prin menţinerea conştiinţei diferenţei dintre ele („trestia” opusă „cugetării”), umanitatea îşi capătă identitatea: eşti om în măsura în care te opui universului care înseamnă pierderea ta.

Conştiinţa diferenţei nu poate fi un act izolat al gândirii de a recunoaşte măreţia raţionalităţii ulterioare suferinţei. Într-un atare caz, am avea numai un gând consolator sau o cunoştinţă teoretică, ambele dezlegate de actul continuu de a trăi în univers. De aceea, conştiinţa diferenţei trebuie să fie „localizată” în faptul de a trăi continuu în univers suferind din pricina lui. Suferinţa devine cea care dezvăluie umanitatea.

*

Permanenţa resimţirii suferinţei din cauza universului este posibilă când acesta nu este văzut în situaţia de cuceritor al omului numai din perspectiva puterii de a distruge omul. De fapt, este posibil să interpretezi că universul este ostil omului mai ales în măsura în care îl determină să nu aibă conştiinţa că este altceva decât o parte a sa. Cum universul este perceput de om prin existenţa sa în cadrul lui, o asemenea inducere în eroare a omului ia forma tentaţiei de a căuta bunăstarea vieţii („deasfătările lumii”, în Ignatius, Ep. către Romani, VI, 1). Respingerea acestei tentaţii pe care o considerăm naturală devine o alegere pe viaţă şi pe moarte pentru Ignatius din Antiohia, martir creştin din epoca Împăratului Traian (sec. II). Ignatius alege martirajul pentru a-şi apăra credinţa creştină.

Este alegerea martirajului motivată raţional? Pare să fie iraţională în măsura ăn care acceptăm că raţionalitatea se confundă cu naturalul. Nu este natural, nici raţional să dorim sacrificarea vieţii. Dacă însă separăm omul de natură, separând componentele „trestie” şi „cugetare”, raţiunea se poate opune binelui existenţei în univers, cu atât mai mult cu cât universul îl împiedică pe om nu numai să iasă din natură, ci şi să se înalţe dincolo de ea. Credinţa creştină apărată de Ignatius presupunea existenţa unei astfel de înălţări prin „dobândirea lui Hristos” după moarte.

Deşi am fi tentaţi să considerăm că divinul de dincolo de om este la fel de străin de om precum universul, Dumnezeul-om al creştinismului este garanţia atingerii autenticei identităţi umane, diferită de cea a omului ce se imaginează împlinit prin ocuparea unui loc bun în universul material. Astfel, Ignatius le cere creştinilor care doreau să-l oprească de la martiraj: „Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo (la Dumnaezeu), voi fi om!” Această identitate umană este contrară lumii şi materiei („Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi cu materia!”).

Universul nu îi vorbeşte lui Ignatius numai prin dorinţa naturală a bunăstării, ci şi prin oamenii care susţin în majortitate că urmărirea bunăstării este scopul suprem al vieţii sau cel puţin opţiunea preferabilă permanent: „Nu vreau să mai trăiesc după oameni!” (ibid. VIII, 1).

A trăi diferit faţă de modul comun de viaţă al oamenilor interesaţi de bunăstarea materială (ibid., II, 1: „Nu vreau ca voi să plăceţi oamenilor, ci să plăceţi lui Dumnezeu”, citând Pavel, 1 Tes. 2, 4) poate deveni o manieră de a prelungi la nivelul întregii existenţe conştiinţa suferinţei.

Ignatius din Antiohia, Epistolă către romani (împotriva intenţiei membrilor comunităţii creştine de a-l opri să moară ca martir)

*

În afara credinţei religioase, pentru Emil Cioran, conştiinţa sau arta suferinţei este cea care oferă omului o înălţare nu în divin, ci în el însuşi. Prin suferinţă, omul se desprinde de lumea înconjurătoare şi de oamenii interesaţi de bunăstarea obţinută de pe urma ei. Aceşti oameni sunt „normali”, manifestând atitudinea firească de a căuta bunăstarea. Ei sunt lipsiţi de un destin care să îi distingă ca fiinţe individuale şi se topesc astfel în mediocritatea ce interzice înălţarea dincolo de medie. Cioran nu îşi pune problema unei identităţi sau esenţe umane, însă putem deduce că „omul normal” nu poate fi omul în general căutat prin întrebarea „ce este omul?” Chiar dacă media sau normalitatea apar înrudite generalităţii, de vreme ce omul normal nu este „desprins de lucruri” precum omul suferind, mediocrul nu va putea răspunde cerinţei de a căuta o esenţă a omului prin care să se distingă de restul universului. În termenii lui Pascal, omul normal este cel care îşi desfăşoară lupta cu universul numai la nivelul condiţiei de trestie pe care încearcă să o nege, nu la cel al cugetării. Achiziţia de lucruri pare a fi o încercare de a îngrăşa sau îngroşa conturul fragil al trestiei, sarcină imposibilă câtă vreme existenţa fizică a omului este în mod natural învinsă de fiecare dată de univers prin moartea noastră. 

Cioran, Revelaţiile durerii