Morala chipurilor

Din copilărie, reţinem mai curând imagini decât informaţii. Oamenii din aceste imagini au identităţi văzute, nu explicate. Fiind vorba mai ales de părinţi, binele sau răul lor le apare ca o umbră a chipurilor, nu, aşa cum suntem obişnuiţi să judecăm morala, ca o intenţie sau rezultat al faptelor lor.

Oricine îşi poate justifica şi scuza răul făcut, oricine îşi poate lăuda binele. Însă nu ne putem absolvi de răul care ne însoţeşte chipul, cum binele văzut în noi nu poate fi considerat ca fiindu-ne cu totul propriu.

Deşi este un mod de a privi morala întâlnit la copii şi de care ne amintim din copilăria noastră, dacă ne apropiem de faptele noastre trecute cu raţiunea smerită, lipsiţi de râvna minţii de a ne justifica viaţa, putem descoperi că lăsăm în urmă imagini însoţite de o aceeaşi umbră a binelui sau răului.

Gândirea moralei de către părinţii răsăriteni ca o conlucrare dintre voinţa noastră şi o voinţă exterioară, diabolică sau divină, îşi găseşte un sprijin în această percepţie vizuală a faptelor noastre.

Conlucrarea cu voinţele exterioare de felul însoţirii chipului cu umbra ne este cunoscută  şi din deliberarea în termeni de lumină asupra alegerilor noastre morale: în rău vrem să iradiem înaintea celorlalţi, în bine vrem să fim iluminaţi. Cum în amândouă cazurile lumina cade asupra noastră, este uşor să ne închipuim că în morală suntem numai noi, existenţa noastră ca fiinţe independente devenindu-ne cunoscută cu precădere prin actul luării deciziilor.