Balaurul Sfântului Gheorghe

Povestea Sfântului Gheorghe este a unui soldat roman de vază care îşi mărturiseşte deschis credinţa în faţa împăratului roman Diocleţian. Împăratul decretase eliminarea soldaţilor creştini din armata romana, dar voia să îl cruţe pe Sfântul Gheorghe. Îi oferă varianta convertirii la păgânism, dar acesta refuză şi acceptă cu seninătate torturile şi moartea pentru credinţa sa creştină. Se spune că martirajul său a făcut-o pe însăşi soţia lui Diocleţian, Alexandra, să ceară botezul creştin. Sub influenţa altor povestiri despre viaţa sa, Sfântul Gheorghe a rămas în iconografie sub chipul unui soldat care învinge păgânismul simbolizat de un balaur, privit în depărtare de împărăteasa Alexandra.

Imaginea icoanelor Sfântului Gheorghe interpretează înfrângerea lui de către persecutori ca pe o biruinţă. Balaurul care simbolizează păgânismul nu trebuie văzut ca o fiinţă supranaturală sau ca una ieşită din comun, ca şi cum credinţa păgână s-ar închina unei divinităţi situate dincolo de natură si ar fi, de aceea, asemănătoare credinţei creştine. De altfel, cu greu am putea recunoaşte în formele actuale de păgânism un cult faţă de o fiinţă mai presus de natură. Dimpotrivă, trăirile intense ale păgânismului se consumă în natură, fie că este vorba despre invocarea ecologiei, a libertinajului sexual, a ştiinţelor naturii, ori a nobilei toleranţe faţă de semeni, nobilă, dar încă faţă de oamenii lumii naturale.

Balaurul este încă un animal, unul care este preschimbat de rău într-o fiinţă monstruoasă. Răutatea animalului o cunoaştem mai bine în lătratul câinelui care simte străinul apropiindu-se de casa pe care o păzeşte. De peste gard, lătratul cântă împotriva oricărei muzicalităţi răutatea faţă de om, cu asprimea cunoscută şi din vorbele rele ale oamenilor unii faţă de ceilalţi, articulate în certuri, invective şi înjurături. Ştim că, odată liber, câinele ar sfâşia străinul la care latră, chiar dacă nu i-ar fi de niciun folos, de vreme ce nu s-ar hrăni din el.

Răutatea lătratului încetează să fie privită ca o pornire rea a câinelui când ţinem seama că animalul reacţionează aşa în virtutea naturii lui de animal domestic menit să apere casa stăpânului său. Totuşi, dacă ne menţinem perceperea răutăţii în ciuda acestei explicaţii, vom spune că răul în natură se arată atunci când natura acţionează în virtutea ei înseşi. Se întâmplă aşa când câinele este câine,  răul unui naufragiu este urmarea faptului că marea se arată ca mare, şi nu ca o cale străbătută de corăbiile omului, planta otrăvitoare este rea când se dovedeşte a fi plantă pentru sine şi nu pentru om etc. Animalelor, mării şi plantei nu li se pot imputa răul de a fi ele însele, pentru că le este imposibil să interpreteze natura din care fac parte. Pentru că gândeşte, omul o poate interpreta. Oricând o face şi în orice fel, reuşeşte să treacă dincolo de natură. Dacă o gândeşte pentru a-şi propune scopuri de îmbelşugare sau succes în rândul naturii, râvnind la lucrurile lumii sau la biruirea semenilor, înălţarea lui dincolo de natură este numai un avânt al căderii în ea. Deşi pare înălţător, apelul la a fi noi înşine şi de a ne spori prestigiul sau personalitatea în societate este pentru creştinism numai o formă de cădere.Pentru că înălţarea propriu-zisă înseamnă în creştinism trecerea omului de la natura sa de om la îndumnezeire, în Dumnezeu fiind de găsit sinele, semenii şi belşugul. 

Faţă de o astfel de înţelegere a naturii ca trecere de la umanitate la îndumnezeire, menţinerea omului în preajma a tot ce este natural apare ca o diformitate de felul balaurului păgânismului, practicile religioase păgâne fiind acuzate deseori de creştinii din primele veacuri de neputinţa de a se înălţa dincolo de natură. Sfântul Gheorghe este biruitor pentru că, acceptând moartea pentru credinţă, nu pune preţ pe natura sa de om care doreşte cu disperare să trăiască, nici pe succesul său în rândul oamenilor, chiar dacă era vorba în cazul lui despre un loc privilegiat în preajma împăratului. Est o biruinţă a balaurului oamenilor ce îşi iubesc propria natură şi pentru că se spune că a cîştigat sufletul unui om, al împărătesei Alexandra. Nu l-a cîştigat pentru sine, ci pentru Dumnezeu, însă cele mai mari succese pe care le putem avea înaintea oamenilor sunt totdeauna cele care îi fac pe alţii să urmeze binele căruia ne consacrăm viaţa, nu pe noi înşine, aşa încât să cădem în monstruozitatea de balaur a egolatriei (la fel, dascălul bun este biruitor când îl face pe discipolul său să urmeze de unul singur binele învăţăturii).