Trupul Mariei Egipteanca

 

Povestea Mariei Egipteanca este a unei femei care la doisprezece ani îşi părăseşte casa părintească şi trăieşte vreme de şaptesprezece ani o viaţă desfrânată, singurul scop al ei fiind urmarea dorinţelor corpului, şi nu banii, pe care îi obţinea cerşind. Călătorind la Ierusalim cu acelaşi scop, este oprită de o forţă divină de la vederea Sfintei Cruci, iar Fecioara Maria, căreia i se roagă căindu-se pentru păcatele ei, îi spune: „Dacă treci Iordanul, vei găsi slăvita odihnă”. Ascultă de sfat şi trăieşte în pustiul de dincolo de Iordan  vreme de patruzeci şi şapte de ani, până când Ava Zosima o întâlneşte cu trupul gol şi îi află povestea păcatului şi pocăinţei sale. Acelaşi trup aşteaptă în mod miraculos vreme de un an să fie îngropat, Ava Zosima şi un leu săpându-i groapa.

Viaţa ei este o ilustrare a valorii pocăinţei, dar şi o descoperire a sensului creştin al corpului. Diferit de felul în care sunt văzuţi creştinii, ca unii cărora le este ruşine cu propriul corp, căutând să-l ascundă de ei înşişi şi de ceilalţi, Maria Egipteanca sfârşeşte goală, neascunsă, ca dovadă că trupul îi era preţuit de Dumnezeu. Dacă trupul este preţuit, înseamnă că desfrânarea este păcat în măsura în care omul îşi manifestă dispreţul faţă de propriul corp. Dispreţuirea unui lucru se arată prin respingerea lui. A-ţi da corpul altora, chiar pentru propria plăcere, este o formă de a-l respinge. Plăcerea care este o trăire personală, de neîmpărtăşit cu nimeni, devine accesibilă numai prin alţii.

 Este adevărat, ajungi la tine însuţi de fiecare dată când alţii îţi oferă plăcere corpului, însă insaţiabilitatea dorinţei corporale te poartă mereu pe drumuri, astfel încât regăsirea de sine nu se bucură de stabilitatea unui sălaş în lume, pe care o căutăm ca orice fiinţă naturală. Maria Egipteanca înainte de pocăinţă cunoaşte tocmai experienţa lipsei căminului, plecând de acasă de la doisprezece ani şi rătăcind printre oamenii vânaţi pentru satisfacerea dorinţelor corpului, ultima dată până la Ierusalim. În mărturisirea către Ava Zosima, spune că atunci când păcătuia vedea că orice încălcare a normelor naturii i se părea viaţă. Pe drept cuvânt, pentru că orice mişcare pare mai vie decât statul pe loc, însă este o mişcare sau viaţă care nu te duce oriunde ai vrea. Te îndepărtează de sălaşul corpului în el însuşi, te opreşte de la vederea a ceea ce se află dincolo de natură, pentru Maria Egipteanca, de la privirea Sfintei Cruci. 

Ambiţia de a urma plăcerile corpului pentru a-ţi găsi pacea căminului natural şi divinul de dincolo de el te plimbă pe o cale tragică a vieţii, în ciuda ideii comune că orice viaţă defrânată este una veselă. Când construieşti numai din cauza legăturii corporale un cămin pământesc prin căsătorie, fără a-ţi consacra însoţirea cu un altul lui Dumnezeu, guşti din toate neputinţele insatisfacţiei de a trăi cu cineva diferit şi astfel străin de tine, sau, împăcat cu acela, încerci fără reuşită să găseşti miezul acelei legături printre lucrurile agonisite sau în copiii care îţi dovedesc în cele din urmă că şi ei sunt diferiţi de tine. La rândul lui, desfrânatul cunoaşte neliniştea găsirii unui loc în acei mulţi alţii şi altele în care caută plăcerea, experienţa răspândirii suferinţei printre cei care îl iubesc şi teribila descoperire a decăderii corpului, o contrazicere progresivă a încrederii puse în el.

Pentru a-şi ascunde tragicul vieţii, oamenii desfrânaţi şi cei care se înfrânează în însoţiri fără Dumnezeu, încep să îşi ascundă corpul. Desfrânatul şi-l acoperă prin cuvinte obscene şi prin vorbe care amplifică şi ascund până la urmă puţinul satisfacţiei corporale. Înfrânatul va vorbi şi el mult despre valorile familiei, despre iubire, despre funcţii în societate şi lucruri agonisite, ascunzându-şi corpul uneori mai mult decât desfrânatul. Şi amândoi ascund atât goliciunea corpului, cât şi neputinţa lui de a ajunge până la Dumnezeu ori până la sublim. Căutarea plăcerii şi a vorbelor sunt amândouă forme ale neliniştii şi ale rătăcirii. Ascultând pocăinţa Mariei Egipteanca, Maica Domnului îi oferă promisunea liniştii în pustiu, adică exact lucrul care lipseşte corpului în urmărirea plăcerii şi a unui loc în lume. Nu o face să se ruşineze de propriul corp sau să şi-l ascundă, ci i-l arată capabil, în goliciunea lui, să fie cămin al credinţei. Când leul îi sapă groapa corpului ei gol, natura prin unul din animalele ei cele mai sălbatice şi neliniştite mărturiseşte despre liniştea pe care o poate dobândi un corp încredinţat lui Dumnezeu.