Baba din biserică

Cine este baba din biserică?

Baba din biserică este femeia ce îşi ascunde feminitatea în Dumnezeu. Si-o ascunde de privirile şi înţelegerile celorlalţi, cărora le-ar fi greu să recunoască femeia în silueta îndoită în plecăciuni, în obscuritatea hainelor şi basmalei negre căzută peste corpul babei.

Suntem mai curând obişnuiţi să vedem femeia păşind drept într-un corp tânăr, pe care să îl putem întrezări cu uşurinţă. Iar dacă îmbătrânind se strâmbă, când nu râdem de femeile bătrâne, le îndreptăm forţat cu gândul fixându-le în prejudecăţile noastre mai mult sau mai puţin blânde despre bătrâni.

În biserică, feminitatea babelor nu ne mai este la îndemână, dar ele sunt în întregime fecioare, soţii, sau mame, nu însă pentru noi, ci pentru Dumnezeu. Fecioarele îmbătrânite se dau în sfârşit cuiva, unuia care nu le răneşte corpul, nu le oferă plăcere bucurându-se de propria lui plăcere, până la a nu şti dacă într-adevăr le-o oferă sau le-o ia. Şi se dau cuiva, renunţând la orgoliul refuzului cuceririi trupului lor de către alţii.

Dacă sunt soţii, supunerea lor faţă de bărbat, deseori aspră şi nemeritată, se adânceşte prin aplecarea lor în faţa lui Dumnezeu, dar este o adâncime pe care nu ar putea-o inspira nici un bărbat, nici cel blând şi iubitor, nici cel aspru şi dispreţuitor.

Dacă sunt mame, grija lor pentru copii devine grijă pentru sufletele lor căutată în Dumnezeu şi în Născătoarea de Dumnezeu, adică mai departe decât oricunde în afara bisericii, chiar dacă rugăciunile şi ritualurile sunt îndreptate către sufletele lor aflate în lume şi în corpuri.

Poate niciunul din felurile ascunderii feminităţii lor în Dumnezeu nu spune mare lucru despre creştinism, mai ales că religiozitatea lor este plină de credinţe şi practici vecine superstiţiei. Cu siguranţă, babele din biserică nu ar putea fi socotite mesagere ale principiilor teologice creştine. Cu toate acestea, ele se adună în biserică pentru Hristos, bărbatul care, fiind Dumnezeu, a mutat omenescul în divin, aşa cum fac şi ele cu feminitatea lor. Credinţele şi superstiţiile lor nu se opun acestui adevăr al creştinismului, ci derivă mai degrabă din siguranţa că ele însele întruchipează mutarea omenescului în divin. Dacă omenescul din ele le-a lăsat prin tradiţie o mulţime de credinţe şi practici fără o semnificaţie limpede, şi pe el trebuie să îl încredinţeze lui Dumnezeu şi să-l îndumnezeiască.