Filosofie - lectia III - ce este omul?

FILOSOFIE

Lecţia III

CE ESTE OMUL?

               

Massys, Quentin, Ecce homo!   

          Întrebarea vizează ca răspuns stabilirea esenţei omului.

            Esenţa desemnează trăsătura specifică unui lucru sau fiinţe prin care acesta sau aceasta se deosebeşte de restul tuturor celorlalte. Fixată la nivelul generalităţii, esenţa nu corespunde unei trăsături pe care un individ sau altul o poate pierde, caz în care ar fi  identificată la nivelul existenţei, ci spunem că este situată la nivelul fiinţei. Existenţa este proprie fiinţelor particulare circumscrise spaţiului şi timpului.

Confruntarea muribundului Ivan Ilici cu generalitatea omului în Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici

Omul ca generalitate este etern, dar nu există. Distingerea trăsăturii esenţiale a omului presupune circumscrierea unui loc special al său printre alte realităţi generale, de ordin natural – alte animale – sau divin – fiinţele divine socotite inteligente prin însăşi natura lor. Tradiţia filozofică a rămas multă vreme la definirea esenţei omului în felul contradictoriu descris de Pascal, omul reunind în natura sa animalitatea şi raţionalitatea.

 Identificarea esenţei omului cu raţionalitatea se justifică prin situarea animalităţii într-o condiţie subordonată:

- animalitatea este în afara moralităţii circumscrise raţionalităţii (Pascal: „să ne silim a cugeta  frumos! Iată ideea morală!”)

- animalitatea sub forma cunoaşterii prin simţuri este inferioară ceritudinii raţionale şi are nevoie de ea pentru a deveni cunoscută (Descartes)

- animalitatea nu poate ajunge pănă la natura divină din care omul se împărtăşeşte parţial prin raţionalitate (Augustin)

Împotriva fiecărei modalităţi de a subordona animalitatea raţionalităţii se poate aduce obiecţia că filozofii închid ochii înaintea a ceea ce se vede, omul existent indistinct ca fiinţă raţională şi fizică. Închiderea ochilor poate fi parte a refuzului simţurilor comune omului şi animalelor (aşa cum se întâmplă pe parcursul îndoielii metodice a lui Descartes) în numele raţionalităţii, ceea ce face ca orice argument în favoarea priorităţii raţionalităţii în definirea omului să se lovească de eroarea logică de a folosi concluzia ca premisă în demonstrarea ei.

Întunericul prezent şi odată cu închiderea ochilor oferă însă şansa de a gândi omul. Omul văzut este lipsit de adâncimea pe care o cunoaşte orice act de conştiinţă. Rămâne de cercetat dacă omul ca raţionalitate prezintă acea adâncime sau este înscris în planul plat al diferitelor feluri de fiinţe din ordinea naturală şi cea divină.

Nietzsche strămută întunericul ochilor închişi al altor filozofi într-un întuneric obiectiv: „adânca miazănoapte”.

Omule! Ia aminte!

Ce grăieşte adânca miazănoapte?

„Eu am dormit, am dormit -,

m-am trezit dintr-un vis adânc:

Lumea este adâncă

şi mai adâncă decât şi-a închipuit ziua.

Adânc este vaietul ei -,

Fericirea – mai adâncă chiar decât durerea inimii.

Vaietul grăieşte: Piei!

Însă întreaga fericire vrea eternitate – ,

- vrea adâncă, adâncă eternitate!”

Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra

[transpunerea muzicală a lui Gustav Mahler, în Simfonia a III-a, partea a patra]

Adânca eternitate voită de fericire este contrară eternităţii „plate” a esenţei omului. Este o eternitate voită, aşadar una în care individul are un cuvânt de spus, fără să mai fie mut şi  abstract precum omul din argumentele logice. Este o eternitate adâncă, adică una care nu permanentizează o componentă abstractă a omului, ce nu ajunge până în adâncul suferinţei şi voinţei umane, amândouă revelate de lume, nu de o ordine naturală sau divină. Ea are de permanentizat omul care o vrea sau voinţa umană. Ignorăm explicaţia lui Nietzsche despre o astfel de permanentizare a voinţei prezentă în concepţia sa despre supraom ca întruchipare a omului care îşi asumă voinţa ca mod de a fi.  Ne mulţumim să  constatăm că discursurilor filozofice despre existenţa unei esenţe a omului li se opune observarea faptului că omul existent în lume este capabil să îşi impună umanitatea în planul eternităţii. Apare atunci întrebarea dacă preocuparea pentru aflarea unei esenţe a omului care să îl depăşească prin generalitate mai are sens.