Nevăzutul învierii

Pentru că este cu neputinţă a-l privi pe Dumnezeu, privirea creştinului se întoarce asupra lui Iisus Hristos, Omul Dumnezeu. Este însă adesea o întoarcere a privirii către sine, fiind prilej de a îndumnezei lucrurile văzute, iar dintre ele, mai ales omul.

Este o întoarcere către sine a privirii oricând Iisus Hristos apare ca un om plăcut vederii, imaginându-ni-l după modelele de frumuseţe şi candoare morală prezente în lume. Însă dacă ne apare ca un om veşnic bun pe care îl putem lesne vedea şi imagina, mântuirea ar însemna umanizarea dumnezeirii şi nu îndumnezeirea omului, deşi scopul vieţii creştine este tocmai o asfel de îndumnezeire.

Crucea înălţată pe un munte opreşte delectarea privirii cu sine şi cu omul. Când privirea noastră urcă prea mult, este nevoită să coboare. Iisus Hristos răstignit arată omul în felul în care el, deşi văzut, scapă vederii. La fel, omul mort este văzut, dar privirea lui până la capăt înseamnă adâncirea în trecutul nevăzut când a fost viu. Diferit, Iisus Hristos mort pe cruce este văzut până la capăt intrând în viitorul nevăzut al dumnezeirii vestite de învierea sa.

Învierea nu eternizează omul văzut, ci acel om răstignit pe cruce, care scapă vederii. Crucificarea ca renunţare la sine este pătrundere în nevăzutul învierii.