Tuesday, March 10, 2015

Lepădarea de sine (Marcu 8, 34-38)



Iisus le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Impratia lui Dumnezeu venind intru putere (Marcu 8,34-38; 9,1).

Lepădarea de sine este început al urmării lui Hristos, dar, după cum o arată printre mulţi alţi părinţi ai Bisericii Evagrie Ponticul, opusul ei, mândria, se întoarce chiar atunci când omul crede că a ajuns departe într-o asemenea urmare. Întoarcerea mândriei este fie o cădere bruscă de pe calea desăvârşirii, fie descoperirea în sfârşit a unei greşite lepădări de sine sau a unei false purtări a crucii.

În pasajul evanghelic, sinele de care omul trebuie să se lepede este voinţa de a ne scăpa sufletul. Într-o altă traducere, textul vorbeşte despre voinţa de a ne mântui sufletul. Se subînţelege, este o voinţă de a ne mântui sufletul în lume. Nu este vorba despre distincţia dintre suflet şi corp inspirată de filozofia greacă, ci de suflet ca miez sau centru al persoanei noastre. Care sau ce anume este acest miez al nostru nu ni se spune exact, dar, când nu ne întrebăm, ştim că mai tot timpul judecăm, simţim şi facem totul prin şi pentru noi înşine. Oricui îi este limpede că aşa cum se preţuieşte el pe sine, la fel o fac şi alţii, cu toţii voind să ne mântuim unii de ceilalţii, adică să însemnăm ceva într-o lume în care fiecare vrea să însemne totul. Modalitatea cea mai frecventă de a ne mântui de ceilalţi este înstăpânirea asupra calităţilor şi lucrurilor pe care alţii nu ni le pot lua. Calităţi de felul acesta sunt înţelepciunea în ştiinţele umane, dobândirea respectului public, ori abilitatea de a avansa în ierarhiile societăţii. Lucrurile sunt bunurile pe care le stăpânim, mici sau mari, puţine sau multe. Nu numai că astfel de calităţi şi lucruri nu ne pot fi luate, dar ele ne ajută să stăm departe şi mai presus de semenii noştri.

Voinţa de a ne mântui sufletul în lume nu se consumă odată cu dobândirea calităţilor şi lucrurilor râvnite, ci devine un fel de a fi în care omul se consideră suficient sieşi în lume, fără să mai poată recunoaşte că există şi altceva în afara lumii. Într-adevăr este aşa pentru omul ce se îngrijeşte de sine, dar cu menţiunea că nici el nu mai este altceva decât lume. Greşeala lui este că orice cucerire a unei părţi a lumii în nume propriu sau chiar a întregii lumi înseamnă de fapt a se fi lăsat cucerit de lume: „îşi pierde sufletul”.

Urmarea lui Hristos este recunoaşterea lui Dumnezeu şi a Împărăţiei sale ca unele care nu pot fi cucerite printr-o aceeaşi suficienţă de sine. De ce am dori să ajungem la dumnezeirea pe care nu o putem cuceri? Pentru că nici dumnezeirea nu ne poate cuceri asemenea lumii, ci în ea ne scăpăm ori mântuim sufletul, chiar dacă nu trăim în lume pentru noi. Până la venirea Împărăţiei, când am putea afla că ne-am scăpat sufletul, ştim de acum că ni l-am găsit, pentru că fiecare îşi poartă crucea proprie, în sfârşit un lucru propriu, deşi o face pentru altcineva, pentru Hristos şi cuvintele sale. Credinciosul nu este omul care se pierde ca om pentru Dumnezeu, ci este cel care se găseşte ca om îndumnezeindu-se. Diferit, nu ne putem „înlumi”, pentru că lumea nu admite ca omul să fie ceva diferit de ea şi orice privire asupra sfârşitului ne aduce în faţa acestui adevăr cunoscut şi de Eccleziast: „căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi, precum moare unul, moare şi celălalt” (3, 19).

Expresia „neam adulterin (desfrânat) şi păcătos” este o referinţă la poporul lui Dumnezeu care şi-a înşelat însoţirea divină prin credinţa în suficienţa de sine a omului, de fapt, o pierdere în lume. Renunţarea la lume prin cruce este suferinţa pierderii orgoliului, dar şi asumarea ruşinii de a fi văzut de toţi ceilalţi oameni ai lumii ca un membru incapabil al „neamului”. Mai nimeni nu are bunăvoinţa de a vedea că omul care este în afara lumii este astfel din propria voinţă, şi nu din neputinţă. Când vrei să trăieşti pentru Dumnezeu nu mai eşti nimic pentru oameni şi nimic din tot ce ştiai despre tine ca om al lumii.  

Cum această lepădare de sine se petrece trăind încă în lumea plină de oameni, iar oriunde locuim este, da, o realitate neîndoielnică care pare să ne conţină, niciodată nu este uşor să îţi spui nu (cuvântul grec pentru lepădare înseamnă „a nega”), fără teama de a greşi prin negaţia ta împotriva celorlalţi şi chiar împotriva ta. Pe ceilalţi îi poţi scandaliza, pe tine te poţi lipsi de calităţile ce te-ar putea face capabil să îl urmezi pe Hristos, dacă râvna ta se consumă în simpla renunţare la tot ce este omenesc. Deopotrivă, purtarea crucii are de înfruntat grutatea de a se confunda cu simpla purtare a semnului crucii. Pentru ca mândria să nu se întoarcă sau să stea ascunsă pănă ce va ieşi la suprafaţă pe calea urmării lui Hristos, şi lepădarea de sine, şi purtarea crucii trebuie să fie ecouri ale îndemnului fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16).


No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.