Zis-a nebunul în inima sa: „Nu este Dumnezeu!”

Zis-a nebunul în inima sa: „Nu este Dumnezeu!”

 Stricaţi sunt şi grozăvie au făcut, nu-i nimeni care să facă binele. (Psalmul 52, 2)

Deşi prima parte a versetului a fost punctul de plecare al dovezilor teologice în favoarea existenţei lui Dumnezeu, „nebunul” din psalm nu este susţinătorul unei opinii. Vorbele pe care şi le spune în inimă nu reprezintă o opinie despre inexistenţa lui Dumnezeu, ci exprimă în cuvinte refuzul inimii de a urma morala divină. În tradiţia iudaică, inima este centrul personalităţii umane, astfel încât refuzul moralei nu este o simplă încălcare a unor legi morale, ci orientarea omului împotriva urmării binelui cerut de Dumnezeu.

Este imposibil să găsim un alt loc biblic în care existenţa lui Dumnezeu să constituie subiectul unei opinii sau să se argumenteze pentru ea. Aşa cum se vede şi din versetul citat, pentru omul biblic, problema numai pentru noi a existenţei lui Dumnezeu este subordonată celei a locului lui Dumnezeu în om. Altfel exprimat, un răspuns la întrebarea „Unde este Dumnezeu pentru mine?” devine un răspuns la întrebarea „Există Dumnezeu?”, pe care omul biblic însuşi nu şi-o pune.

Pentru omul imoral, Dumnezeu nu este nicăieri şi astfel susţine prin felul în care îşi săvârşeşte faptele sale rele că „Nu este Dumnezeu!” Negaţia este o afirmare a propriei inimi care îi îndrumă voinţa de a face rău. Unde ne închipuim că suntem noi, acolo nu este Dumnezeu, este un pustiu de Dumnezeu în care diavolul, amatorul pustietăţilor, îşi găseşte loc.

Iisus însuşi este dus de Duhul în pustiu spre a fi ispitit de diavol (Matei 4). Diavolul îi spune „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca pâini” (4, 4), „Daca Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tau” (4, 6) şi îi promite „toate împărăţiile lumii şi slava lor” în schimbul închinării la el. Ispitirile – hrana, încercarea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu intervenind în viaţa trupească a omului şi stăpânirea lumii – sunt toate feluri în care omul îşi umple viaţa cu propria-i inimă. Este cu totul omenesc să ne hrănim trupul, să ni-l dorim pe Dumnezeu apărându-ne viaţa în trup şi în lume, precum şi să stăpânim cât putem de mult din lucrurile lumii.

Dacă Dumnezeu ni s-ar face cunoscut ca ajutor al existenţei noastre în trup sau dacă ni s-ar face cunoscut minţii noastre care există în trup şi în lume, croită fiind pe potriva lor, la urmă nu ne vom găsi decât pe noi înşine. Mai bogaţi, de bună seamă, de vreme ce ni le-am aşeza pe Dumnezeu ca unul din bunurile cele mai alese dobândite trăind în trup, însă existenţa noastră ar spune „Nu este Dumnezeu!”, chiar dacă buzele nu ar îndrăzni s-o facă.

Dimpotrivă, viaţa ne va spune că „Este Dumnezeu!” oricând suntem mai puţin noi înşine şi deseori apărem lumii oamenilor ca fiind părăsiţi de El. De pildă, în boală, când nu mai părem a fi oameni pe de-a-ntregul, către moarte, când suntem gata să nu mai fim deloc, în morală, când suntem mai puţin pentru noi şi mai mult pentru alţii în numele binelui divin, în înfometare, când trupul nu-şi este suficient, în sărăcie, când suntem insuficient legaţi de lume şi, deopotrivă, în recunoaşterea limitelor cunoaşterii umane. Iar dacă viaţa ne spune prin toate acestea că este Dumnezeu, este mult mai puţin important dacă vor şti să o spună şi cuvintele noastre în argumente temeinice despre existenţa divină, fiindcă ele alcătuiesc prea puţin din ceea ce suntem.

Adesea, psalmii biblici cântă toate aceste puţinătăţi ale omului.  O cântă mult mai bine şi mai amarnic decât orice deplângere raţională a nedreptăţilor din această lume. Dar cântecul psalmilor descoperă prin revelarea suferinţei omului insuficient sieşi şi ce înseamnă ca inima să spună că „Este Dumnezeu!” O spune prin însetarea ei, nu prin cuvinte: „Precum tânjeşte cerbul spre izvoarele de apă, aşa tânjeşte sufletul meu spre tine, Dumnezeule.” (Ps. 41, 2)