Thursday, March 5, 2015

Cei patruzeci de mucenici din Sevastia şi lupta pentru credinţă



Spre deosebire de alţi martiri creştini despre care ştim că au avut timp să îşi justifice acceptarea martirajului pentru a-şi păstra  credinţa creştină, cei patruzeci de mucenici din Sevastia sunt aproape muţi, deşi ni s-au păstrat numele tuturor şi, astfel, ne-am fi putut aştepta să şi vorbească.

Ei îşi execută în tăcere martirajul pentru credinţă, ca nişte soldaţi, ceea ce de fapt şi erau. Ordonarea morţii lor în 320 era parte a prigoanei creştinilor răsăriteni de către împăratul roman Licinius. Procedurile martirajului celor 40 de soldaţi romani nu sunt deloc demne, ci par mai degrabă să izvorască din cultura josnică de cazarmă. Sunt lăsaţi într-un lac cu apă rece peste noapte sau peste trei nopţi pe timp de iarnă,  alături de care se afla o baie cu apă caldă, pregătită pentru dezertorii de la creştinism. S-a găsit unul singur, se spune, înlocuit apoi de un alt soldat, convertit la creştinism prin simpla vedere a curajului îndurării supliciului de către ceilalţi treizeci şi nouă.

Apoi, au fost scoşi din apă aproape toţi morţi şi arşi pe rug. Experienţa recentă a Holocaustului ne poate ajuta să ne reprezentăm mulţimea de cadavre destinate incinerării. Ştim că privirea grămezilor de cadavre formate de ucigaşi ne împiedică să mai vorbim despre umanitate. Ne vine greu să vorbim despre călăi şi despre victime ca despre nişte oameni. Par să fie oameni numai în glumă, călăii ducând până la bufonerie puterea unui om asupra altuia, victimele ilustrând ridicol condiţia de om, înfăţisând în posturi comice şi obscene omenescul corpului, ca şi cum ar fi propriile lor marionete puse să execute rolul de oameni.

Comicul nu există însă în victime dincolo de înfăţişarea lor, în schimb, îi conţine pe călăi, pentru că întreaga lor existenţă ca oameni se arată ca una de suprafaţă. Sau altfel spus, sunt în profunzime lipsiţi de umanitate, de vreme ce nu sunt în stare să recunoască omul în victimele lor, cum greu am putea spune despre un câine că mai este câine, dacă nu este capabil să îşi recunoască semenii. Totuşi, această viaţă de suprafaţă este plină de fidelităţi serioase, aşa cum prigonitorii celor patruzeci de mucenici îşi luau în serios datoria de a împlini politica imperială şi îşi duseseră la capăt cu succes şi seriozitate misiunile militare din partea răsăriteană a Imperiului Roman.

Însemnătatea jertfei mucenicilor pentru creştinul de azi se joacă tocmai la acest nivel al seriozităţii. Mucenicii arată prin suportarea chinurilor (înainte de pedeapsa aruncării în lacul îngheţat suferiseră şi alte torturi) că seriozitatea este în credinţa în Hristos, altundeva decât în lumea care nu poate genera decât seriozităţi sprijinite pe o abordare superficială a vieţii. Altminteri, deşi copleşitor, chinul lor pentru Hristos este uşor de imitat şi mult mai uşor de venerat fără schimbări în felul nostru de a fi. Astfel, personaj al romanului Fraţii Karamazov de F. Dostoievski, părintele Zosima vorbea despre uşurinţa cu care ne-am da viaţa pentru credinţă şi greutatea de a urma sacrificiul mai uşor al acceptării defectelor de zi cu zi ale aproapelui.

Seriozitatea mucenicilor este, aşadar, una care se opune deopotrivă batjocurii comice şi seriozităţilor călăilor. Este o luptă a soldaţilor lui Hristos împotriva celor ai puternicilor lumii. Câmpul de luptă al soldaţilor lui Hristos este propria lor persoană, luptându-se ca voinţa şi corpul să le reziste pentru credinţă. Se luptă în tăcere, singurele lor cuvinte fiind o rugăciune către Dumnezeu pentru ca niciunul din ei să nu cedeze şi să se păstreze numărul sfânt de patruzeci de mucenici.

Tăcerea în privinţa sacrificiului mucenicilor este cerută şi de Efrem Sirul, care remarcă neputinţa cuvintelor de a descrie o asemenea jertfă. Însă, dacă nu putem acoperi prin cuvinte jerta lor, este posibil ca tăcerea să le fie împărtăşită de creştini, atunci când îşi propun să lupte împotriva lumii din jur şi din ei înşişi. Din acest punct de vedere, creştinul militant nu trebuie să îşi consume râvna în cuvinte, mai ales că ele, odată ce se plimbă de la un om la altul, şi nu către Dumnezeu ca în rugăciune, devin parte a neseriozităţii lumii. Cuvintele lui luptă prin simpla afirmare a armelor sale de soldat al lui Hristos, nu prin închiderea gurilor potrivnicilor. De altminteri, ostaşul lui Hristos suferă, nu atacă: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus”, spune Sfântul Pavel. Şi un bun ostaş „nu se încurcă cu treburile vieţii” (II Tim. 2, 3-4).

Acelaşi sfânt descrie armele ostaşului lui Hristos în termeni de virtuţi personale: „Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare… Îmbrăcaţi-vă cu platoşa dreptăţii şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Ef. 6, 13–17). Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi împotriva cuiva, aşadar nu poate fi consumat în polemici împotriva oponenţilor credinţei. Iar credinţa ca pavăză este personală, nu este un obiect exterior al disputelor. Mai limpede, cei patruzeci de mucenici arată cum credinţa nu iese la luptă decât cu voinţa şi corpul propriu, pentru că nici duşmanul nu este până la urmă departe de noi înşine, în ciuda faptului că este mai vizibil în persoanele şi vorbele necredincioşilor. Tratarea neserioasă a vieţii, satisfacţiile traiului uşor şi superficial, fidelităţile faţă de treburile vieţii, toate venite din lume, alcătuiesc cel mai adesea şi viaţa credinciosului, chiar dacă numai necredinciosul vorbeşte în favoarea lor.


No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.