Teama de iad

Teama de gheenă îi pregăteşte pe începători să fugă de rău, iar dorul de răsplata cu cele bune le dăruieşte celor avansaţi râvna pentru înfăptuirea virtuţilor. Pe când, taina iubirii înalţă mintea dincolo de creaturi, făcând-o oarbă faţă de toate cele aflate în urma lui Dumnezeu. Căci Domnul îi înţelepţeşte numai pe cei ce au devenit orbi (cf. Ps. 145, 8) faţă de toate cele aflate în urma lui Dumnezeu, arătându-le pe acelea care sunt mai divine. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice 2, 9)

Teama de iad nu este, aşadar, prezentă în vieţile tuturor creştinilor, nici nu este cauza credinţei lor, ci numai un mijloc pentru a fugi de rău. Teama este necesară începătorilor, iar Sfântul Maxim se referă la creştinii asceţi aflaţi la începutul urcuşului spiritual către atingerea cunoaşterii mistice a lui Dumnezeu. Este însă posibil să gândim că toţi creştinii care nu urmează calea ascetică a credinţei se află într-o asemenea condiţie de începători. Mulţimea lor pare să îndreptăţească imaginea acuzatorilor creştinismului cum că religia creştină se sprijină pe o credinţă inspirată poporului de teama faţă de o pedeapsă viitoare. Creştinii sunt asimilaţi supuşilor dintr-un regim politic autoritar, a căror ascultare faţă de conducători este cauzată de teama de a fi pedepsiţi. Similitudinea nu este însă deloc îndreptăţită, câtă vreme folosul fricii faţă de iad nu este credinţa, care ar fi echivalentă fidelităţii faţă de conducători, ci fuga de rău.

Fuga de rău este felul în care creştinul îşi poartă de grijă, nu o modalitate de a-şi îmbuna Stăpânul spre a nu fi pedepsit. Departe de a fi specifică religiei, teama de a nu deveni răi este o parte esenţială a educaţiei. De la deprinderea învăţăturii primare, până la acomodarea cu o funcţie importantă în societate, teama de a nu fi rău pregătiţi pentru sarcinile noastre face parte din motivarea internă de a fi performanţi, alături sau confundându-se cu dorinţa de a fi buni pentru ele. Desigur, nu există viziunea unui iad al şcolarilor sau al muncitorilor neperformanţi, ci numai perspectiva de a rămâne în afara locului sau statului ocupat în prezent. Un „în afară” este şi iadul creştin.

În ciuda popularităţii descrierilor iadului, mai ales în creştinătatea apuseană, multe inspirate de expresiile mai curând simbolice prezente în scrierile Noului Testament, acesta nu figurează în ordinea realităţilor lumii, aşa încât să putem avea şi înţelege descrierea lui. Cel mai uşor este să ne gândim că raiul înseamnă a fi cu Dumnezeu, iar iadul a fi în afara lui şi, astfel, cu noi înşine. În parabola nunţii fiului de împărat din Matei 22, Împăratul cere ca oaspetele nevrednic de la banchetul nunţii fiului său să fie legat de picioare şi de mâini, apoi aruncat „în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (22, 13). Este nevrednic pentru că nu s-a îmbrăcat cu haină de nuntă sau, altfel spus, nu a avut grijă de sine, înfăţişându-se rău la înnuntirea Fiului lui Dumnezeu cu oamenii. Întunericul cel mai din afară este condiţia de a fi în afara luminii divine, iar legarea mâinilor şi picioarelor nu este o pedeapsă, ci expresia neputinţei omului de a mai fugi de răul său prin propriile-i forţe, odată ce a murit. Plânsul şi scrâşnirea dinţilor nu sunt nici ele pedepse exterioare, ci trăirile personale ale omului rămas fără Dumnezeu, numai cu sine însuşi. Deseori, picturile murale ortodoxe reprezintă limpede singurătatea în rău, iadul fiind al oamenilor goi, fără nimic în afara lor înşile, care plutesc în râuri de foc mult mai îndepărtaţi unii de ceilalţi decât sfinţii care îşi confundă aureolele în cetele de la dreapta lui Dumnezeu.

Prin urmare, „frica de Gheenă” este o dublă teamă personală, de a nu fi răi şi de a nu rămâne prin rău singuri, fără Dumnezeu. Ea nu provine dintr-un trecut al temerilor primitive faţă de nişte zei răzbunători, ci este apropiată de preocuparea modernă din lumea seculară de a fi noi înşine, de a avea o personalitate puternică şi îşi găseşte un corespondent în grija permanentă a omului de a evita eşecurile în asimilarea educaţiei şi în exercitarea funcţiilor sale sociale. Diferenţa nu o constituie numai semnificaţia morală a grijii creştine faţă de sine, ci şi posibilitatea de a fi gândită ca o condiţie a începătorilor, în vreme ce mai toate preocupările nonreligioase faţă de propria persoană nu au un orizont al depăşirii (o excepţie este, de exemplu, trecerea artistului de la teama de a nu fi un artist rău la dorinţa de a exprima frumosul în operele sale). Pentru ascetul creştin, aşa cum o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, există posibilitatea de a înlocui teama pentru sine cu iubirea pentru Dumnezeu (sinele devine „minte”), depăşind astfel lumea care ne alcătuieşte personalitatea mai mult decât o credem când ne străduim să fim noi înşine.