Iubirea învecinată urii

Oamenii caută prin iubirea celorlalţi împlinirea unor lipsuri proprii.  Dacă nu este vorba despre imperfecţiuni spirituale sau emoţionale, ei încearcă cel puţin să compenseze absenţa unor corpuri incapabile prin ele însele să ajungă la împlinirea plăcerii sexuale.

Însă omul iubit transformă căutările şi încercările de împlinire a lipsurilor în străduinţe de a-l avea alături. Pentru că prezenţa unui om îmbogăţită prin iubire este mai mare decât absenţa din lipsurile proprii.

Transformarea nu înlătură lipsurile, ci le face uitate, lăsându-le să dispară sau să trăiască mai departe alături de lipsurile oamenilor iubiţi. Deşi se iubesc pentru a înlătura lipsurile proprii, oamenii convieţuiesc cu ele pentru un timp sau pentru totdeauna.

Din nou, bogăţia prezenţei omului iubit este mai eficientă pentru a-ţi face uitate lipsurile şi înseamnă până la urmă mai mult chiar dacă nu reuşeşte să ţi le înlăture.

Când nu reuşim să ni-l facem prezent, lipsurile proprii sunt văzute mai bine şi pun la încercare iubirea mai mult decât au făcut-o străduinţele nereuşite de a-l avea alături. Însăşi iubirea este pusă la îndoială. Fiindcă a-l iubi apare acum ca o încercare de a-l atrage pe omul iubit în absenţa din lipsurile tale. Iubirea prin care îţi doreai omul iubit alături se arată ca o dorinţă de a-l face să dispară în tine, învecinată fără voie urii.